Paralele primejdioase

Al patrulea val pandemic e ca al patrulea sezon în orice serial de succes: se simte deja o ușoară lipsă de vlagă în imaginația scenariștilor, povestea devine nițel târâie-brânză, anumite găselnițe care au fost wow în sezonul doi acum par naive, dar tot nu renunți, mergi mai departe, dacă nu din curiozitate, măcar din inerție.
Al patrulea val, ca și al patrulea sezon, beneficiază de publicitate și de un treiler alert care să-ți stimuleze interesul. Pentru film se aleg cele mai tari secvențe, pentru pandemie, cel mai pesimist scenariu – 8500 de cazuri pe zi.
În ciuda faptului că povestea și-a pierdut luciul, cum să nu stai cu sufletul la gură?!
Serialul aduce profit producătorilor, celebritate unor actori poate necunoscuți până la rolul jucat acum, nominalizări, eventual premii.
Pandemia îmbogățește industrii, face ilustre personalități științifice din asistenți universitari…

Ceva diferă totuși: în cazul filmului, numele producătorului apare întotdeauna pe ecran și zăbovește acolo măcar două secunde, cât să-l citești și să-l ții minte.


Acest articol a fost publicat în actualitate mioritică, Ce știe spițerul. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Paralele primejdioase

  1. sorin zice:

    paralele sun primejdioase mai ales pentru cei care si-au facut o obsesie din numaratul banilor …

  2. Aldus zice:

    Poate pentru tine. Știi cum e, dacă ai apucat să vezi câteva seriale la viața ta și ți-ai format deja niște gusturi mai rafinate, detectezi rapid un scenariul lipsit de conținut. Ai pretenții, și mult mai puține filme te mai pot captiva, comparativ cu perioada tinereții. Te prinzi rapid când sezonul 4 devine desuet, și-i faci o recenzie negativă. Dar oamenii obișnuiți se pot uita la o telenovelă și peste episodul 100 sau 300, înghițind aceleași clișee din nou și din nou. Iar propaganda media campania de informare cu privire la covid din mass-media face ravagii în conștiințele rudimentare. Dacă există un efect placebo, atunci presa și televiziunea de azi ar trebui incluse în lista principalilor factori cauzatori de tensiuni, depresii și boli la nivel mondial.

    PS: Momentan nu pot da like la articolul ăsta, din motive care țin de browserul meu învechit. Mișto caruselul foto!

    • Uite o observație care merită rumegată: „mult mai puține filme te mai pot captiva, comparativ cu perioada tinereții.”
      Nu-mi dau seama dacă, pe măsură ce înaintăm în vârstă, gusturile ni se se rafinează ori se pervertesc.
      Mă refer la filme, de bună seamă. Ce mă ținea cu sufletul la gură acum 40 de ani, mă plictisește îngrozitor acum. O fi bine? O fi rău?

      • Aldus zice:

        Eu când eram mic, fiind băiat, mă uitam la filme cu Van Damme. Mă rog, Bruce Lee, Jackie Chan tot ce prindeam în zona de karate și bătăi. Acum nu m-aș mai uita nici plătit. Dar acum mă uit la filme ca Matrix, care-i tot cu bătăi, însă țesute pe o narațiune, pe o poveste filosofică, pe o idee. În concluzie, zic că-i bine.

        La tine și la restul nu mă bag! 😀

        PS: S-ar putea ca preferințele să fie date de mai mulți factori care se compun. Poate cu timpul ți se schimbă interesele și afinitățile (asta fiind componenta care ține de gust), dar în mod cert devii și mai matură intelectual și implicit mai greu de păcălit cu scenarii de doi bani. Poate că, la filme care-ți plac (care se mulează pe noile tale gusturi), tolerezi lipsa de substanță, dar de regulă o remarci mult mai ușor decât în copilărie.

        Dacă, în loc de vizionarea unui film (unde singură te lași păcălită de personaje, de acțiune, adică de vizual), am vorbi de lectura unei cărți și de cum ți se modifică perspectiva asupra cărților odată cu înaintarea în vârstă?

      • Păi, cam la fel e și la mine. Ritmul filmelor de acum 40 de ani mi se pare greoi. Jocul actorilor e teatral. Nu mai zic de bătăi, sonorizate la post-sincron! Totuși există excepții… „În arșița nopții”, cu Sidney Poitiers. Am revăzut filmul și mi-a plăcut la fel ca prima dată. Nu intru acum în enumerări, că nu mai termin…
        Cu cărțile e altceva. Ca cititor, ai libertatea să-ți imaginezi scenele, personajele, interpretarea… Prima oară citesc o carte pentru poveste, a doua oară pentru stilul autorului, a treia oară ca o desfătare, pentru ambele. Mă refer la cărți de care am fost îndrăgostită. Nu recitesc pentru că nu-mi mai amintesc despre ce e vorba, ci pentru că simt nevoia să fiu iar în acea atmosferă. Nu cred că mi se modifică perspectiva când recitesc o carte după X ani. Cărțile bune, scrise bine, care-mi plac, nu se demodează. Pe cele care nu-mi plac, nu le termin.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s