După-amiaza unui chiaun

În liniștea amiezii, o femeie țăcăne vorbe ca o mașină de cusut. Apoi din ce în ce mai strident, mitralieră. Trec minute și ea latră neobosită, peste plânsul îndurerat al unui copil. Trec alte minute. Plânsul devine bocet, urlet, horcăit, răget. Femeia amuțește, în cele din urmă. Nu se mai aude decât plânsul: răget, tuse, horcăit.
Mă aplec peste balcon să văd ce se întâmplă. În curtea casei de copii, lângă gardul se plasă metalică, o fată pare că-și dă duhul. După față, nu pare să aibă mai mult de paisprezece ani, deși e masivă, obeză. Fiecare inspir e răget, fiecare expir e tuse. În patru labe, ghemuită, se luptă pentru aer. Fuioare de vomă și muci îi atârnă în iarbă.
Cățeaua stă cu mâinile-n șold și o privește cu un fel de neîncredere mânioasă. Mormanul de grăsime îmbrăcat în trening bej se cutremură în spasme.
– Sună la 112, îi strig, nu vezi că se sufocă?!
– Las’ că nu știi mata’, toată săptămâna a vrut că fugă din Centru!
– Femeie, cheamă o ambulanță, că intră în insuficiență respiratorie și moare!
Femeia smucește bărbia în sus, a refuz, și-mi întoarce spatele. Puștoaica e din ce în ce mai rău. Chiar nu mai pot s-o privesc și s-o aud.
Sun dispeceratul 112. Mi se răspunde imediat. Cer SMURD-ul și legătura se face instantaneu. O voce de bărbat cere lămuriri despre adresă. Îi dau adresa mea, fiindcă nu știu ce număr are casa de copii. Mă roagă să cobor în zece minute, ca să îndrum echipajul. Cobor. În cel mult patru minute apare o mașină de poliție. Doi polițiști tineri intră în curte, al treilea, cam de vârsta mea, se apropie agale de mine. Începe circul.
– Dumneata ai făcut apelul?
Nu bună ziua, nu du-te-n mă-ta, nu prezentare, nimic. Doar tonul ușor certăreț.
– Da, eu. E o urgență medicală, nu de poliție comunitară era nevoie, ambulanța treb…
– În ce calitate?
La întrebarea asta nu mă gândisem.
– Martor, zic. Locuiesc la etajul unu, în blocul ăla (îi arăt cu mâna), de la mine din balcon se vede în curtea din spate a casei de co…
– A Instituției, mă corectează. Ce treabă ai dumneata să vorbești cu copiii din curte? Ăștia sunt cu probleme (îmi face semn la cap), te minte…
– N-am vorbit cu nimeni, am auzit țipetele educatoarei sau ce-o fi, o fată plângea în hohote, apoi a început să tușească și să se sufoce…
– Buletinu’!… De unde știi dumneata că se sufocă? Te pricepi? Ești doctor sau ce?
– Nu trebuie să fii doctor ca să-ți dai seama când cineva nu poate să respire. Fata aia…
– Io parcă am explicat că nu-s copii normali. Se preface!… Dați-mi, vă rog, buletinu’!
– N-am buletinul la mine. Când vine ambulanța?
– Nu e treaba dumitale!
Scoate un carnețel din buzunar.
– Nume, prenume, cenepe.
I le dictez. Între timp apare ambulanța, care ne depășește. Alerg după ea și fac semne cu brațele deasupra capului. Șoferul își continuă drumul și virează la dreapta, pe o alee care se înfundă. Polițaiul aleargă după mine și strigă ”Hei, heeei, unde fugiți? Seria și numărul!” Nu-i răpund. Sună telefonul meu. E smurdistul:
– Unde sunteți?
– La cincizeci de metri în spatele dumneavoastră. Ați trecut de mine.
– Ne-ntoarcem.

Trei bărbați în salopete oranj, cărând cu ei un electrocardiograf, un tub de oxigen mic și încă ceva scule medicale intră în curtea ”Instituției” de copii cu probleme.
Îi salut și pornesc spre casă. Polițistul comunitar vine repejor în urma mea, repetând ca un idiot:
– Stați puțin, că n-am terminat cu dumneavoastră!… Stați puțin… Adresa!
Grăbesc pasul și intru în bloc. De la fereastra bucătăriei urmăresc echipajul SMURD care urcă targa în ambulanță. Pe targă, e fata cu probleme, aia care toată săptămâna a vrut să fugă din Instituție. Sau Centru. Sau Casă. Că nu pot zice „de-acasă”.

Acest articol a fost publicat în Uncategorized și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

12 răspunsuri la După-amiaza unui chiaun

  1. sorin zice:

    pe vremuri raposate cand veneam la buc principala mea grija era sa ma feresc de hotii de buzunare din autobuzele aglomarate… acum se pare ca pungasii ,ori descendentii lor ,au primit uniforme, sunt acreditati cu diplome de jandarmi si au devenit stalpii statului nostru de drept pocit. nu ai primit o amenda daca tot le-ai dat datele ? sistemul judiciar asteapta si el cu nesat contestatiile contribuabilului nedreptatit…..

    • N-am primit amendă, însă pentru câteva secunde am simțit că devin „suspectă” de ceva nasol, că nu voi reuși să mă spăl de vina de-a-mi fi băgat nasul unde nu-mi fierbe oala, că am „zădărnicit” ceva, o treabă foarte organizată și că urmează sămă prezint pe la miliția de cartier pentru un dat cu subsemnatul.

      • klaus zice:

        Mi-am adus aminte de vremurile când colaboram cu un cetățean francez stabilit pe plaiuri mioritice. În prestări de servicii agricole consta colaborarea.
        Aveam nevoie de o piesă la un utilaj, nu mai sunt sigur dacă ăsta era motivul pentru care, după o zi de lucru, ne-a prins seara pe drumuri. Franțuzu’ ăsta al meu a readus la viață un jeep militar, nu mai țin minte marca. Trei oameni cu curu-n minunăție și o ploaie urâtă de toamnă. Și un bețiv ce mergea pe lângă bicicletă într-un sat. Nenorocitul a vrut să vadă cât de strânsă poate fi raza în care poate ajunge perpendicular pe axul drumului. La stânga! Băi, eu, mărturisesc, îl spulberam! Franțuzu’ a vrut să repete figura pe patru roți și așa a ajuns individu’ doar cu o fractură de gambă. Străinezu’ francofon, am uitat să menționez, a pilotat o Tatra la Paris-Dakar 🙂. În fine, să revenim la esențial.
        A venit ambulanța, l-a luat, mai apoi am petrecut o seară memorabilă la postul de poliție local. Cu declarații! Sprijinitorul bicicletei era beat rupt! Am mențiinat asta în declarație. Avea și o sticlă în buzunar, habar n-aveam ce conține. Menționat de asemenea. Și, surpriză! Ofîțerul, ofuscat în prealabil că știu să scriu o declarație singur (fără ajutorul lui) m-a „corectat” după ce mi-a citit-o: Era o sticlă cu alcool! Nu, eu nu știu să fi fost o sticlă de felul ăsta, am replicat. Din momentul ăla zici că la lovit strechea! Băăă, toți au văzut asta numa’ tu nu…..plus: Auzi, tu nu ești un „client” de-al nostru? Ia stai tu așa, te verific io ce hram porți! Toate astea pentru că deși era foarte probabil ca omul să fi avut o băutură alcoolică în sticlă, neștiind, am refuzat să declar asta.
        Au plecat toți cu mașina procuraturii și m-au lăsat acolo ca și cum n-aș fi existat. Agentul de poliție local , oarecum stânjenit, a încercat să oprească câteva mașini care să mă ducă în oraș. Primele, cred că vreo cinci, nici n-au oprit! Am râs isteric, mă asortam cu ploaia de afară.

  2. Nu pot da like, că momentan am o problemă cu conectarea la wordpress.com, așa că răspund via Twitter, dar felicitări!

    În afară de faptul că sunt „cu probleme”, mai sunt și abuzați sexual – deseori de tocmai cei care ar trebui să-i protejeze: îngrijitori, polițiști, tot ștaiful. Asta e o mare problemă la noi în țară.

    Iar Garcea… bine că nu ți-a dat amendă pentru că ai salvat un om.

    Și când te gândești că japițele care îi cresc și supraveghează pe acești copii sunt, teoretic, ființe care ar trebui să dea dovadă de iubire, de compasiune, de atenție, să le fie un fel de mame…

    • Treaba cu abuzatul copiilor instituționalizați se practică, din nefericire, în toată lumea. Dincolo de ticăloșia asta la care ne aliniem și noi cu toată conștiinciozitatea, personalul care deservește astfel de case pleacă în fiecare zi cu sacoșele pline cu proviziile din bucătăria copiilor. Ei rămân cu ceaiul, cu ciorbele de cartofi lungite, cu pilaful făcut din orez , apă și sare.

  3. Cristina zice:

    Din pacate, viata bate filmul. 😦

  4. corneliu rosca zice:

    cutremurator…

  5. Trist dar adevărat. Numai aici nu credeam că vom ajunge vreodată. Din păcate am ajuns.
    Apreciez!

  6. optimvs zice:

    Tocmai am dat cu nasul de cazul unei fete adoptate, careia la 3-4 ani i s-a spus ca e adoptata, pe la 6 ani deja i se spunea ca e o dezamagire, pe la 10 ani era amenintata ca va fi dusa inapoi la „institutie” si se va adopta alt copil iar la 16 a ajuns sa auda chestii gen „se vede rasa” pentru ca si-a permis sa aiba un prieten, tot de 16 ani. „Mama” adoptiva lucreaza la ambasada SUA.
    Stiu, chiar si asa i-a fost mai bine ca la ‘institutie”, dar…

    • Eu cunosc niște copii cărora părinții biologici le-au spus pe la 3-4 ani „eu te-am făcut, eu te omor!”, pe la 6 că sunt proști, răi, mîncători de zile, pe la 16 că ei, părinții, și-au sacrificat tinerețea pentru loaza respectivă, iar pe la 18 le-au arătat ușa, fiindcă se încurcaseră cu un derbedeu/cu o curvă și nu vor să mai audă de ei.

      • optimvs zice:

        Stim cu totii cazuri de-astea (cazuri de copii nedoriti tratati in ultimul hal de parintii biologici), pe mine m-a uluit ca se poate asa ceva in cazul unei adoptii (act 100% voluntar, teoretic gandit nu facut la vreun impuls etc).
        Pe urma am intrebat pe cineva care lucreaza in domeniu (protectia copilului) si omul mi-a luat ceata de pe ochi, aparent e o situatie foarte comuna, multi iau in mod constient decizia de adoptie dar in subconstient nu sunt capabili sa trateze copilul respectiv ca si cum ar fi al lor, apar tot felul de insatisfactii, se insinueaza gandul ca „daca era al meu” etc.
        Culmea e ca unul dintre fratii bunicului meu a adoptat o fata si a fost perfect capabil s-o creasca exact ca si cum ar fi copilul lui, cu toata dragostea. A aflat pe la 35 de ani si total intamplator ca era adoptata (contribuisera la asta si circumstantele, o adoptasera cand erau detasati la locul de munca in provincie, s-au intors cu copilul si n-au suflat o vorba nici macar in familie, ba chiar a fost putina muzica pe tema faptului ca nu organizasera un botez „cum trebuie” etc).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s