Breaking News

Poștașul are CAIETE de poezii, scrise de mână, acasă!
Mi le aduce luni.  Nu știe să dactilografieze, așa că vă imaginați ce mă așteaptă!
Cred că voi fi editorul și dactilografa lui pe tastatură. Pro Bono.
Va fi o plăcere pentru mine!
Vero, sper că editura aia încă se mai entuziasmează de poeți români!
Doamne, sunt atât de emoționată!…

UPDATE cu cireașă: în timp ce-i explicam care sunt obligațiile lui, CAIETELE, un C.V.,  o poză, îmi recită o poezie de când era licean, care a luat nuș ce premiu la un cenaclu – poezie de-aia bună-rău, care-ți pune părul de pe ceafă în erecție și-ți vine să oprești aerul condiționat.
Întrebare imbecilă: s-o las chiar și pe-asta?!
Răspunsul meu: Adu CAIETELE fără să le răsfoiești! Jură-te că nu le răsfoiești!
Reacția Poștașului: nici n-aș avea curajul să răsfoiesc atâtea nimicuri.

Doamne! Apără-ne și păzește-ne, chiar dacă pentru mine ești la „și alții”. Ai o șansă, Divinule, să faci un bine cuiva care nici nu visa la el.
Fă din Poștașul Nostru POETUL LOR!
Promit să nu mai ascund căței de usturoi în friptură și pe urmă să-i retrag, ca și cum n-ar fi fost. 🙂

 

Reclame

Întrebare

Ieri și alaltăieri, m-am întreținut la telefon cu un bătrân magistrat, pacient fidel, atât de fidel, că am devenit, cumva, prieteni.
Omul e pe moarte. Din descrierea suferințelor, pare un cancer chiriaș în abdomen. Cu durerile de rigoare. Vârsta înaintată și o anume luciditate l-au făcut să refuze investigații specifice, pentru diagnostic de certitudine.
Pur și simplu s-a retras acasă, să-și întâmpine moartea.
Până aici subiectul ar fi banal și nepersonalizat, dar m-a sunat să-și ia rămas bun de la mine. Am plâns.
În ziua următoare l-am sunat eu, ca să văd dacă mai trăiește. Încă trăia. Nu i-am perceput durerea – există pumni de pastile care ți-o iau cu mâna, dar i-am perceput luciditatea. Șoptea, în telefon, ca un deshidratat căruia i se usucă gura.  I-am zis să bea nițică apă, să ne putem înțelege.  Mi-a spus că fiecare picătură de apă căzută în stomac e ca o picătură de foc. OK.  Am șopăcăit în continuare. Frânturi de mit, de credințe, de filosofie de viață.

De ce v-am scris asta. Ca să vă întreb: să-l sun mâine?

Fără explicații

***

Și trec stingher pe-un drum de seară
Mă latră haite de cuvânt
Tăceri schiloade cer pomană
La sărăcitul care sunt.

Iubiri păgâne mă arată 
C-un deget rece, străveziu,
Mă-ncredințez , fără indicii,
Potecii care-ncep să fiu.

***

Am intrat într-un arbore
Și rădăcina lui a-nceput să mă-njure.
A asmuțit pe mine câinii adâncurilor,
Ca pe unul care încercase să fure.
Am fugit prin tulpină, în sus, 
Până-ntr-o creangă uscată.
Voi izbucni într-un mugur? Voi izbucni vreodată? 

                                                  Marius Mirescu, poștașul

 

 

Aniversare

Unul dintre prietenii Gării „noi”, Marian, mi-a reamintit că azi se împlinesc 6 ani de când m-am mutat,  cu șine și bagaje pierdute, pe WP.
11 augustul ăla din 2012 a picat tot într-o sâmbătă.
Asta merită sărbătorit! Cu muzicile mele preferate, pe care le-aș lua pe o insulă pustie.

Prea puține? Posibil, dar n-am stat să mă gândesc, am ales, cu ochii închiși, trei „bucăți” fără de care lumea mea ar fi mai urâtă.

Adăugați voi ce vreți să mai ascultăm la aniversare.

Poștșul nostru cel de toate zilele

Voi aveți Poștaș? Vă aduce facturile, eventuale scrisori (dacă mai scrie azi cineva pe hârtie, împăturește și linge plicul), multă publicitate și pensia, dacă vă calificați.
Poștașul nostru, Marius Mirescu, un veșnic adolescent, deși bate spre 50, cu o șepcuță albastră, decolorată de soare, pe care o poartă cu cozorocul în față de cele mai multe ori, dar umblă și cu el la spate, când prea multe babe și moși din cartier îl exasperează suficient cât să dea cu șapca-n câini și, neavând câini, doar o răsucește pe scăfârlie, în semn de  protest, ne-a adus azi corespondența Prăvăliei. Și facturi, dar și scrisori în care pacienții noștri din alte orașe ne cer sfaturi.

Avea cozorocul dat la spate. Era roșu de căldură, plus tolba aia care-ți scoate discurile dintre vertebre, de grea ce e.
– Ce face Poștașul nostru iubit? – l-am întrebat, ca de fiecare dată.
N-a dat nicio poveste. Prin urmare, avusese norocul ca niciunul dintre pensionarii de top ai cartierului, ăia care încasează între 9000 și 14000, nu s-au apucat să-i calculeze, la o șpagă de 4, 20 lei, numai de la unul, cât se îmbogățește Poștașul în 30 de ani.
A ridicat din umeri, ne-a lăsat plicurile și a cumpărat niște lacrimi artificiale. E drept, ochii lui arătau ca niște felinare care marchează casele alea, cu dame disponibile.

Drept răspuns, a bâiguit așa:
– Dă-mi, Doamne, lacrimi să sporesc noroiul….
Scârba aia de casă de marcat clincănea de nu se poate.  Când termină bonul, face ȚING-TING, mă mir că nu vin buciumașii să-l valideze. Am zbierat: Cuuum?
Și el a zis:
–  Pe ulița Tăcerii desfundată…

Casa de marcat tăcuse, în sfârșit. Până și aerul condiționat fâșâia ca un râu de munte ascuns.

Am smuls o foaie A4 din imprimantă și  i-am zis  – mai bine scrie, că așa, nu ne înțelegem. I-am dat și-un pix.

Peste un minut mă aflam în fața poeziei poștașului nostru, Marius Mirescu.
Am citit-o de două-trei ori și-am simțit că mă aflu chiar în fața poeziei:

 

Dă-mi, Doamne, Lacrimi să sporesc Noroiul
Pe ulița Tăcerii desfundată
Să-mpotomolesc căruțele Plecării
Și să înjur birjarii peste poartă!

Și, scăpărând copite de lumină,
O poteră de stele să mă cate,
Iar eu, în crâșma văduvei Rămâneri,
Să stau proscris și să mă-mbăt cu Noapte.

Voi, Garagii , nu simțiți la fel?

8 August – Ziua Pisicii. 9000 de ani de împrietenire.

Da, azi e Ziua Internațională a Pisicii.
N-o să dezvolt, pentru că sunt prea implicată.
Dar tot nu mă pot abține să fac o remarcă: printre prietenii omului, Pisica e mai veche decât Iisus Christos.

Știri de neștiut

Între două accidente aviatice (prăbușire și coliziune) a apărut acel șoferache român, trăitor în Suedia, care a intrat în țară  pe la Vama Nădlac cu MUIE PSD pe plăcuțele de înmatriculare.
Televiziunile care-și zic de știri (de fapt, cotinețe afiliate politic sau securistic) s-au năpustit asupra lui ca peștii la râmă. Victimă colaterală: poliția rutieră care a căzut de proastă, adică a căzut în picioare, eroic, exact cum e.

Vasăzică, românașul ăsta, destul de jmekeros, după cum îl arată filmările, s-a decis să petreacă o vacanță protestatară în țara de baștină, făcând pregătiri vecine cu nebunia, în țara de adopție: 1) și-a schimbat, legal, numărul de înmatriculare al tărăboanței cu care umblă prin Suedia, ca să protesteze, în România,  de deasupra țevii de eșapament, împotriva partidului de stânga, ajuns la guvernare și 2) a consultat DEX-ul, să vadă ce înseamnă  MUIE. Sau ce MAI înseamnă muie, în afară de muie.

Toată povestea asta, inserată de televiziuni între două accidente aviatice, mi s-a părut fabuloasă, fiindcă identifică prostia care ne înconjoară ca un reactiv de grupă în chimia analitică și impune concluzii:
– poliția română e vai de capul ei
– șoferache ăsta trage mâța de coadă și-n Suedia, din moment ce acceptă să vină acasă, în concediu, cu MUIE pe mașina lui. Sper că pe gratis.
– DEX-ul on line e ipocrit, pe alocuri.