Mi se rupe!

În ultimii ei ani de viață, să zicem zece, adică după nouă decenii de existență, mama o acuza tot mai des pe bunică-mea de egoism. De fapt, cred că se referea la nepăsare, poate chiar la nesimțire, dar cum să faci „nesimțită” o babă de nouăzeci de ani?! Mai ales dacă ți-e mamă.
Pe măsură ce trece timpul, o înțeleg tot mai bine pe Babiclonț, care nu se coclise ca alte nonagenare, era la curent cu politica internă (sub aspect foarte general chiar și cu cea internațională), își conserva scepticismul cu privire la existența divinității, deosebea mai bine ca alții futilul de valoros și – cel mai important – își păstra simțul umorului în orice situație.
Aș putea zice că, exceptând discuțiile explicite despre sex, pe care le evita nu doar din pudoare, dar și dintr-o nevoie de simplificare, de extragere a esențialului, or sexul nu mai era de multișor important pentru ea, puteam vorbi despre orice.
Poate că n-oi fi fost eu niciodată suficient de pătrunsă de modernitate, poate că avea ea un simț aparte de-a se adapta noului, în ciuda vârstei, cert e numitorul comun nu ne lipsea niciodată și rar se întâmpla să închidem brusc un dialog cu acea tăcere bosumflată la care apelezi ca să nu dai într-o ceartă pe bune.
Într-un fel, chiar o invidiam pentru detașare și mă gândeam că eu nu voi fi niciodată ca ea.

E, uite că deși mă aflu doar la începutul bătrâneții, deja îi calc pe urme.
Am scăpat de angoasele de altădată, intru mai rar în panică atunci când simt că pierd controlul situației, pun mai puțină patimă în a combate ceva sau pe cineva și, în general, mi se cam rupe de ce zic/fac/cred alții.

Nu mă mai sperie cele câteva kilograme în plus, atâta vreme cât nu le etalez în haine mulate și cât nu mă încurcă în mișcare.
Nu mă mai reped să salut eu prima, ca să demonstrez cât sunt de politicoasă. Păstrez cutuma cu cine intră într-o încăpere salută primul, dar cam atât.
Nu mă mai stresez cu oferitul locului în autobuz, există întotdeauna cineva mai tânăr decât mine care stă jos și poate să se sacrifice.
Nu mă mai omor să le vorbesc cu pronumele de politețe chiar și puștanilor de 20 de ani, ca pe vremuri, dar nici nu pretind să mi se vorbească așa, ba, dimpotrivă am descoperit că dumneavoastr-eala e un consum de energie inutil; nu în formula de adresare stă respectul și politețea.
Nu mă mai interesează poveștile de amor ale celor din jur, nu-mi mai pasă cum se termină ele, până la coadă, mai devreme sau mai târziu toate se termină la fel.
Îmi rezerv dreptul să spun exact ce gândesc interlocutorului, dacă simt că părerea mea o să-l lezeze peste limita acceptabilului, prefer să tac și să-l las să înțeleagă ce-o vrea. E cumplit de obositor să pari de acord cu alții, de dragul unei false armonii.

Pe scurt, am devenit o babă nesuferită. Aproape la fel de nesimțită ca Babiclonț și mi se rupe.

Aspirina săracului

Nu, nu e vorba despre acea aspirină la care vă gândiți voi, ci despre acidul acetilsalicilic, cel mai ieftin medicament de pe piață.
Scriu chestia asta pro bono. Mai rău decât pro bono: nu doar că nu mă plătește nimeni să fac publicitate unei pastile care costă fix 10 bani, dar dacă mă citește vreun confrate spițer, de pildă Zâzania, îmi atrag și niscai înjurături, fiindcă încurajez consumul de ieftineală, în loc să cobzăresc nurofenul, 2 lei hapul, cel mai bun dintre ibuprofenele lumii, că se duce țintit, exact unde-i durerea, la cap -puf, se face lumină-n creier, la genunchi – dă fuga în rotulă și aprinde un led roșu, la coloană – sbrr, se-nfige săgeată între vertebre și beculește portocaliu, la ovare – coboară lin, ca un păianjen pe firu-i sclipitor și țese în jurul ouțului suferind o plăpumioară antialgică… Cel puțin așa arată în reclamă, la televizor. De-aia toate conițele aflate la ciclu stau cu nurofenul în poșetă și toți bărbații care vor să scape de mahmureală își târâie organismul în mers clătinat până la tejgheaua farmaciei, cer un pahar cu apă și-un nurofen și-l dau pe gât loco, apoi scot un oftat sonor, cu gura deschisă, de albăstresc aerul din jur cu damful lor.

Aspirină nu cere nimeni. Că acidul acetilsalicilic e dat dracului, umblă cu o mică bormașină la el și, cum te prinde, cum îți găurește stomacul.
Ibuprofenul e bun! E Războinicul Luminii.
Dar știți voi că, dacă ibuprofenul e, să zicem, Ștefan cel Mare și Sfânt, aspirina e mama lu’ tata lu’ Ștefan cel Mare? Da, e primul medicament de sinteză și cel mai vechi antialgic, antipiretic și antiinflamator cunoscut. Numai că, bătrân fiind și demodat, nu beneficiază de machiajul publicitarilor și zace acolo, în aminire, doar cu bubele la vedere. Aceleași bube pe care le are și ibuprofenul (precum și toate antiinflamatoarele non-steroidiene), dar despre care nu suflă nimeni o vorbuliță, că nu se văd pe micul ecran de sub sclipici.

Nu știu ce mi-a venit azi să demontez câteva mituri în care se învăluie aspirina, dar o s-o fac.

Aspirina produce ulcer pentru că e un acid.
Da, e acid acetilsalicilic sau, mai chimic vorbind, e acid 2-acetoxibenzoic, dar și ibuprofenul, pe numele care l-a făcut celebru – Nurofen, e tot un acid: acid 2-para-izobutilfenil-propionic. Acid propionic e și ketoprofenul. Și exemplele pot continua.
Însă toți acești acizi nu atacă mucoasa gastrică prin contactul direct. În definitiv, pe scara acido-bazică, acizii organici sunt slabi în comparație cu acidul clorhidric secretat de stomac în mod fiziologic.
Agresiunea se produce la nivel mai subtil, în chiar mecanismul chimic de acțiune antiinflamatoare, dorită. Aspirina și celelalte antiinflamatoare nonsteroidiene clasice scad febra, inflamația și durerea blocând sinteza a două enzime responsabile de producerea unor molecule lipidice numite prostaglandine. Acestea sunt de două feluri: unele, proinflamatoare (să le zicem „rele”) și altele, „bune”, cu rol de protecție a mucoasei gastrice față de acidul clorhidric prezent în stomac. Din nefericire, aspirina & co. lucrează nespecific, inhibând ambele enzime.

Aspirina tamponată e mai „blândă” cu stomacul decât aspirina simplă.
Fals, din două motive: cel descris la punctul anterior și încă unul – cantitatea de substanță „pansament gastric” adăugată comprimatului de aspirină tamponată e de 4-5 ori mai mică decât doza minimă eficientă pentru a obține protecție gastrică. Pe de altă parte, administrarea de antiacide reduce capacitatea de absorbție a medicamentelor în general, prin urmare ar trebui crescută doza de antiinflamator, ceea ce ar necersita și o augmentare a concentrației de antiacid etc…

Aspirina de sinteză industrială face rău stomacului, aspirina naturală nu.
Mai întâi, să vedem de unde luăm aspirină naturală, atât de dragă împătimiților de „naturiste”, dușmani declarați ai „chimicalelor”. Din scoarța de salcie (salix alba, lat.), care conține un principiu activ folosit din antichitate și până în secolul 19 cu moderație, întrucât beneficiile sale în combaterea durerii, febrei și inflamației erau surclasate de daunele digestive – greață, arsuri și hemoragii gastrice, provocate prin contactul direct (substanța e corozivă, de-a dreptul) cu mucoasa gastrică. Compusul chimic cristalizat și purificat a primit numele de acid salicilic, dar utilizarea sa în terapia durerii a rămas limitată din pricina efectelor adverse, până când un chimist a acetilat gruparea hidroxil, obținând acidul acetilsalicilic, și efectele adverse au scăzut considerabil.
Prin urmare toate suplimentele alimentare care conțin scoarță de salcie conțin salicină, adică acid salicilic, substanță pe care astăzi terapia modernă nu o mai folosește decât în produsele de uz extern, local, în unguente, geluri și creme antialgice. Firește, se naște întrebarea: cum de nu dau colțul ăia care aleg capsulele cu pudră din scoarță de salcie în locul banalei aspirine? Răspunsul e simplu: un gram de scoarță mărunțită conține atât de puțină salicină/acid salicilic, încât e inofensiv.

Dar despre confuzia dintre un gram de plantă și un gram de substanță activă putem vorbi altă dată, dacă vă interesează povești spițerești.

Normalitate, civilizație, altceva

Pe vremuri îi zicea RADET. Și primarului capitalei îi zicea Băsescu, Videanu, Oprescu, Firea.
Când nu curgea apă caldă pe țeava de apă caldă sau curgea, dar era ca aia rece vara, telefonam la un număr de patru cifre și, după vreun sfert de oră de Für Elise sau altă piesă clasică de mare popularitate, răspundea o cucoană gata acrită de sutele de apeluri pe aceeași temă: apa caldă e călâie, nu-i fierbinte – de ce?
Ne stropșeam una la alta câteva minute, ea îmi închidea telefonul, io mă enervam și-mi creștea tensiunea dar, în cele din urmă, după un ceas, două, hai șase, apa caldă redevenea cum îi spune numele și uitam de incident. Câteva luni.

Acum îi zice CMTEB (uite hal de acronim!). Și primarului capitalei îi zice Nicușor Dan. (Oamenii răi îi zic Plicușor, Mucușor… Oameni răi!)
Când nu curge apă caldă, adică mai tot timpul, deschid pe net o pagină cu antetul CMTEB, conținând un tabel frumos, elegant, în care sunt înscrise, pe sectoare, străzile (cu număr, cu bloc, cu tot ce trebuie) unde sunt avarii sau e insuficient agent termic sau se revizuiește și se înlocuiește ceva, precum și termenul estimativ în care se remediază situația.
Tabelul se actualizează zilnic, în sensul că dacă azi scrie că vine apa caldă mâine, la ora 21 și nu vine, mâine (care devine azi) se schimbă data cu mâinele corespunzător, ora rămânând de obicei aceeași.
Credeți că mă enervez? Nu. Mă liniștesc. Cum dau cu ochii de numele străzii mele și de numărul blocului, parcă mă cuprinde așa, un fel de mândrie – vezi că nu ne-au uitat, suntem și noi în listă, pentru unul dintre motivele deja consacrate, deci lucrurile decurg normal.
Cum ziceam în titlu: normalitate, civilizație, altceva.

Transparență, gen…

Recent, OMS-ul a admis o posibilă legătură între cazurile de miocardită și pericardită diagnosticate la persoane vaccinate anticovid cu a doua doză de vaccin conținând ARN-m.
Frecvența acestei „reacții adverse”, care e boală de-a binelea, este de 40/1000000 bărbați vaccinați, respectiv 4/1000000 femei. N-ar fi mult, zic specialiștii OMS, chiar și așa, beneficiile vaccinării rămân mai mari decât riscurile.
Ca să n-aibă necazuri la proces, companiile producătoare vor menționa acest mizilic în prospectul vaccinului. Deranj inutil, zic eu, pentru că cei care se vaccinează semnează o declarație pe proprie răspundere, că sunt de acord cu administrarea vaccinului, așa că n-o să existe procese.
Aceiași specialiști OMS mai adaugă, de dragul unei transparențe totale, că cei 40 de bărbați și cele 4 femei la milionu’ de vaccinați sunt persoane cu vârsta cuprinsă între 12 și 29 de ani. Peste 30 de ani, riscul de miocardită scade evident, s-au găsit 1-2 acolo, un moft.
Ce uită să spună iluminații OMS-ului:

• miocardita este o inflamație a miocardului  însoţită de necroză şi/sau leziuni degenerative ale celulelor miocardice; prin urmare lasă urme ireversibile.
• frecvența miocarditei, în general, este aproximată la 8-10 cazuri la 100000 de persoane și apare cu precădere bărbați tineri, boala fiind asimptomatică de cele mai multe ori; în consecință, frecvența reală este mai mare decât cea decelată clinic.
  
  Vasăzică inflamția mușchiului cardiac apărută, probabil, posibil, după injectarea celei de-a doua doze de ARN-m respectă tiparul incidenței miocarditei în populația umană și, evident, nu-i exclus să fie mult mai mulți miocarditici printre vaccinați pentru că cei raportați au fost doar cei cu simptome, care s-au prezentat la un consult.
  Corect ar fi fost ca, la finalul comunicării, distinșii experți să sfătuiască persoanele tinere care s-au vaccinat, mai ales bărbații, să-i facă o vizită cardiologului, măcar așa, de-un pamplezir.
  
  Știți ce mă-ntreb eu, cu îngrijorare? Câte complicații și reacții adverse majore trebuie să mai raporteze comisiile naționale de farmacovigilență, pentru ca să se renunțe la vaccinarea anticovid? Cât de ciufulit vrea să iasă OMS-ul din această pandemie și ce credibilitate mai poate avea, ulterior? Chiar le pasă, ori îi doare la bască – ploaie, furtună, coafura rezistă?

Flori de câmp

Copiii din ziua de azi

Poartă o rochie princess bleumarin, cu centură de mătase roșie. Păr lung, blond, cu reflexe cenușii, ochi albaștri. Coroniță din crizanteme albe. Arată exact ca o prințesă din povești, minus ochelarii. Ochelarii îi dau un aer studios, de viitoare doctoriță în orice.
E fericită. Sclipește de fericire. Îi râd ochii, buzele, gropițele din obraji. E un clinchet și-un foc de artificii. Are și de ce: a terminat a cincea cu media zece.
Felicitări, îi spun. Apoi mă prefac uimită: premiul întîi cu coroniță?! Cea mai bună din clasă?! Încuviințează din cap la fiecare mirare simulată de-a mea și râde cu gura până la urechi. Cum, zic, nu se dau coronițe celor care abia trec clasa?! Eu așa știam!…
E descumpănită. Râsul i s-a topit.
Glumește, mamă, zice maică-sa, și o strânge ușor de umăr, cu dragoste de mamă.
Poate așa era pe vremea dumneavoastră! – îmi răspunde, întorcându-mi spatele într-o piruetă de-a dreptul princiară.

Artă militantă sau doar mi se pare?

Îmi zice, recent, un cunoscut – Ai observat cum, de la o vreme, bagă ăștia gay în toate filmele, ca la balamuc?!
Am stat să mă gândesc dacă are dreptate sau e doar homofob.
Păi, cam are!
Să luăm trei seriale care mi-au plăcut, văzute în ultimii doi ani:

1. How to get away with murder

Eroina principală e bisexuală și nu prea poți să-ți dai seama de care gen e atrasă mai puternic, fiind pasională atât în relațiile cu femei, cât și cu bărbați. Personajul, excepțional interpretat de Viola Davis, are profunzimi și stridențe, e „cărnos” în cel mai bun sens al cuvântului. Duplicitatea sexuală i se potrivește. E și mai veridică așa.
În film există însă un cuplu gay care evoluează cu suișuri și coborâșuri spre o căsătorie. Era nevoie, de dragul intrigii, ca cei doi să fie gay? Mă tem că nu. Scenele erotice foarte explicite și repetate puteau, cu siguranță, să lipsească.

2. Dix pour cent

Povestea unei firme de impresariat actori. Printre personaje avem o lesbiană declarată care rămâne însărcinată cu noul ei șef, în urma unui act sexual consimțit și – cel puțin așa ni se sugerează – chiar plăcut. Copilul va fi crescut de toți trei, într-o relație cu tensiuni mari inițial, în care atât partenera lesbi cât și bărbatul vor să se impună ca „tați”. Presupun că ăsta e termenul corect, din moment ce, obligatoriu, cea care a născut trebuie să fie „mama”. Pe parcursul filmului, scenariul nu prea mai are nevoie de cuplul lesbian și aia care nu e „mama” dispare de-acasă pentru o vreme, apoi revine, dar într-o discreție vecină cu inexistența.
Cel de-al doilea homosexual al filmului trebuia să fie gay pentru că gay e și actorul, și detaliul e mult prea vizibil. Altminteri, de-a lungul celor 4 sezoane tipul e singur, cu excepția unei scurte și accidentale relații, din care iese repede și bătut pe deasupra!

3. Zone blanche

Intriga gravitează mai puțin în jurul crimelor anchetate de trei polițiști locali și un procuror ciudat venit de la oraș, și mai mult în jurul misterioasei păduri, cu puteri supranaturale, la marginea căreia este plasată acțiunea. Fantasticul subjugă detectivistica. Suspansul vine din paranormal și insolit. Totul e atât de bizar și fermecător, încât afacerea ilegală cu depozitul de substanțe toxice pare mai degrabă un hatâr făcut unui sponsor ecologist decât miza acțiunii.
Ei, bine, chiar și aici găsim un cuplu gay, un polițist și un pompier care-și consumă relația în secret, tânărul pompier fiind un familist serios cu nevastă și copil. Imaginați-vă, pe deoparte avem o pădure vie stăpânită de un personaj mitologic – omul-cerb și pe de altă parte doi bărbați care fac amor pe un pat mai degrabă cazon, în semiobscuritatea unei camere cenușii.

Acestea fiind zise, o întrebare începe să mă sâcâie:
Nu cumva a început și comunitatea LGBTQ+… să contribuie financiar la producțiile cinematografice din ultimii zece ani? Că prea răsare câte-un minoritar sexual în narațiune când te aștepți mai puțin!
Fenomenul îmi amintește, oricât ar părea de forțat, de acei secretari-de-partid-oameni-de-omenie-și-nițel-cu-frica-lui-Dumnezeu care bântuiau prin filmele românești comuniste.

N.B.: Nu sunt LGBTQ+ fobă și nici n-am temeri în legătură cu orientarea sexuală a generațiilor viitoare, fiindcă a) e determinată genic și b) n-am să apuc să văd cum evoluează problema.

Cu burta pe carte sau cu burta la gură?

La asta se rezuma educația sexuală în România, acum 50 de ani.
O mamă îi explica fiicei de 12 ani care-și suporta cu groază și uimire prima menstră că, de-acum, dacă nu e fată cuminte, ajunge cu burta la gură. Așa că burta pe carte! Punct.
Detalii afla pe la colțuri, de la fetele mai mari și mai puțin cuminți care, ori aveau noroc și nu ajungeau cu burta la gură fiindcă avea „el” grijă să le „ferească”, ori aveau ghinion și, ferite sau ne, „călcau pe bec”.
Odată ce becul se ducea dracului, se descurca fiecare cum putea, cu o moașă, niște hapuri, niște băi fierbinți, niște dat cu fundul de pământ… Dar uneori nu se descurca deloc. Și i se ducea dracului și viața.

Țin minte că, printr-a șaptea, părinții mi-au interzis să merg la înmormântarea unei colege, un fel de oaie neagră a clasei. După niște convorbiri telefonice codificate între maică-mea și alte mame de fete, s-a stabilit că n-am ce căuta la un asemenea eveniment tragic și misterios totodată.
Varianta oficială era că amărâta de Carmen făcuse o infecție la burtă și nu luase medicamente la timp sau nu chemase salvarea la timp. Oricum, era ceva legat de burtă, care nu se ridicase la gură, ci doar intrase în pământ.

Despre băieți n-am idee cum erau ei educați sexual. Probabil ca-n basmele lui Ispirescu: „Sunt golan precum mă vezi: numa’ sula și căciula”.

Nu-mi imaginam că în jumătate de secol, deși am schimbat, zice-se, până și orânduirea socială, percepția adulților despre educație sexuală a rămas aceeași ca în socialismul anilor ’70. O dovedește un comentariu de cititor al site-ului Edupedu.ro

E o aberatie. Educația sexuală nu e educatie, nu are legatura cu învățământul. Nu e obiectivul lui sa includă asta pt ca riscam sa distrugem sănătatea morală si sufletească a minorilor care sunt viitorul societății. Consecințele ar fi extrem de grave. Sper ca părinții, cadrele didactice si toti oamenii de buna credinta sa nu accepte această idee perfidă, satanica si perversă. 

Și nu e singurul care gândește astfel. Se pare că nici legiuitorii nu gândesc mult diferit, din moment ce discutatul curs de educație sexuală va fi opțional, cu acordul părinților, de parcă și ei recunosc, în secret, că e ceva perfid, satanic și pervers.

Ce repede uităm!

Băi, zice Gratzi, a venit ieri una cu o rețetă la preparat, o mai făcuse anu’ trecut, păstrase bonul vechi și m-a întrebat dacă o costă tot atât. Mă uit să văd ce-a mai luat atunci: spirt, paracetamol, o mască. O mască – 7 lei. Nu-mi venea să cred! Bon dat de mine! Ce dracu i-oi fi bătut, ce-oi fi greșit?… Mi s-a făcut o rușine… De unde-am scos io o mască, una mască, șapte lei?! Nici nu-mi venea să mă uit la femeie. În fine, până la urmă mi-am amintit: s-au vândut măști cu ȘAPTE LEI BUCATA.
Îhî, zic, și încă mai la fereală, așa, numa’ la cunoscuți…

Ne privim ochi în ochi, pe deasupra măștilor de cincizeci de bani acum, foste de șapte lei, și cred că amândouă ne gândim la același lucru: ce repede uităm, cum devine imposibilul realitate, cum se face absurdul cotidian.

Să fie bine ca să nu fie rău sau de ce m-am vaccinat

Fincă (o s-o țin așa, fonetic, tot drumul, fiindcă m-am săturat de apostroafe) mi s-a oferit ocazia, în prima tură, aia privilegiată, și arareori se pune semnul egal între medici și farmaciști, asta în caz că cei din urmă sunt și ei amintiți pe undeva. N-a trebuit să mișc un deget, firma la care lucrez ne-a trimis două opțiuni de programare, mi-am ales una și aia a fost.

Fincă m-am temut că într-o bună zi vaccinarea va fi obligatorie și, la noi, cu cât ceva e mai obligatoriu, cu atât e mai greu de obținut.

Fincă la momentul ăla, când s-a băgat vaccin în România, credeam sincer că te-nțepi și scapi de griji. Mult mai târziu le-a dat microfonul mai tare și celor (specialiști) care precizau că te poți infecta și vaccinat, doar că faci o formă mai ușoară a bolii. Deși asta cu „mai ușoară” e relativă: cunosc oameni care au stat în spital, în pragul sălii de terapie intensivă și când s-au vindecat n-au rămas cu sechele de niciun fel, dar și oameni care au dus covidul oarecum pe picioare, adică s-au tratat acasă, cu doctorul la telefon, dar nu și-au recăpătat nici până azi, după juma de an, gustul și mirosul ori au rămas cu dureri de cap inexplicabile, cu aritmii cardiace…

Fincă la 60 de ani nu te sperie eventualele efecte adverse care pot apărea peste 20 de ani.

Fincă am crezut sincer (iar sincer!) în teoria cu vaccinarea oprește pandemia și-am vrut să pun și eu umărul.

Fincă, în general, prefer să regret ce-am făcut, nu ce n-am făcut și-aș fi putut să fac.

Ce-am uitat aproape intenționat când am ales să mă vaccinez contra covidului ăstuia: motivul pentru care nu mi-am administrat niciodată vaccinul antigripal sezonier: că te imunizează la alea 4 tulpini atenuate din ser și te face mai vulnerabil la oricare din miliardele de alte tulpini virale care circulă prin spațiul tău aerian. De ce? Nu știu. E o constatare empirică la care am ajuns în zeci de ani: când îi dai un brânci sistemului tău imunitar, el se culcă pe-o ureche, devine mai puțin vigilent, crede că dacă e ceva, vine brânciul… Înțelegeți ce zic?

Cu ce m-am pricopsit, vaccinată anticovid fiind: eu, care nu răceam decât o dată la câțiva ani și m-am îmbolnăvit de gripă severă de cel mult trei ori în viața asta, acum trăiesc luna și viroza. Nu trece bine tusea de la una, că dau în următoarea.
Și port mască, da? Și mă spăl pe mâini ca la chirurgie. Și am o colegă care dă cu dezinfectanți peste tot, de băltește tejgheaua prăvăliei, nu alta.
Și mă oftic, fincă toate măsurile draconice care au ținut covidul la respect nu-s capabile să mă păzească și pe mine de pârlitele astea sezoniere!