Asta-i ciudat!

Dacă aș fi știut că e un music hall, nu m-aș fi dus.  Urăsc genul! Dar cum n-am știut – credeam că e o comedie-comedioară și n-avea ce rău să-mi facă -, m-am dus.
Ceea ce vă recomand și vouă, garagii bucureșteni. Să pierdeți două ore și 9,72 lei ca să vedeți un muzical românesc bine jucat, bine cântat și bine dansat pe scena – poate, prea mică – a sălii Horia Lovinescu din teatrul Nottara. O să câștigați, în schimb, un zâmbet larg și durabil,  cam ca luna nouă de-aseară, care mi s-a hlizit tot drumul, la întoarcere, deasupra capului, deasupra Bulevardului Magheru, până hăt-departe, în Tineretului, unde am luat-o la dreapta, pe Văicărești, și mi s-a mutat în ceafă, afurisita.

Asta-i ciudatcă eu, care nu mai râd nici la bancuri bune decât într-o dungă (fac un pliu de politețe într-unul din colțurile gurii), am râs mult și blajin aseară și am aplaudat, la final, din toți bojocii palmelor, pentru că niște actori, absolut necunoscuți mie, au făcut pe dracu-n patru să-mi scoată din cap prostia asta – vodevilul e o prostie, avem chestii mai importante pentru care să oftăm serios și apăsat.

Povestea asta,  de Eugen Rotaru și Laurențiu Profeta, și-a tras nervul din versurile lui Miron Radu Paraschivescu, sângele din regia Dianei Lupescu și coregrafia Roxanei Colceag, iar măduva – din „joaca” actorilor. Care au pus osul la treabă cu tot sufletul, așa cum numai slujitorii scenei de scândură știu s-o facă.

Nota zece minus pentru public. Zece, că, la final,  și-a săltat curul din scaune ca la un semn și a aplaudat în picioare. Minus pentru căundeva, în plin moment muzical, un telefon a sunat peste sonorul spectacolului, acoperind negativul și vocea – live – a actorului Alexandru Mike Gheorghiu.

Anunțuri
Publicat în actualitate mioritică, aminriri, cronici, glume bune, publicitate, părerea mea, strict autentic, ştiri de neştiut | Etichetat , , , , , , , | 7 comentarii

D’ale Prăvăliei: Aurică Pulea Spătaru’

Știți ce mi-a spus mama, la câteva luni bune după ce a murit tata? Că nu poate să iasă pe stradă, că vede numai cupluri de bătrâni ținându-se de mână. Îi gâlgâia vocea a plâns, așa că m-am făcut că n-o văd pe bunică-mea, care era văduvă de douăzeci de ani și ieșea pe stradă non-stop, ba la magazinele din jur, ba la piață (lua tramvaiul până la Moghioroș) făcându-mi semnul acela giratoriu, în dreptul tâmplei, adică mama, săraca, era nițel dusă cu capul, să n-o luăm în seamă. Adevărul e că și eu, ca și bunică-mea, ne împiedicam pe stradă numai de babe singure sau de moși singuri, trăgând după ei fie un cățel în lesă, fie un cărucior pe rotile pentru cumpărături, aproape niciodată pe partenerul de cuplu.

Treaba asta vine ca în antologia de murphy-ologisme – când vrei să bați în lemn, observi că lumea e făcută din plastic și sticlă, adică de ce ți-e frică nu scapi, ce vrei să eviți dă peste tine.

Am scris preambulul acesta ca să-mi justific textul de față. Nu, nu sunt obsedată de moarte și sinucigași, dar lucrurile vin de se întâmplă.

Vineri, la schimbul de tură, colegele mi-au dat raportul: ce catastrofală a fost dimineața la vânzări, ce-au comandat, ce-au plătit și că s-a sinucis Aurică-Nebunul. Cu bilet de Adio. Cum așa? Foarte simplu, mi-au zis ele, Aurică-Nebunul care era pe tratament prescris de doctorii din Balamuc și aflase, de curând, că are cancer pulmonar, metastaze și foarte puțin de trăit, a deversat toate pastilele de cap în palma stângă și le-a înghițit cu o sticlă de votcă pe care a dus-o la gură cu dreapta. A lăsat Bilet de Adio!

Nu pot zice că m-am întristat cumplit de moartea lui Aurică, poate mai mult de datoria lui către Prăvălie, pentru care se jurase pe toți sfinții și dumnezeii că o plătește  la finele lunii aprilie și rămânea descoperită, dar m-am speriat de jocul coincidențelor – Aurică Nebunul sinucis, Olivia Tutan… sinucisă, ce dracu’ e cu ziua asta de treișpe aprilie?!

Azi m-am târât cu greu la Prăvălie, că era tura mea. Opt – șaișpe. La opt și zece, nici țipenie pe stradă, eu, la buticul de vizavi, cumpărându-mi țigări. Intră AtenaMică, o țigancă superdeșteaptă, care s-a greșit la 45 de ani și-a făcut-o, liniștită, pe  Anaís, care are trei ani și bate cu doi pumnișori în frigider, și țipă, după o anume sticluță de suc. „Taci, în pizda mă-tii, că vorbesc cu femeia asta!” – strigă AtenaMică.
Femeia asta, adică eu, plăteam țigările și nu vorbeam cu nimeni.
AtenaMică zice:
– Știi că a murit Aurică?
– Da, am auzit că s-a sinucis. Că a lăsat și Bilet de Adio.
– Ce bilet?!… Anaís, taci, că te omor!… A băut ca porcu’ și s-a culcat pe spate. S-a înecat cu vomă.
– Și Biletul?!
– Nu e nici un bilet. Avea o listă cu datorii. Acu’ o mai plătește Pulea Spătaru’!

Publicat în actualitate mioritică, apucături proaste la români, d'ale Prăvăliei | Etichetat | 22 comentarii

Un surâs pentru cianură

De ieri dimineață, Olivia noastră a încetat comunicarea. Ultima ei postare e mișto, în general și foarte sugestivă, în special.

Dacă Olivia s-a dus dincolo fizic, chimic sau virtual e treaba ei, experimentul ei.
Chiar nu știam cum să închei discuția despre ea, dar am răspuns cuiva pe blogul ei și o să mă citez, cu finalul răspunsului, în loc de concluzie:

Amalia, și dacă, totuși, Olivia a comis dispariția ei fizică ieri sau azi, e ca demisia: un act unilateral.
Noi mergem înainte, semnăm condica la vii, că, la câți mor zilnic pe planetă, cineva trebuie să se sacrifice să trăiască.

Salve de tun pentru Olivia, că, dacă e să fie, e la Cimitirul Ghencea Militar.

Publicat în actualitate mioritică, apucături proaste la români, bloguri care merită citite, citesc şi-mi place, experimente, glume bune, păcat că e populată, părerea mea, strict autentic, Uncategorized | Etichetat , | 23 comentarii

De ce o iubesc pe Olivia

Nu, n-o iubesc, să ne-nțelegem! 
A fost doar o parafrază la un titlu celebru, pus de un scriitor celebru pe care nu-l iubesc, așișderea, dar mă gândesc uneori la el cu mare admirație – e uluitor cum, și dacă n-ai poveste, măcar îți fabrici un stil și te ții în siajul lui, până te observă un critic literar important și te declară bun, de teamă să nu pară el prost.

Dar să revenim. N-o iubesc pe Olivia, dar îmi place.

Pentru că are umor și găsește titluri bune.
Pentru că vrea să se sinucidă și, până să transforme visul în faptă, e mai vie decât ăia care speră să trăiască o sută de ani, plictisind lumea virtuală cu prețiozități sferto-poetice, cu bune intenții, cu panseuri poptămășiste, cu tablouri de la „Geamuri și oglinzi”, cu texte motivaționale, cu melancolii blegoase și alți muci suflați în batiste de organza roz.
Pentru că nu-și caută pe Dr. Google o tehnică plăcută de încheiat socotelile, ci ne tot întreabă pe noi, cititorii ei, cum să facă să moară mai bine.
Pentru că, în plină criză personală existențială, mi-a dat un motiv să aștept foarte curioasă sfârșitul verii 2018, când ea, Olivia, va părăsi viața, cumva. Adică, altfel zis, mă simt ca și cum, sătulă de filmele în reluare pe care le dă proteveul, m-aș repezi la cinematograf, să văd o premieră.
Pentru că ea crede că noi credem că și-a făcut blog doar ca să afle un mod de lucru, altul decât acela cu pistolul la tâmplă, că n-are armă în dotare.
Pentru că, deși e limpede că are mașină (face poze prin oraș prin parbriz), nu știe că, la o sută și ceva de kilometri pe oră, dacă intri oblu într-un zid… aia e!

Sper să se instaureze cât mai repede căldura verii, să se dilate Timpul, să dureze cât mai mult live-ul ăsta!…

Mulțumesc, Olivia! Simt că trăiesc!

Publicat în actualitate mioritică, aminriri, autoturisme și alte chestii personale, bloguri care merită citite, citesc şi-mi place, filme, glume bune, strict autentic, Uncategorized | Etichetat , | 50 comentarii

Scrisoare mamei (2)

Măi, Margo,

când ai de gând să mori, pe bune?
Daaa, n-am fost ieri la tine, la cimitir, fiindcă nu știu dacă acolo ești. Acolo sunt Bunicul, Străbunica, Tata, Bunica (i-am înșirat în ordinea numărului de pe tricoul plecării), dar de tine nu sunt deloc sigură că zaci în mormânt. Păi, nu-ți dau eu, zilnic, raportul, în gând? Nu-ți povestesc eu, zilnic, ce-a mai zis ăla, aia, cum mă doare-n cot de durerea din umărul drept, că nu e stângul -ha! – nu e de la inimă, e de la corent (aauăleu!…Bine, știu, să nu mai zic coorent,  că poate-mi rămâne așa, pe creier, și-l zic și-n fața unui dăștept  care o să mă crează proastă. Deși, așa cum am stabilit cândva, dacă un dăștept … Auzi? Nu mă duc la doctor! Nu știu exact unde ești, dar de unde ești, nu mă mai expedia la doctor! Că nici tu nu te-ai dus. Nu suficient, nu conștiincios, nu la doctori buni, și de-aia acum ești… undeva, unde nu se știe exact!)?
Măi, Margo, ieri am mâncat la Tanța absolut tot ce făceai tu de Paște, mai puțin ciorbă de miel. Bă, îți poți imagina că Tanța nu știe să facă ciorbă de miel?!
Bine, drobul ei a fost mai bun ca al tău, că era plin de ciuperci, dar n-avea destulă verdeață. Verdeață, Margo! Ar fi trebuit să pui de două mii de ori mai multă verdeață în droburile tale pascale, dacă-ți plăcea verdeața, decât să te duci la loc cu.
Friptura Tanței, de miel, se topea în gură. Am cerut o  a doua bucată. Nu-ți face griji, că nu te-a bătut la friptură! N-avea pic de vin.
Pasca. Să fi gustat pasca! Era dumnezeiesc de bună, dar nu era ca aia pe care o cumpărai tu de la cofetărie și ne mințeai că-i făcută de tine! Nu, Margo! Era o pască de-aia perfectă, de diletantă care nu-și cunoaște limitele.

Margo?… Mai ești pe fir?…  Și nici n-am stat la Tanța cât stăteam cu tine! Că acum avem pisic. Și ne aștepta, uluit, că lipsim de-acasă și duminica.

Da, da, avem un pisic care simte duminica. Da, s-a umanizat.

Publicat în aminriri, copilărie, cronici, jurnal, literatură, pisici și alte lucrușoare, părerea mea, strict autentic | Etichetat , | 21 comentarii

Foi de ceapă, ouă, apă, sare, oțet – Paște fericit, Garagiilor!

Până acum doi ani, habar n-aveam cum să vopsesc ouă. Se ocupa mama. Cu o oală veche, niște tinichele de la conserve și Gallus.
Îi ieșeau niște ouă groaznice. Ea zicea că sunt superbe. După ce le ciocneam și le decojeam, nu se mai deosebeau de ouăle vopsite perfect, de gospodine perfecte: cu nițel muștar cu hrean, sare și foamea acumulată o lungă și stupidă sfântă dimineață în care posteam negru, ca să încapă și ciorba de miel, și drobul, și stufatul, și friptura, aperitivul cu ouă colorate de mama era divin! Haleam două. Cristos învia de două ori și adevărat învia, eram gata să cred că toate lucrurile alea se întâmplaseră, numai să înting cu creștetul albușului în muștar!

Anul trecut am făcut un experiment nefericit, cu niște vopseluri nemțești (lucru nemțesc!) care nu se curățau cu nimic de pe buricele degetelor și penetrau coaja oului în mod criminal.

Anul acesta am urmat rețeta străbună. Coji de ceapă roșie și albă, apă, sare, oțet, șosete de damă Adesgo, minutarul ceasului de pe monitor. Și au ieșit așa. De bucurie că „natura nu minte” (cojile de ceapă chiar și-au făcut efectul!) am desenat niște frunzulițe, niște continente cu tuș negru, dar vă asigur că  arătau cu mult mai bine înainte.

Breaking news-ul ar fi că, la zece ouă vopsite corect, constituțional, pui coji de la două cepe, decât.
Alea mai intens colorate au primit mai multă coajă la ciorap.

Cică, dacă le fierbi cu sfeclă, ies bestiale. Încerc la anul…

Publicat în actualitate mioritică, cu ce ne mândrim, experimente, strict autentic, sărbători | Etichetat , , | 26 comentarii

Pe bulevardul Magheru, cu Josquin des Prés

Marți, 3 aprilie, am luat Magheru la picior, ca să ajung la Cărturești, invitată la o lansare de carte.

Dacă dați click pe linkul meu, o să găsiți o varză cu carne pusă la păstrare sub șaua calului. Varză au fost alea două doamne extrem de intelectuale care au prezentat romanul în așa fel/hal, încât să-ți vină să nu-l citești niciodată. Carne… Carne e restul. Textul. Autorul. Bulevardul Magheru, în soarele generos al unei după-amiezi de aprilie, cu multele lui magazine închise (hârtie în vitrine), cu puținele lui magazine funcționale (ceva trențe indiene, unul cu pantofi scumpi și frumoși, proiectați, însă, pentru femei cu platfus la picior, altul cu dulcegării și vinuri din Moldova de peste Prut).
Josquin des Prés, făcut personaj principal în romanul care tocmai se lansa. Și ăsta e carne! E carne din carnea Renașterii muzicale. E unul dintre tăticii motetului. L-am mâncat pe pâine în liceul meu de muzică și corul Madrigal mușca din el, cu poftă, în toate concertele.
Numai doamnele alea două, hiper-deștepte, au găsit cu cale să precizeze că habar n-aveau cine e Josquin-ul ăla și au citit romanul cu Google larg deschis, pe genunchi.

Bine, în poveste, Josquin ajunge în Dobrogea, într-un sat de tătari, dar acesta e dreptul scriitorilor, să se joace cu istoria, inclusiv cu istoria muzicii.

Doamnelor sofisticat de intelectuale, care ați scurmat ca găinile în grăunțe, pe Google, să vedeți cine e Josquin des Prés  – iată-l! Diamant, nu?

Chit că umbla cu cârpa aia roșie în cap, după moda vremii.

E, exact așa sună și romanul lui Cătălin Pavel, Chihlimbar.

Publicat în citesc şi-mi place, cronici, cu ce ne mândrim, literatură, părerea mea, Uncategorized | Etichetat , | 13 comentarii