Film

Da, da, da! M-am uitat la filmul ăsta și cred că merită văzut. Pentru finalul neașteptat.
O mică bijuterie de suspans fără împușcături.

http://www.filmeonline2013.biz/intregul-adevar-2016/

Posted in filme, părerea mea | Etichetat , , | 14 comentarii

Pana mea!…

De cauciuc, firește.
Ce credeați? Că înjur eufemistic?  De obicei nu înjur. Dar, dacă mă aflu într-o situație  de-aia nasoală, când mă sperie ceva rău, mă enervează rău ceva, decât să mi se spargă barajul encefalic și să dau în AVC, mai bine deschid ecluza vorbelor pe care mama nu le-ar rosti niciodată și mă răcoresc. Mă răcoresc birjărește, direct, violent, nu cu pene, pui și picioare.
Deci, dacă am pus în titlu pana mea, înseamnă că exact asta mi s-a întâmplat ieri dimineață: rulam pe direcția Cimitirul Bellu spre Fabrica de ciorapi Adesgo pe banda a doua, ascultam smart fm  și eram toată numai bună dispoziție și zen. La nici o sută de metri înaintea cimitirului s-a pus roșu.
Bălăngăneam din cap, relaxată, pe ritmul unei melodii din playlist-ul smartinalului cu Alex Bogdan și Andrei Huțuleac și odată aud cum mă claxonează un tip aflat la volan, paralel cu mine. De fapt, n-am fost sigură că pe mine mă claxonează, dar așa m-am învățat eu că, dacă undeva, în oraș, se aude un claxon și eu mă aflu în trafic, claxonul ăla pe mine mă ceartă, ca am greșit cu ceva. M-am uitat la tip. Părea că-mi face semnul ăla urât, dar cu arătătorul, nu cu mijlociul, și nu în sus, ci în jos.
M-am uitat să văd dacă era singur în mașină. Nu era. Era cu o tipă care se farda în oglinda de curtoazie.
În prima secundică m-am gândit că o fi vreun canal descoperit, pe care l-am ratat cu roata din față și dau în el, când se pune verde, cu roata din spate. Gânduri de femeie la volan. Geometric vorbind, dacă n-ai o mașină complet strâmbă, ce-ai ratat cu dreapta-față, ratezi și cu dreapta spate.
Am coborât geamul.
L-am auzit pe tip zicând: ”Aveți pană pe spate!”
Instantaneu, m-am gândit la toate cazurile alea pe care le vezi la știrile de după-amiază, cu hoți de mașini care te fac să părăsești habitaclul și să lași cheile în contact, iar unul dintre derbedei îți fură mașina. Nu era cazul.  Nevastă-sa ajunsese la eliminat surplusul de mascara de pe gene cu o periuță auxiliară. Era așa de absorbită, că nici nu observase că al ei vorbea pe geam. Deci, nu, dacă ăla ar fi fost un hoț de mașini, lucra pe cont propriu, aia nu era în echipă cu el.
O voce, așa, din creierul meu, m-a îmboldit să-l întreb tare: „Cât e de grav?” Și tipul a pendulat  din cap drapta-stânga, adică era un rău care merita să devină o provocare. Deci era grav!
Când un bărbat  necunoscut zice că merită să riști în legătură cu mașina ta, poți să fii sigură că celălalt bărbat, al tău, o să zică că numai o inconștientă ca tine putea… Am tras pe dreapta imediat, în fața Cimitirului ortodox Bellu. Cauciucul dreapta-spate se cerea la terapie intensivă.
M-am suit iar la volan și m-am gândit: dacă sunt înmormântări azi, au belit-o! Nu mai intră cu mașina mortuaară în cimitir, decât dacă aduc mortul în tanc. Să mai fac câțiva metri. Câți?! Două zeci? Două sute? Am închis radioul ca să mă pot concentra pe problemă. Am pus avariile și m-am gândit așa, exhaustiv, ce e pana de cauciuc. Păi, e ca în romanul lui Asimov, Sfârșitul Eternității. E schimbarea minimă necesară care modifică ireversibil un destin, care se relaționează cu alte destine…
Citiți cartea! Și dacă sunteți profund religioși – citiți-o!
M-am târât ca melcul până mai jos de Fabrica de Ciorapi Adesgo. Am tras pe dreapta și m-am uitat din nou la roata vrăjmașă: nu se panificase mai mult, dar nici nu părea că vrea să ajungă la destinație.
Am încuiat mașina, ca pe-un cal mort, și m-am dus pe jos până la intersecție. M-am urcat într-un taxi, i-am zis șoferului ceva de pană-dreapta-spate, strada Colței, a pornit, l-am întrebat dacă prinde SMART FM și dacă da, să-l prindă, și am ajuns în timp util la Prăvălie.

Vreți o concluzie? N-am! Deși, aparent, fac publicitate la SMART FM, de fapt, pe șestache, zic să citiți acest ușurel roman al lui Asimov – Sfârșitul Eternității.

 

 

 

Posted in autoturisme și alte chestii personale, Uncategorized | Etichetat , | 16 comentarii

Cinci minute

Sufăr de insomnie matinală. Pe lângă alte boale mai mult sau mai puțin închipuite, am și beleaua asta pe cap – vara mă trezesc  când se-ngână ziua cu noaptea și iarna cu cel puțin două ceasuri înainte. Adică  înainte de ora cinci.  Îmi fac cafeaua, aprind prima țigară și mă uit la televizor.
Grila de programe e concepută de niște oameni pricepuți, care știu că la ora aia nu se uită la televizor decât babele insomniace și credule, așa că peste tot e teleshopping.
Ce nu știu ei: uneori, până fierbe apa, mă uit și eu la teleshoppingul lor, cam cinci minute. Cam atât îi trebuie apei să dea în clocot și mie să-mi dau seama că nu există colanți care te scapă de celulită, unsori care elimină varicele și tigăi minune care falimentează industria uleiului de floarea soarelui.

La a doua țigară, sorbecăind din cafea mă mut pe protv. Unde nu e teleshopping, e Lecții de viață, în reluare.
Mărturisesc, mi-a luat mai mult de cinci minute ca să pricep ce poa’ să fie lecțiile astea de viață. Un povestitor din off îți spune despre ce-o să fie vorba și imediat urmează o dramatizare a istoriei, adică o filmificare, unde niște vorbitori amatori de limbă română, care au dat la actorie și au căzut sau nici n-au dat, că au deficiențe majore de dicție, elimină pe gură niște replici care nu depășesc firescul unui text de abecedar, când învață picii litera Zoe are zarzări. Zarzării înfloresc odată cu zambilele. Toată ziua Zoe se zbenguie cu o zgâtie de pisică pe care o cheamă Zora. Zora zace la soare pe zambile. „Zît, Zora!” – îi zice Zoe.
Nu, nu există textul ăsta în niciun abcedar, slavă domnului! L-am inventat ca să evoc, într-o mică măsură, cum își zornăie replicile acei jucători de…
În fine, odată n-am mai pierdut alea cinci minute cu tigaia care gătește orice (sper să apară varianta îmbunătățită care și mănâncă ce-a gătit) și m-am înfipt direct în Lecțiile de viață. Așa am aflat că e un reality show care pune în cadru întâmplări din viața noastră cea de toate zilele.

Băi, ăsta e un lucru bun, mi-am zis! Ia să mă uit eu, preț de o cafea și cinci țigări, la cele mai frecvente probleme ale vieții noastre. Că poate găsești acolo rezolvarea corectă.
Ultima poveste a fost de un realism cutremurător. O fată avea un iubit cu care nu prea se înțelegea. Și a ieșit la cafea cu un tip mai în vîrstă. Aici a fost o exagerare, că dacă ai 28 de ani și ieși cu unul de 42 nu e chiar strigător la cer. Cam asta era diferența de vârstă între bunicii mei. Deci! Au ieșit la câteva cafele, s-au sărutat cast, dar ultima cafea au băut-o la el acasă, nici n-a fost cafea, a fost vin și au ajuns în pat. Și el nici nu băuse vin, băuse apă, că avea cancer. Și i-a spus. Și ea a zis (atât cât am putut să înțeleg de la fata aia cu prune în gură) că tatăl ei a murit de cancer și nu, mersi, nu vreau să te văd murind. Aici s-a dus dracului toată partea educativă a lecției de viață, că nu e politicos și uman să-i spui unui leucemic despre care nici oncologul lui n-are un prognostic atât de sumbru, că stă să moară. Între timp fata vomita tot mai des și i-a comunicat iubitului oficial că e gravidă. Ăla, gentlemen, i-a dat bani de avort și i-a zis că nu e pregătit să fie tată. Chestie de înțeles, de altfel. Copiii se fac cu acordul ambelor părți. Ei, cumva, tipa a ajuns la spital, n-a venit s-o vadă decât cancerosul, cât a stat ea în comă sau ceva, el s-a ocupat de testul de paternitate și, când ea a deschis ochii, a cerut-o de nevastă. Și i-a dat două vești bune: se vindecase de cancer definitiv și copilul era al lui.
În dimineața aia am fumat șapte țigări la cafea și mi-am jurat că n-o să mai zăbovesc pe niciun canal tv mai mult de cinci minute, când se-ngână ziua cu noaptea.
Că-s numai formaturi de-astea care te fac să uiți că s-a făcut lumină în cartier și trebuie să închizi televizorul, să faci duș, să-ți faci ceva la păr care e netuns de două luni și arată cel mai bine sub șapcă… Dar la Prăvălie trebuie s-o scoți.

Posted in actualitate mioritică, apucături proaste la români | Etichetat , , , | 30 comentarii

Pirul și cu Pălămida

Cine intră sâmbăta în Prăvălie.
Vecinii de pe stradă.
Drogații care recunosc și  drogații care zic că-i doare măseaua.
Balabustele care abia-și trag ultima suflare, e ciroza pă ele cât capra, dar continuă să încaseze doi lei pă berlină și cinci lei pă SUV, dacă respectivele automobile au găsit un loc de parcare pe Cavafii Vechi.
Inginerul autodidact, îi respectă pe medici fiindcă au pierdut vremea, ca și el, în facultate, dar, dacă are o problemă, se consultă cu netul.  Firește, netul e ca autorul anonim al baladelor populare, dar el de-aici își trage vlaga intelectuală, aici simte că se simte deștept și zice:
– Vreau un ceai de pir.
Băi, când n-ai ce ți se cere, condiția primordială e să-i abați ăluia atenția de la ce nu-i dai, că n-ai. Nu zici, ca gherțoiul, n-am. Te infiltrezi în dialog cu o glumă:
– Bine că nu mi-ați cerut ceai de pălămidă, că nici de-ăla n-aveam!
Inginerul ciulește urechile. Procesează. Tocmai a primit o informație care nu e pe net. Pe net nu găsești o listă a plantelor din care nu se face ceai.
Zâmbește și ridică din sprâncene, adică e dispus la un schimb de idei:
– Nu există ceai de pălămidă?
– Poate că o exista, zic, dar niciun producător oarecum de încredere n-a cules pălămidă ca s-o facă ceai.
– Dar de ce ați zis de pălămidă când am întrebat de pir?
– Fiindcă pirul și cu pălămida sunt două buruieni vivace și perene  care sufocă orice cultură, la sol.
Inginerul hăpăie informația, măcar că nu e de pe netul lui și bagă o mână în buzunar. Eu, când văd că clientul își vîră o mână în buzunar, boierește, știu că ăla e momentul în care a terminat muniția de pălăvrăgeală, dar te lasă să crezi că  deține un pistolet pe care-l mângâie liniștit, deși nu are permis de port-armă.
De-aia și zice, în fraza următoare:
– Păi, și dacă vreau un ceai diuretic, ce-mi recomandați?

Ei, și aici începe o poveste banală pe care nici nu merită să v-o spun.

 

Posted in strict autentic | Etichetat | 25 comentarii

Băi, săracule!

Nu știu de ce am pus titlul ăsta, că nu sunt capabilă să deosebesc sărăcia de bogăție. Adică nu știu pe unde trece granița dintre ele.
În tinerețe aveam o prietenă, Angela, o corporatistă la Philip Morris, care pentru mine era o bogătașă, că plătea 250 de dolari chiria unui apartament, mânca numai salate cu ton și cronțănele de-alea circulare, cu pătrățele ca foaia de mate pe ele, avea mobilă Ikea când Ikea nu venise în România și un iubit pilot pe curse externe. Și mergea numai cu taxiul, plătit de băieții cu țigările.
Eu nu-mi permiteam o chirie, fiindcă aveam două camere în Drumul Taberei cumpărate de tata, nu mâncam decît ce-mi lăsa bunică-mea în frigider – salată de boef, mâncare gătită și prăjituri de casă și, deși când plecam de la Angela îmi juram să-mi cumpăr sărățele de-alea cu chimen, chiar dacă mi le cumpăram, nu mai încăpeau după ecleruri sau prăjitură cu vișine. Mai mergeam și eu cu taxiul, când era mașina stricată, dar n-aveam mobilă Ikea, aveam fotolii Bibi (știu, e un nume tâmpit, dar nici cu Ikea nu mi-e rușine – scaune și măsuțe marca Mammut …mmm!) și o bibliotecă d-aia comunistă, cu ornamente lipite.
Cumva, Angela era prototipul meu de bogătașă, măcar fiindcă iubitu-su zbura și al meu nu, dar era prieten cu fostul ei iubit.
Deci, io cred că la momentul ăla, mie mi se părea că Angela e mai bogată ca mine nu pentru că Ikea, sărățele, taxi, ci fiindcă reușise să-și facă alt iubit.
Presupuneam eu, pe vremea aia, că trebuie să fii foarte bogat ca s-o rupi cu un trecut care nu te mai aranjează.

Posted in aminriri, apucături proaste la români | Etichetat | 21 comentarii

Pe pământ avem de toate, și mai bune și mai rele…

La rele nu mă apuc eu să fac listă, că o aveți fiecare pe-a voastră și sunt sigură că e mai bună ca a mea. Adică mai lungă. 
La bune, lista mea e mai scurtă. Încă respirăm dar nu se impozitează, încă mâncăm brânză cu roșii toată vara însă rinichii noștri nu depun o moțiune de cenzură sub formă de piatră…

”Asta-i bună, frate!” e, de obicei, la rele.
E chestia aia atât de nasoală, de periculoasă, de rea, că nu mai stai să te cenzurezi de ce ai zice „Asta-i bună, frate!

Doar zici, și ți-ai și înfipt  mâinile în șold!…

Deci, zice un băiat, într-un comentariu despre concertul Rihannei, la București:

”In alta ordine de idei: am auzit ca Rihanna a facut playback. E adevarat? Nu, nu sunt genul care sa tina cu dintii de “live” pe scena (unii artisti chiar suna prost live si prefer un playback reusit decat un live facut praf), dar sunt chiar curios daca asa a fost. Nu ar fi primul artist “de renume mondial” care face chestia asta. Oricum, nu imi place ce canta, ci doar cum arata.😜

Băi, voi auziți asta?!
„Prefer un playback reușit decât un live făcut praf”.
Îți vine să-ți pui mâinile-n șold și să exclami – „Asta-i bună, frate!”
Dar,  pe de altă parte, lași deschisă, mereu, lista Răului.
Cu tot ce poate însemna el.

 

 

 

 

Posted in actualitate mioritică, apucături proaste la români | Etichetat , , | 22 comentarii

55 de minute pentru 44 de bani

Gata. Ieri am încheiat povestea celor 44 de bani.
Am intrat în bancă, m-am bucurat ca proasta că nu e coadă la casă, am dat buletinul, am plătit cele cinci monede – patru argintii și una, mai mică, ruginită rău – și am întrebat dacă mai am ceva de făcut, absolut convinsă că răspunsul va fi nu. Casiera mi-a spus că trebuie să merg la unul din colegi și să fac o cerere pentru închidere de cont.
M-am uitat în jur, erau trei „colegi” la trei măsuțe, fiecare ocupat cu un client. Am numărat încă vreo cinci inși care-și  așteptau rândul în fotolii comode, plușate. Mi-a mai trecut din bucurie, dar am ochit un scaun tare, liber, lângă intrare și m-am îndreptat către el. Badigardul a fost mai rapid, așa că am așteptat în picioare. Între timp am înțeles că ăia cinci nu erau decât aparținătorii ălora trei clienți, cum se elibera un funcționar, cum urmam eu. Bucuria mi-a revenit la normal.
Patruzeci de minute mai târziu, mă aflam față în față cu o doamnă foarte drăguță care-ți dădea un sentiment de siguranță, fiindcă nu purta veșnica șemizetă albă la pantaloni negri, n-avea unghii foarte lungi cu flăcărui și panseluțe și părea că terminase finanțe-contabilitate cu cel puțin două decenii în urmă.

După ce i-am prezentat cazul meu, i-am întins chitanța de 44 de bani și-am întrebat-o:
– De ce, oare, nu mi s-a cerut să completez cererea de lichidare a contului data trecută, când am plătit ultimele două rate?
– Pentru că ați plătit cu o întârziere de opt zile.
– Am plătit penultima rată cu întârziere de 8 zile, dar ultima rată în avans cu 22 de zile.
– Da, zice, fără să-și ia ochii din monitor.
– Adică, aș vrea să înțeleg ce reprezintă cei 44 de bani?
– Penalități pentru întârziere.
Vorbea așa de calm și era așa de atentă la ce clickuia pe-acolo, încât am tăcut, ca să nu greșească iar ceva, să-mi fac rost de o „data viitoare”.
– Aveți un card embosat la noi, zice, visătoare.
Embosat… Embosat e ceva în relief, gofrat, așa știam eu, dar probabil că în argoul bancar înseamnă altceva. N-are rost să mă fac de râs.
– Nu mai am card la dumneavoastră de mulți ani…
– … din 2009, mă ajută ea. Aveți un card embosat la noi, văd.
– Ce înseamnă la dumneavoastră embosat? Adică mi-ați făcut un card pe care nu l-am ridicat sau cum?
– Da, zice, așa-mi arată aici, că aveți un card embo…
– Doamnă, în 2009 am renunțat la card. Dacă pentru dumneavoastră embosat înseamnă că am refuzat înnoirea cardului, atunci asta e.
– Ați făcut cerere de anulare a cardului?
– Nu mai știu… Presupun că da, din moment ce eu nu mai am card valabil și la bancă figurează embosat.
– Nu, n-ați făcut cerere. Vreți să renunțați și la card?
– Da, vă rog! Dați-mi să fac și pentru ăla o cerere!
– Sunteți sigură? Să știți că acum s-a schimbat regulamentul, cu o simplă interogare ANAF, puteți beneficia de un card…
– Asta ar mai lipsi, să mă trambalez și pe la ANAF, pentru interogare…
– Nu dumneavoastră, noi facem o interogare.
– Nu, mulțumesc, sigur nu vreau card.

Când am dat să ies cu alea două foi semnate și ștampilate fluturând în mână, am observat că toate fotoliile se eliberaseră, iar badigardul se odihnea și el, în picioare.

 

Posted in actualitate mioritică, apucături proaste la români | Etichetat | 16 comentarii