Advertising moca

Nu, de data asta nu mai alerg după definiții, nu mai vreau să știu ce înseamnă, la modul dicționăresc, publicitate. Moca… Băi, dacă nici moca nu se definește cum știu eu – „cafea din Moka” și „pe gratis”, atunci mă retrag, dracului, din activitate – scris și oral, că sunt depășită.

Deci, făcând abstracție de fraza introductivă absolut inutilă, vă invit pe voi, garagiii cu netflix, să vizionați cu răbdare pelicula Neindentificat, românească. O să aflați că și românii știu să facă polițiste deștepte. Și politicăli incorecte. Dar tocmai aici e clenciul – să-și scoată pălăria și spectatorul, și criticul -deopotrivă, chit că ai zis țigan/țigani de multe ori, chit că personajul negativ e țigan și interpretul lui la fel, chit că personajul pozitiv (polițistul investigator) e un mizerabil plantator de probe, care…
Nu, aici mă opresc, uitați-vă la film și ascultați replicile cu atenție – nimic nu e gratuit, nimic nu e întâmplător, totul e cum și cât trebuie să fie, până și senzația că, în fond, nu se întâmplă nimic, decât că un polițist nițel lățos, nițel deșirat, ascultând muzică cultă (mi-e permisă cacofonia?) la volan, vrea să rezolve un caz de incendiere aproape clasat.

Un mic stimulent: îl știți pe Vasile Muraru, actor de revistă și de scenete comice tv? E! Vasile Muraru e un mare actor.

Adicție

Am scris titlul și, scrupuloasă cum mă știu, să nu mă fac dracului de râs, am deschis DEX-ul, să văd definiția oficială a cuvântului adicție. Am deschis enșpe variante de dicționar explicativ online și puțin a lipsit să nu-l deschid și p-ăla din bibliotecă, mare cât o cărămidă BCA, dar mult mai greu.
Când cinci inși îți spun că ești beat, du-te la culcare. Când cinci dicționare online îți dau aceeași definiție pentru un cuvânt și tu continui să crezi că e greșită, ești prost.
Băi, dicționarele zic că adicție = dependența față de un drog, cu tendința creșterii progresive a dozelor.
Drog e o substanță naturală sau obținută prin sinteză, care îți modifică starea psihică și creează dependență.
Însăși respectabila Organizație Mondială a Sănătății definește drogul drept „orice substanță care, absorbită de organismul viu, îi modifică acestuia una sau mai multe funcții”. 
Deci adicția reprezintă dependență față de orice substanță care, absorbită de organismul viu, îi modifică una sau mai multe funcții.

Bun. Ajunsă în acest punct cu cercetarea definițiilor, vă mărturisesc că eu voiam să scriu ceva despre Netflix, despre adicția la filme, despre cum ideea de film hollywoodian, (adică tare!) devine un mit urban, despre … Dar un flux de producții cinematografice (Netflixul) nu e substanță naturală sau de sinteză, deci nu poate crea adicție, deci titlul nu e bun.

Deci: voi ce adicții neconforme cu definiția adicției aveți?
Și pe urmă să vorbim despre filmele americane și în ce hal au ajuns ele.

Muntele de Lanolină

Cum am ajuns eu la poalele Muntelui de Lanolină

Cu chin!
Masa din sufragerie, aia cu labe de leu, s-a transformat în masă de consiliu. Tata și cu mine analizam „oferta” broșurii de admitere la facultăți. Ce căutam: căutam unde NU se cere fizică și matematică. Tata era mulțumit că, în sfârșit, m-am hotărât să intru în rândul oamenilor. Tata, un tip atât de flexibil, de adaptabil, de lipsit de prejudecăți, avea o prejudecată majoră: fără facultate, ești un ratat.
Am tăiat de pe listă Dreptul (mi-ar fi plăcut!), fiindcă dosarul meu politic nu era OK. Mă rog, pe vremea aia nu ziceam OK, ziceam curat. Curat ar fi fost cu părinți membri de partid, cu bunici țărani săraci… Eu n-aveam. De nici unii. Pe mine mă cam durea la bască de dosarul controversat, că nu eram eu de vină pentru bubele lor. Era destul că mă făceam vinovată de tot prezentul: căzută la Conservator, fugită de-acasă, măritată fără știrea și acordul familiei, lucrând ca muncitor necalificat. Cum ziceam, am tăiat Dreptul, am tăiat și Medicina pe caz de boală pe Fizică, am tăiat… Uite, tată, la Veterinară nu se cere Fizică! Ne-am entuziasmat vreo juma de ceas, cum o să tratez eu câini și pisici.
A venit mama de la serviciu, a aflat despre ce e vorba și ne-a zis:
– Treziți-vă! La Veterinărie intră toți ratații (păi, și eu ce eram?!), căzuți pe la facultăți de Artă, și după primul an renunță. Să ți-i înșir? Fata lui Diplan, a plecat în anul doi. Trecuse în doi și s-a retras. Fiindcă nu putea să bage mâna într-o vacă. Poți tu să bagi mâna în vacă?! Știi cât e o vacă de mare?
Eu știam cam cât e o vacă de mare. Ce dracu! Văzusem vaci cu nemiluita, din tren. Nu înțelegeam însă de ce să bag mâna în ea, dar maică-mea lucra de cinșpe ani bibliotecară la Medicină Veterinară și avea la exemple de-astea de actori, pictori, cântăreți care-și dăduseră copiii la o facultate nepotrivită, unde bagi mâna până la cot în vaci, cai, boi, că l-a lăsat mut pe tata.
Pe urmă ea s-a dus în dormitor să se schimbe și noi am rămas ca doi proști, în jurul mesei cu labe de leu, cu toată broșura de Admitere citită și răs-citită, fără soluții. Și atunci, tata a zis timid:
– Ce-ar fi dacă ai încerca la Farmacie? Chimia nu e grea. E o meserie frumoasă, curată, potrivită pentru femei.
Mi-a surâs ideea. Chimia nu era grea. Cel puțin aia specială, pentru licee de muzică, era chiar plăcută. Și foarte scurtă și clară. Bazele au gust leșios și albăstresc turnesolul, acizii sunt acri și-l înroșesc. Ce mare brânză? Unde nu pricepi, guști.
Și am acceptat s-o pornesc pe drumul ăsta, spre Muntele de Lanolină. Care nici măcar nu se zărea în momentul ăla. Abia memoram marcajul: cruce verde. Ține-o drept înainte, drum de vară până-n seară, treci prin pădurea de hidrocarburi aromatice, prin mlaștina lui Mendeleev, du-te la meditații, apucă-te de genetică, învaț-o singură, că meditatorul e mai prost ca tine, vezi că reacția fenolului cu acidul cianhidric e o răspântie periculoasă – cinci căi de reacție, cinci gheare ucigașe, nu le știi până la capăt, ai belit-o, cazi, cazi și iar cazi. Iar cazi.

Cum știi că cineva ține la tine

La titlu, eram în dubiu dacă să scriu „te iubește” sau „ține la tine”. În cele din urmă am eliminat „te iubește-le”, fiindcă e mult spus, ne iubesc atât de puține ființe în timpul vieții (după, ne iubesc mai mulți!), încât e riscant și fragil să lungesc lista.

• Dacă-și petrece revelionul cu tine, la telefon, tu fiind într-o stare critică (atac de panică, puseu de tensiune, gânduri suicidare, ceva de genul ăsta).
• Dacă își amintește, cândva, nu imediat, că ți-ai dorit să ai un anume obiect (o carte, să zicem), pe care nu-l mai găsești de cumpărat și ți-l aduce el, cadou, fără nicio ocazie.
• Dacă, fiindu-ți coleg de muncă, în ziua lui liberă, când știe că ești singur(ă) de serviciu și n-ai timp nici de-un pipi, vine cu o gustare caldă și te înlocuiește până mănânci.
  
  Dacă voi aveți și alte exemple, le citesc bucuroasă.

O zi perfectă

Cum definim o zi perfectă? O zi în care nu se întâmplă nimic rău. În care nu te doare nimic. În care nu te enervează nimic. În care trăiești la foc mocnit, prietenos, banalitatea. În care oamenii cu care intri în contact îți dau senzația de déjà vu. Pun întrebări la care te așteptai. Răspunsurile tale sunt cele de care aveau nevoie. Un zâmbet de ușurare – ah, bănuiam eu! – pe post de mulțumesc. Un zâmbet face cât două mulțumesc-uri. Le zâmbești și tu, la schimb, să știe că și tu le mulțumești că nu sunt tâmpiți, că pun preț pe răspunsul tău mai mult decât pe ce le-a zis o vecină, Google, televizorul…
Cât scriu aceste rânduri, vine pisicul, miorlăind dramatic-ipocrit (e capabil să fie gelos pe niște gânduri!), că vrea în brațe. Bine, mă, hai în brațe!… Nu, nu! Lasă tastatura! Nu scriem ecuații. Nu acum.
Mă ascultă din prima, renunță la matematicile lui pisicești cu multe zero-uri și multe procente și mi se cuibărește pe genunchi. Pornește motoarele fabricii de lână. Toarce cu frenezie. Vrea să ne dăm cap în cap. Ne dăm. Ne berbecim de două-trei ori. Pe urmă se lasă greu, mi se îngroapă în poală și nu mai vrea nimic de la ziua lui perfectă.
O zi perfectă e atunci când poți să iei întâmplările care dau peste tine ca hiperbanale. Ba, mai mult, ca pe niște întâmplări pe care ți le-ai dorit.

N.M.: Am scris nimic-ul ăsta, marcată de un film pe care l-am văzut ieri, la recomandarea unui vechi prieten: A Perfect Day

Și dacă ziua voastră n-a fost chiar perfectă, după ce-l vedeți, devine.

D’ale Carnavalului

La O.M.S îl strigă XBB.1.5, numele lui de scenă e însă Kraken, după „legendarul monstru marin”, din mitologia scandinavă. Bun. Habar n-aveam de monstrul cu pricina!
Deci Kraken ăsta – mai pe românește Crăcănel – e un fel de nepot al Omicronului. Așa a explicat o ditai cercetătoarea, Sheena Cruickshank, deși mi se pare ridicol să numești o recombinare de mutații „nepot”.

În fine, acest nepot care e atât de bebe încât nu se știe încă ce-i poate pielea, a ajuns și în România. La un bebeluș cu simptomatologie discretă. Probabil că bebeluș la bebeluș nu scoate ochii.

La știrile de seară, directori medicali de spitale și ministrul sănătății au vorbit despre el cu destulă cumpătare, tonul era de ce să-i faci? – n-ai ce să-i faci, umblă și el prin lume, se dă țepos… Reporterii băgau bățul prin gard – dar nu se impune purtarea măștii?! Sigur, masca e indicată… și măsurile de igienă, și evitat aglomerația, și tratament monitorizat medical, și…
Directorii medicali și ministrul sănătății și-au revenit imediat din starea de dezamăgire prost mascată că micul Crăcănel n-a făcut victime (încă!) și nici nu dă complicații serioase (deși lumea științifică de peste ocean îl bănuiește de o infinită perfidie – păcălește sistemul imunitar ca un ninja în noapte), când s-au apucat să descrie flurona, combinația virusului gripal sezonier cu nepoțelul Omicronului. Băi, parcă începe să miroasă a boală, când își bagă coada străbunica gripelor sezoniere! Parcă iese soarele pe strada lor! Hau-hau-hau și bau-bau-bau, lătrau specialiștii. Febră, tuse, dureri musculare, dureri de cap groaznice… Vedeți măi, directorilor medicali și ministrule al sănătății, că e bună vorba aia cu cine n-are bătrâni să-și cumpere? Tot bătrânica gripă sezonieră care te băga de două ori pe an în mormânt dar viața mergea înainte, tot ea, băbăciunea, să vă scoată măștile, vaccinurile și paracetamolul la vânzare! Mă rog, anul ăsta cu nepoțelul lui Omicron atârnat de poale, cu mucii fuior și strigând: „Mamaieee, m-am căcat pe mineee!…”

În realitate, oamenii de rând au obosit. Nici nu s-au repliat bine după istorica sau mitologica pandemie, că trag „ăia” în ei cu inflație, scumpiri, război în Ucraina. Dar oamenii de rând au o vorbă – nu ne da, Doamne, cât putem duce! Și știu și „ăia” vorba asta, așa că dau combinat acum, criză, inflație, sărăcie, război, plus nepot de Omicron.
Ia, jucați-o p-asta, băi sărăciilor! Și dacă nu vi se pare greu, luați d-acilea și problema de la pagina patru, punctul opt – încălzirea globală, interzicerea gătitului la aragaz, reciclarea morților, pâine de greieri, sufleu de gândaci… și stați așa, că mai avem, abia e ianuarie 2023!

Eu, sinceră să fiu, am obosit. Mă doare capul de-mi crapă și mă mișc prin casă ca astronauții americani pe lună, prima dată (că n-a fost decât o primă dată): fac un pas mic spre bucătărie și mi se pare că vârful piciorului care a pășit se bălăcește în lapte cald, îndulcit cu miere și somn: laptele Căii Lactee.

Pământ de flori

Deci, asta ne paște! Să devenim pământ de flori. Deocamdată e doar permis, prin lege, în Suedia și în cinci state americane, dar știți cum decurg lucrurile: ce azi e permis, mâine e încurajat și poimâine e obligatoriu.
Presupun că mortului puțin îi pasă ce se întâmplă cu el după. Viilor, însă, ar trebui să le pese!
Nu știu exact care e procedura în această interpretare modernă și rapidă a versetului 19, cap. 3 din Geneza – „căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”, dar pot să presupun. Se ia mortul în pielea goală, se scanează pentru a decela eventuale inserții neorganice (implanturi dentare, proteză de șold, stimulator cardiac, silicon în țâțe, buze, fese etc.), se elimină bucata cu pricina, apoi, ce rămâne, se introduce în reactorul de compostare cu diverși catalizatori organici (viermi?!), așchii de lemn, iască și ce mai prevede rețeta, se încălzește moderat (îmbătrânire accelerată), apoi mai vârtos, ca să moară bacilii și cocii nedoriți și ce rezultă se deșartă într-o roabă mică, se ambalează în săculeți biodegradabili și uite-l pe văr-tu, înapoi acasă, bun de plantat. Bun de plantat nu el, ci în el! În văr-tu poți planta mușcate, orhidee, un smochin, un vișin, ce-ți place la fereastră sau în dulceață. Cumva, neamul tău iubit se urcă-n floare, în fruct, poți să-l miroși, poți să-l guști…
Nu e minunat?
Eu zic că este!
Nu le mai oferi musafirilor o vișinată sau un vin de smochine făcute în casă, le dai să bea din ADN-ul familiei tale! Orice atom de carbon care l-a compus pe văr-tu viu, când juca forbal, când rezolva cuvinte încrucișate, când i-o trăgea Maricicăi, cu ochii pe ceas, să nu apară nevastă-sa, e parte din licoarea pe care o bei cu prietenii. Nici nu trebuie să mai verși pe jos o picătură în amintirea lui!

Partea goală a paharului e că, posibil, în calitate de musafir al tipului care a făcut vișinată din vișinul crescut în compostul obținut din văr-su, să nu ai chef să bei atomi de carbon care au aparținut defunctului, fiindcă erai certat cu el sau, pur și simplu, nu-ți surâde ideea.

Cum mi se termină anul

Bricolat abajur cu pisic, fiindcă ăla vechi (abajurul, nu pisicul) era plictisitor.

Bricolat brățară din blugi, fermoar, lănțișor de argint, bucățele de mușama imprimată cu pagini de ziar, pietricele lapis-lazuli, ibrișin. Ca să am nițel roșu de purtat la noapte.

Vouă, urări de bine, sănătate și optimism în 2023!

33, bona fide

Se împlinesc 33 de ani de la Revoluția din decembrie. Știu, unii îi zic Loviluție, alții, direct Lovitură de Stat.
Ăia de-i zic Loviluție sunt mai șmecheri, știu ei ce știu, dar e prea complicat pentru pulime să priceapă, erau băgați rușii, americanii, interese, chestii, socoteli, ca să ne ia resursele sub- și supraterane, aurul, făbricile, uzinele, portul Constanța, Voronețul, Salamul de Sibiu, micii cu moștar, borangicul din ie și penele de păun de la clop.
Ceilalți, de-i zic pe față Lovitură, nostalgicii, tot așa credeau, că a fost o mânărie ca să-l dea jos pe Ceaușescu, ăla care ne-a dat loc de muncă pe viață, casă cu chirie modică, Porțile de Fier, Vidraru, Transfăgărășanul, blocuri, salam de șaișșpatru, concedii prin sindicat, datoria externă plătită, filmele lui Sergiu Nicolaescu și Cântarea României, dar nu că l-au dat jos, l-au împușcat de Crăciun, și asta o să ne coste, că nu există păcat mai mare decât să împuști un om la zi sfântă…

Eu zic că toți au dreptate și se înșală, în egală măsură.
Totuși, eu prefer să-i zic simplu și naiv – Revoluție.
Findcă, indiferent care a fost scenariul suprascris, au murit oameni atunci, oameni care nu s-au prins că sunt manipulați și că există păpușari din umbră, interese, chestii, socoteli și, când s-a strigat ”Acțiune, motor!” de-acolo, din înaltul nevăzut al pre-fabricanților de viitor, au ieșit ca proștii, în puloverele lor făcute la „Tricotajul Roșu”, au crezut că e pe bune, și unii au și murit, pe bază de naivitate, fiindcă scenariul era scenariu până pleca glonțul pe țeava puștii, chit că ea era în uzul soldaților în termen, care nu știau ce se întâmplă dacă apeși pe trăgaci, fiind nițel absenți de la instrucție, în vederea încheierii cu succes a campaniei agricole. Pe urmă era live, glonțul plecat aiurea te lovea în femurală și pa! Ne vedem la Cimitirul Eroilor.

Am scris vorbele astea în memoria naivilor omorâți din propria lor prostie (că nu mai bine stăteau ei acasă, la gura caloriferului rece, cu sarmalele lor făcute din salam cu soia și copite porcești, privind în gol, pe lângă bradul chel, împodobit cu globuri vechi de 20 de ani?!), pentru o speranță care s-a stins aproape odată cu ei, pentru că ceilalți, deștepții, informații, nemanipulabilii care știau că e un circ, au stat în casă, la televizor.
Am scris vorbele astea și în memoria Prunăriului. (Vă rog, deschideți linkul și citiți cu Prunăriul, că altfel nu veți înțelege nimic.)
Și fiindcă, nu peste mulți ani, și ăia care-i zic Revoluție, și ăia care-i zic Loviluție, și nostalgicii socialismului ceaușist vor fi umbre, oale și ulcele. Iar puștanii cu acnee de azi, care s-au născut, vorba lui Dumas, „după douăzeci de ani” de la incident, n-o să mai știe, la 33 de ani, că niște alți copii de vârsta lor, cândva, au murit, de bună credință.

Și le-am mai scris ca preludiu la textul CTP-ului care, indiferent cât de credincioși sunteți, merită citit. O bijuterie de eseu.

De Crăciun, fii mai bun…

Da, dom’le, așa au botezat-o părinții ei, în transcriere fonetică: Ane Mari. Plus Ștefania.
Așa scrie pe parafă, pe ușa cabinetului de medic de familie, pe peste tot unde e vorba despre ea. Culmea e că nu se vorbește despre ea pe nicăieri. Nici la tv, nici pe net, unde are câteva anunțuri seci cu adresa cabinetului, nici pacienții ei nu vorbesc despre ea…
Și m-am hotărât să vorbesc eu, în calitatea mea de pacient și de colaborator (da, sună la farmacie de jde ori pe zi, ca să se asigure că avem ce prescrie), să nu pună oamenii pe drumuri aiurea.
Are o mulțime de pacienți copii, motiv pentru care nici nu mai dezbracă stetoscopul.
Odată, când m-a lovit o gripă de-aia mai rea dacât Covidul, m-am dus să mă asculte nițel la plămâni și numai ce se năpustește asupra sternului meu un tigru aschilambic, din pluș. M-am ferit nițel, că de: jucărie-jucărie, dar ce caută el să se repeadă asupra mea cu botul căscat? Când am simțit cerculețul dur pe piept, mi-am înghițit întrebările și am inspirat adânc. Tigrul scosese limba la mine. Pe sub limbă, îmi asculta murmurul pulmonar. Al dracului animal, călduț și simpatic!
Doctorița Ane Mari Ștefania e plină de surprize, și nu doar de Crăciun. Pentru ea, Crăciun e tot anul. Colectează de la familii mai înstărite hăinuțe, pantofi, jucării – deloc uzate, le face să arate ca noi și le dăruiește altor copii, mai mult sau mai puțin înstăriți.
Si-n vremea asta, o mănușă în formă de tigru de pluș nu se mai satură asculând inimi și plămâni…