M-am întors dintr-o covideală de două săptămâni, cu câteva concluzii: a) dacă timp de doi ani nu l-ai luat, nu e fiindcă ai o imunitate de fier, pur și simplu ai avut noroc; b) dacă îl faci, măcar fă-l combinat cu o gripă banală: când două virusuri se bat pentru același receptor celular, câștigă al treilea, adică bolnavul.
De-aia m-am întors la muncă aproape întremată. Zic aproape, fiindcă tot mă mai dor oasele și mușchii la modul conștiincios, adică rău, insistent, enervant și încă tușesc, strănut, obosesc, transpir, îmi vine să-i dau dracului pe toți (cu excepția lui Mili), îmi vine să găsesc țapi ispășitori, am zero toleranță la orice disconfort creat de prostie, minciună, nesimțire.
Ei, în condițiile astea de convalescență dificilă, luni, aflu că terminalul de plăți electronice de la locul meu de muncă (POS-ul) nu funcționează de joia trecută. Că a venit un băiat de la Libra Bank și a schimbat alimentatorul (defect) cu unul și mai defect. Și că urmează să revină ca să mai remedieze la remedierea de joi. Și acum îl așteptăm.
S-a făcut marți. Marți am sunat la service-ul Libra să văd ce se întâmplă. Se întâmpla că reclamația de joia trecută, care fusese etichetată ca reclamație simplă a fost reconsiderată ca urgență. Vine băiatul azi. Până la ce oră aveți deschis? Până la 9 seara. E perfect! Vine azi.
Miercuri, ieri, a fost frig. Toate discuțiile mele cu pacienții s-au concentrat pe cum plătiți, numerar sau card, dacă e cu card mergeți la ghișeul celălalt, da, ce frig, nu e normal, s-a schimbat clima de la avioane, de la război, de la făina de greieri, luați două pe zi, nici săptămâna trecută nu vă mergea pioes-ul, da, aveți dreptate, e o problemă tehnică, îmi pare rău…
Mi-am cerut de zeci de ori mii de scuze.
Joi, adică azi, la o săptămână de la prima intervenție, am sunat din nou la Libra Bank. Aceeași voce de femeie trainuită să pară tristă, vulnerabilă și doar o rotiță în sistemul bancar mi-a re-resolicitat niște seriale scrise cu micruscule pe curul terminalului. I-am zis să le copieze din reclamația de-acum o săptămână și să-mi spună exact la ce oră sosește depanatorul. Zice că nu știe, că n-a ajuns încă la serviciu, probabil că întârzie puțin, traficul. Îi zic să-l sune pe mobil, că aștept la telefon, și să-mi spună când ajunge. Zice bine și mă lasă să aștept. După o vreme convorbirea s-a întrerupt pe motiv de nevorbire. Am sunat-o iar. A zis că la zece.
La unșpe a rupt ușa un plăvan plin de nervi, a trecut de partea cealaltă a tejghelei, mă mir că n-a sărit-o, ca-n filmele de acțiune, și s-a năpustit asupra mea:
– De ce-ai mai făcut reclamație, dacă v-am schimbat alimentatorul?! Suni la 9 dimineața, mă iau șefii la bâză, că unde sunt, ce treabă ai tu cu programul meu? Cine-a semnat aici? Îmi bagă o foaie sub ochi. N-ai semnat tu?
– Nnnu, că eram în concediu medical.
– Și-ai venit din medical să-mi faci mie probleme la muncă?! Bagă POS-ul în priză!
– E băgat.
– Atunci e priza voastră defectă, nu v-a trecut prin cap, nu? Gata, reclamație!… Vrei să vă repar io priza?
– Nu, zic, hai să încercăm în altă priză. Uite, asta de la dozatorul de apă funcționează perfect.
Smulge alimentatorul dozatorului, îl înfige pe-al POS-ului, cu furia cu care ar fi împlântat un cuțit în babele astea reclamagioaice de prin farmacii, care nu știe să umble cu aparatura sofisticată, ele tot cu plaivazu pă hârtie…
Terminalul e tot negru. Mort.
– Altă priză mai ai?
– La balanța analitică.
Se ia după mine și bombăne într-una – Ia, uite cine-mi face mie reclamație…
Pe balanță e un mojărel Rosenthal, îl iau repede să nu mi-l spargă furiosul, afișajul balanței se modifică – normal! – deci și priza asta funcționează. Pentru amărâtul de terminal, nu. Tace și se uită înmărmurit la displaiul lui orb.
– Stai aici, că mă duc să iau alt alimentator din mașină.
Stau, deși mă simt ca un câine pe care-l leagă stăpânul de-o clanță, ca să nu intre după el în magazin.
Vine cu alt alimentator, după 10 minute. Poate și-a parcat mașina în alt cartier, poate s-a oprit la colț, să bea o cafea, să-i mai treacă supărarea. În vremea asta eu trișez nițel, nu chiar stau, triturez anestezina cu puțin alcool. Când apare omul cu firul, ascund iar mojarul, fiindcă e la fel de repezit și nervos, dar cel puțin nu mă mai bodogănește. Face schimbul, bagă în priză, ecranul se luminează, scrie Libra Bank cu albastru, frumos, corect.
– E? Cum e? Ești mulțumită? Mai dai telefoane?
– Da, zic, mai dau, după ce-mi spui cum te cheamă, să le spun șefilor tăi că vii mahmur și plin de draci la muncă și-i vorbești clientului la pertu, și ești bădăran și necio…
Rânjește la mine:
– N-ai dăcât! Mirea mă cheamă. Dacă șefii ar pune botu’ la toate prostiile clienților…
Libra Bank. Înființată în 1996, în zorii capitalismului românesc, de Viorel Cataramă și Victor Babiuc. E orientată către nișa profesiunilor liberale: avocați, medici, farmaciști, contabili, agricultori, IMM-uri… În 2003 e preluată de grupul american de investiții New Century Holdings.
În fișa lor de prezentare se laudă așa: „Întreaga noastră activitate are două puncte de referință constante: clientul și oamenii noștri. În anul 2019, am fost premiați pentru cei mai productivi angajați.
Păi, să nu-ți vină să scrii un acatist de dulce cu toți morții lor?