Vitrina cu bibelouri (8)

Spiciuiri (19) In memoriam

S-a stins și becul numărul doi al farmaciilor Catena! Bun pretext ca televiziunile să-și pună la bătaie rezerva strategică de candele, țoale de doliu, jelanii și regrete eterne. Slavă cerului, aveau magazia plină, fiindcă anul ăsta n-au murit decât doi mari actori români – Valeria Seciu și Valentin Uritescu (apropo: Jean-Louis Trintignant a murit în aceeași zi cu Uritescu) – iubiți și respectați doar de împătimiții de teatru ai „iepocii de aur”, ăia care dârdâiau în sală înveliți cu paltoanele și nu-și scoteau mănușile decât la aplauze. Mare parte dintre ei le-o fi luat-o înainte spre groapă mai-sus pomeniților artiști, iar milenialii nu prea le au cu teatrul pe scândură, prin urmare nici televiziunile n-au consumat mai mult de un minut și o lumânărică de-aia pastilată, ca să-i omagieze. Că dacă n-ai public pentru o știre, aia nu e știre. E audiență mică, ban pierdut.
Vorba inegalabilului și neuitabilului cabotin decedat zilele astea: „Orice ban contează!”
Și, dacă la plecarea lui Valentin Uritescu și-a Valeriei Seciu cade, discretă și grea de lacrimi, doar o cortină de teatru, apoi când se duce un Maestru voluminos și zgomotos ca Arșinel, oricât s-ar zvârcoli de durere festivă televiziunile, tot se ridică un colț de preș, dând la iveală gunoiul.

Ce, mă?! Avea și indemnizație de revoluționar? Aproape 3000 de lei pe lună fiindcă l-au prins evenimentele din decembrie 89 înregistrând programul de Revelion? Și nu doar că l-au prins, e foarte probabil să-l fi și surprins (neplăcut), fiindcă era secretarul de partid al teatrului ”Constantin Tănase”. Dar Maestrul nu s-a pierdut cu firea! Mintenaș a întors armele împotriva comunismului și dă-i, și luptă, fuga-fuga pe scări, să fie primul care vorbește din balconul Radiodifuziunii! Deci, cum să nu-și merite bănuțul de erou al revoluției, când a ieșit învingător la alergatul pe scări? Orice titlu răsplătit pecuniar contează, mai ales dacă ”Ordinul Meritul Cultural în grad de comandor” se dă așa, doar de moft, ciuciu indemnizație…

Auziți? Ordinul Meritul Cultural în grad de comandor.
Meritul Cultural.
Merit.
Cultural.

Ah, da, știu, textele in memoriam ar trebui să fie de bine. Dar mai există excepții.

Piaf a noastră

Fiindcă nu demult adusei vorba, într-un comentariu, de Maria Tănase, și fiindcă doar cu două zile în urmă i-am fi putut sărbători ziua de naștere, dacă n-am fi fost atât de ocupați cu postpandemia, postmascarea și postul de curent electric, dar, mai presus de toate, cu acest război interesant care e cauză și efect a tot ce ni se întâmplă, m-am gândit să ne plecăm pentru câteva minute urechea la Maria Tănase, despre care Angela Gheorghiu zicea, cam alăturea cu drumul, că „Nu poţi să spui că Maria Tănase a cântat la New York, dacă ea a cântat printre mese”. Bine, la mesele alea era și Președintele Roosevelt, dar nu-i poți cere unei primadone celebre să știe istorie.

Prin urmare, s-o ascultăm nițel pe „mahalagioaica” Tănase, ca pe un bibelou picat aiurea din vitrină, într-o marți de septembrie. Un bibelou teribil, care nu se sparge nici mort.

Vitrina cu bibelouri (7)

Vă amintiți ghiozdanul colțuros, în care zdrăngăneau creioanele și tocul în penarul de lemn? Dar călimara care atârna într-o punguliță croșetată? Și mijlociul mâinii drepte veșnic pătat cu cerneală? Ba chiar și arătătorul suferea de albăstrită cronică! Bentița și fundele ridicole? Gulerașele albe, atât de apretate – lunea, că-ți făceau răni pe gât? Și cămășuțele pepit, albastru cu alb?

Cu voi vorbesc, mămăilor și tătăilor!
Pentru voi e bibeloul de astă-seară. Făcut de același irepetabil porțelanier – Șerban Foarță

Să nu rupi, copile, cartea,
că pe carte mult o doare;
iar de-o s-o jupoi de partea
cartonată, cartea moare.

N-o mai trage de copertă,
fi’ndcă fără ea o carte
e-un vapor fără covertă
ce n-ajunge prea departe,

fi’ndcă în lăuntru-i plouă,
iar matrozii-o să te certe
că le-ai rupt coverta-n două,
că, la carte, n-ai coperte.

De-i pe gratis ori de-o cumperi,
fă-i învelitori de plastic
cum au paginile scumpe
din dosarul cu elastic,

care cîntă ca o coardă
de chitară, dacă-l tragi…
Nu fă ca barbara hoardă
a colegilor tăi dragi!

Sau îmbrac-o într-o pînză
a vreunei perini vechi;
nu-i fă pete de osînză,
nu-i fă paginii urechi;

nu le pune cozi, nici coarne,
voievozilor din ea,
dacă nu vrei să te toarne
profei tale, careva.

Nu strivi, precum Ion Creangă,
între filele de glorie,
musca, – dacă, de pe bancă,
zboară-n cartea de istorie.

Să nu joci cu dînsa mingea,
sau s-o iei la ochi cu piatra,
pînă nu treci într-a V-a
dintr-a IV-a.

Spiciuiri (18) Încet, lucrurile vin de se leagă

Încet, băiatul ăsta cu dicție voit neglijentă, confirmă că nu e un-puști-cu-tată-cântăreț-cu-priză-la-public.
S-a lăsat, cu bună știință și mult curaj (se pare că tatăl nu l-a susținut în ceea ce face), orfan de tatăl-cântăreț… cu-priză-la-public și a pornit pe alt drum muzical.
Ar fi putut urma cărarea deja bătătorită (demodată și flăcăristă) de tac-su, adăugând ceva tușe personale, un ritm mai puțin înregimentant, niște versuri mai de miază-noapte, și succesul ar fi fost cu el, așa cum e și cu Bănică Jr., prințul milfelor din cartier care-și permit un bilet la Sala Palatului.
Dar nu, băiatul Florian s-a ținut bățos, că frumos nu e, și a compus exact așa cum l-a tăiat pe el capul cam depresiv, făcând clipul cu buget mic, fără camere închiriate la Hilton, fără beemveuri tunate…
Acoloșa, niște linii de tramvai, o fată cu ochi expresivi și fără silicon în bot, o tejghea de bar, o iefteneală.
Dar muzica sună bine, versurile sună firesc, rimele sunt înlocuite de consonanțe acolo unde nu-și găsesc cuvântul pereche – se poartă! – cântecul e de dragoste pierdută, ca 99% din cântecele lumii, că de dragoste abia descoperită nimeni n-are timp să cânte, e un septembrie trist, cum altfel, când nici n-am ieșit dintr-o pandemie, că am dat într-un război, băiatul ăsta care-și trage sufletul preț de un cântec în fiecare cântec e nespus de tenace, cu fiecare sunet, silabă, armonie îi strigă lui tac-su: eu nu sunt tu!…

Băi, și știți ce se întâmplă în subsolul clipului abia instalat pe You Tube?
Intră tac-su, mă! Nu cu cântec, ci în proză scurtă intră, și-l validează pe vecie, așa cum milioane de spectatori pe un stadion, în urlet și transă, n-ar putea reuși, niciodată:

Poate că-i de la toamnă. Incet, cu propriile tale argumente, ai reușit. Mă strecor în lumea fanilor tăi, ascultandu-te și privindu-te cât de detașat e posibil. Ei bine, simt să – ți spun că sunt mândru de tine și că te iubesc! Tata

Ce-ar mai fi de zis? Nimic. Poate doar o discretă subliniere a acestui mă strecor, care semnifică nu o capitulare resemnată în fața evidenței, ci începutul unei cereri de iertare.

Spiciuiri (17) În buclă

Da, îi spuneam ieri-alaltăieri lui Vladen că există bucăți din muzica clasică pe care le pot asculta în buclă, pe timp nelimitat, fără să mă plictisesc. Și azi am răscolit prin memoria muzicală afectivă și am găsit câteva exemple. Ca să fie limpede: nu eu aleg fragmentele care-mi plac până la uitare de sine, ci ele mă aleg pe mine. Cumva, există în creier un mic spațiu gol, cu un receptor înfometat/însetat de nici el nu știe ce, dau play, și bucățica se lipește, nu, se sudează acolo, pe vecie. Și rămânem într-un concubinaj aproape terapeutic. Eu – pacient, muzica – medicament.

Ceaikovski, partea întâia din Concertul pentru vioară în Re major. (Am ales varianta cu David Garrett, fiindcă e mai obrăznicuță, omul își permite niște libertăți de metru care o pun la grea încercare pe dirijoare, și exact asta mi-a plăcut!)

Beethoven, partea a treia din Simfonia a VII-a.

Donizetti, Don Pasquale, tot. De la uvertură până la ultima notă a partiturii. Dar să ascultăm măcar introducerea.

Delibes, Mazurka din baletul Coppelia.
(Atunci cînd scriam la Micul Chagall am ascultat fragmentul ăsta din Coppelia de sute de ori la rând, ca să scriu un anume fragment în care eroina prestează, evident, un număr de balet. Aș zice că l-am scris împreună cu Léo Delibes. În fond, e normal: Leo și cu mine suntem născuți în aceeași zi. 🙂 )

Vitrina cu bibelouri (6) Recidivistul Bernini

Zeci de ani am crezut că Extazul Sfintei Tereza, interpretat duplicitar de istoricii artei, e un act de marketing involuntar pe care-l comit criticii de artă din toate timpurile, din dorința de-a se băga în seamă.
Este Extazul Sfintei Tereza reprezentarea împietrită în marmură albă a unui orgasm feminin sau nu? Simbolizează Îngerul adolescent (nu bebeluș – putto), înarmat cu săgeata gata de atac asupra corpului Terezei o penetrare sau nu?
Mereu am stat în dubiu, semi-convinsă că băgătorii în seamă acreditați, care-și zic critici/analiști de artă, conștienți de faptul că nu pot sălta la nivelul următor, cel de creator, găsesc tot felul de găselnițe interpretative, cât să-i țină minte lumea și pe ei, cu ceva-urile lor.

Dar Gian Lorenzo Bernini recidivează, la bătrânețe, furnizându-le iar, explicatorilor de artă, material de rumegat, cu Extazul Sfintei Ludovica Albertoni. Care așteaptă atingerea finală și definitivă a Duhului Sfânt.

Dacă nici ăsta nu e un orgasm în toată regula (priviți poziția coapselor și pe unde-i stau mâinile sfintei), atunci sculptura lui Bernini nici n-a existat! Era numai visul moale/al vreunui tris băiat.

Io soy bipolar

Spiciuri (16)

Pentru câteva zile, lipsesc din localitate. Dacă există hoți dornici să-mi spargă casa în intervalul ăsta, aș vrea să-i rog să nu se obosească. Mili și Coabitantul rămân pe loc să păzească. Să se păzească unul pe altul, ei fiind singurele „lucruri” de preț din domiciliu. Restul – mileuri, persane, bibilouri, hăini dă blăni – s-a aruncat încă de când trăia bunică-mea, vașnică luptătoare antipraf.
Gara vă rămâne vouă în pază. Jucați-văți frumos!

***

O doamnă, cam de-un leat cu mine și cu Vero, zice că să nu mai facem duș, să facem dușîndoi.
Ca să economisim apa, implicit energia. Cum organul numit piele, la adult, are o suprafață minimă de 1,5 mp, trebuie să presupun că dușîndoiul va spăla, cu același volum de apă, 3 mp de piele.
Se iscă întrebarea firească: ce zone vor fi excluse din procesul de igienizare, ca să merite efortul? Spinarea? Pe bune?! Tocmai acum, când are cine să te spele pe spate?
Deci, nu știu. Poate știți voi.
Aceeași doamnă recomandă frig în case, cald în frigidere, saune reci, provizii de lumânări. Asta cu proviziile de lumânări mi se pare cea mai importantă, în condițiile propuse. Văd că nu se pomenește nimic de locurile de veci. Sau urmează gropile comune?

Ca să nu închei spiciuirea în notă sumbră, vă redau comentariul unui cititor al ziarului Național, după ce a luat act de măsurile de criză ale Simonettei Sommaruga:

„ … nu vrea să-i împrumut hârtia igienică, să ne ștergem 2 la cur cu același petic, în speranța că salvăm codru’ și, deci, iată oxigen?! Eu iau o bucată considerabilă, să nu-mi intre degetele în cur și atunci mai rămân bucăți curate și zic: uite, mă, ce risipă îmi face curu’ !…”

Spiciuiri (15)

A murit Bunica Lumii! Exact așa m-am gândit, când am aflat, de pe burtiera unei emisiuni de divertisment care nu putea fi întreruptă, că a murit Regina Angliei. Tot în gând m-am corectat imediat: nu poți s-o numești bunică pe Elisabeta a II-a a Marii Britanii.
Câteva minute mai târziu, a venit Coabitantul și mi-a zis:
– A murit Lizica… 96 de ani… Biata băbuță!… Cu toți doctorii de pe lume, cu toată bogăția ei…
Știi ceva? Io cred că Babiclonț a fost mai fericită, așa, ne-regină. Și-a trăit și o sută doi ani!…
Babiclonț. Bunică-mea.

***

Pui injectați. Urmăresc emisiunea de umor de duminică seara. Mai mult pentru juriu, mai puțin pentru concurenți. Deși unii și-au făcut intrarea în stand-up pe ușa de la iUmor.
Aseară, un amărât de neica nimeni, fidel concurent de câteva ediții, s-a spânzurat de picioare ca să picteze cu părul (o perucă, desigur) muiat în acrilice, o mâzgăleală pe podea. Și cum sta el acolo, ca un liliac în peșteră, tot conversa cu jurații. Ce mai faci, pe unde mai ești, muncesc în Anglia, la o fabrică de pui, la banda rulantă, și ce faci tu acolo, injectez puii, cu ce-i injectezi, nu-i injectez io, io doar umplu injectoarele automate, bine, atunci cu ce le umpli?…
Și uite-așa, la o oră de vârf și la o emisiune de divertisment de maximă audiență am aflat că și englejii își injectează puii de consum cu apă și zahăr!
Mi-a stat ceasul! Nu că n-aș fi bănuit că toată Europa, toată planeta (exceptând țările unde se moare de foame) își tratează cărnurile, mai cu nitriți, mai cu apă zaharată, mai cu coloranți alimentari și aditivi de gust… Nu, ceasul mi-a stat fiindcă omul ăla, în nemărginita-i tâmpenie și adorabilă naivitate, a dat pe goarnă, așa, cu susul în jos, un secret de serviciu pentru care ar fi putut fi concediat.
Noroc că – m-am gândit în secunda doi și ceasul s-a pus pe ticăit normal – e puțin probabil ca cineva din staff-ul făbricuței de pui să-l fi urmărit pe amărâtul de român cum își petrece el concediul acasă, cum se duce concurent la o emisiune de umor, ce prostii îndrugă el acolo și, mai ales, e mie-n sută imposibil să fi beneficiat de o traducere în cască pentru apă cu zahăr.