Între două gripe

Exact! De când mi-am rupt mâna, trăiesc între două gripe. Întâia gripă, după cine știe câți ani de când nu mă lovise vreuna, a venit ca-n bancul ăla cu „…ia și cocoașa asta!” Adicătelea nu era destul că umblam ca o handicapată (am voie să zic, e unul dintre criteriile după care se acordă procentul de compensare asiguraților pentru sănătate) cu un braț legat de gât, reușind să fac absolut nimic, cu excepția creșterii gradului de înțelegere pentru amputați, mi s-a vârât pe gât (nu de către Dumnezeu, că El nu face de-astea) și o perie de sârmă, circulară, de spălat sticle, probabil, care înainta pe trahee cu 5 cm pe zi. După o săptămână aveam senzația că respir nisip de pe plaja Mămăii, la o oră de vârf. Noroc că nici restul corpului nu se plictisea: mușchii, oasele și capul se băteau cu disperare – care să doară mai rău. Pierdeau întotdeauna la mustață cu Tusea, care ziua trăgea pe dreapta și dormea, nenorocita, pentru ca noaptea să le dea cu flit durerilor, ca să ne destrăbălăm numai noi două, singure, până se crăpa de ziuă.

Următoarele două-trei gripe au fost la fel, acum mă aflu într-a treia sau a patra, nu știu precis.
Ei, dar nu despre viroze voiam să vorbim, ci despre ce-am făcut eu între fosta și actuala boleșniță.
Am citit cartea lui Mihai Bendeac, pe care am cumpărat-o, n-o să mă credeți, din Carrefour-ul de Berceni. Știu că poa’ să se nască întrebarea – ce, mă, tu cumperi cărți din supermarket?! – și răspunsul e da, uneori. Dacă numai acolo îl mai găsești pe Stephen King, pitit printre Sandre Brown și mizerii motivaționale, de ce să nu?

Uite-așa era și Jurnalul unui Burlac, înghesuit între povești erotice, povești eroice și culegeri de rețete bucătărești.

L-am înhățat fără să mai stau pe gânduri, fiindcă-mi place Bendeac și cred că un actor atât de complex, care-și scrie și regizează singur scheciurile, n-are cum să te plictisească pe hârtie.
Textul nu e un jurnal propriu-zis, e un monolog de 300 de pagini, punctat de dialogurile autorului cu mama sa.
De fapt, nici monolog nu e, mai degrabă o spovedanie curajoasă, făcută cu umor (cum, altfel?!), fără false pudori, fără preconcepții, fără îndulciri, fără ipocrizii tributare Political Correctness-ului.
Un ghid de sinceritate și omenie nefardată pentru oricare cititor.
O invitație la analizat propriile amintiri, senzații, sentimente, crezuri, păreri, filosofii, fără rușine și fără fandoseli, așa cum propune autorul.

Cel mai greu de citit capitol, intitulat exact așa – CEL MAI TRIST CAPITOL, e cel despre începutul adolescenței, ultimii doi ani de gimnaziu, când autorul a trecut prin experiența traumatizantă a etichetării cu „prostul clasei” și, în consecință, a încasat bătăi crunte de la – presupun – autointitulații masculi alfa ai clasei. Azi psihologii o numesc bullying. În România anilor ’80 bullyingul nu purta niciun nume, dar asta nu înseamnă că nu exista. Mihai Bendeac l-a trăit pe pielea lui, dramatic, doar pentru că era acel copil sensibil, nu cu sensul de emotiv, pămpălău, ci cu sensul de mai altfel, diferit de gloată, înclinat spre introspecție, nuanțe, artă.
E greu de parcurs zic, pentru că e scris atât de „viu”, încât mi-e imposibil să cred că ar exista un singur cititor care, fiind în copilărie/adolescență victima cruzimii infantile, să nu-și simtă, proaspete din nou, răni pe care le credea cicatrizate pe vecie.
Chiar și în rememorarea acestei cumplite amintiri, spiritul „nebun” al actorului găsește o breșă în gravitatea subiectului și răbufnește cu un blestem la adresa nemernicilor băieți agresori, care e plin de umor, cred că involuntar de astă dată:
”… îmi doresc ca cel puțin trei dintre ei […] să zacă în chinuri! Să se regăsească azi în căsnicii cu neveste ultra-supraponderale și coafate prost, care put a transpirație și care au renunțat la feminitatea lor după ce s-au măritat. Iar ei, ca bărbați, să fie îndeajuns de dizgrațioși, încât să știe că nu mai au nicio șansă la vreo femeie și să fie nevoiți să-și ducă mai departe existența mizeră […]”

În mod neașteptat pentru cititorul „serios” (dar absolut în spiritul Bendeacului), pe dosul cărții, ăla pe care-l citești înainte de a investi sau arunca banii, ca să vezi niscai opinii autorizate, arată în felul următor:

Mi s-au părut mie cam trase de păr elogiile, dar nu m-am panicat. Niște fani mai exaltați, mi-am zis (fiindcă în penumbra dintre rafturi și cu ochelarii pentru distanță, n-am prea bunghit ce scrie cu roșu la semnatari) și-am luat cartea acasă.
Unde am descoperit, cu dioptriile potrivite, că M.B. și Mihai B. sunt, firește, autorul, iar New York Limes, Le Mond și Amazom sunt cele mai inexistente canale media posibile!

Tot atunci am aflat și că încasările obținute din drepturi de autor vor fi donate secției de oncologie pediatrică din Spitalul Fundeni.
Și nu, n-am avut senzația că mă simt inclusă într-o faptă bună; cititorii plătesc dreptul de-a împărtăși gândurile unui scriitor, plăcerea sau dezastrul de-a intra în lumea acestuia, și nu vreo contribuție adiacentă la Binele Planetar. Afirm treaba asta cu toată sinceritatea personală ori învățată de la autor.

După-amiaza unui chiaun

În liniștea amiezii, o femeie țăcăne vorbe ca o mașină de cusut. Apoi din ce în ce mai strident, mitralieră. Trec minute și ea latră neobosită, peste plânsul îndurerat al unui copil. Trec alte minute. Plânsul devine bocet, urlet, horcăit, răget. Femeia amuțește, în cele din urmă. Nu se mai aude decât plânsul: răget, tuse, horcăit.
Mă aplec peste balcon să văd ce se întâmplă. În curtea casei de copii, lângă gardul se plasă metalică, o fată pare că-și dă duhul. După față, nu pare să aibă mai mult de paisprezece ani, deși e masivă, obeză. Fiecare inspir e răget, fiecare expir e tuse. În patru labe, ghemuită, se luptă pentru aer. Fuioare de vomă și muci îi atârnă în iarbă.
Cățeaua stă cu mâinile-n șold și o privește cu un fel de neîncredere mânioasă. Mormanul de grăsime îmbrăcat în trening bej se cutremură în spasme.
– Sună la 112, îi strig, nu vezi că se sufocă?!
– Las’ că nu știi mata’, toată săptămâna a vrut că fugă din Centru!
– Femeie, cheamă o ambulanță, că intră în insuficiență respiratorie și moare!
Femeia smucește bărbia în sus, a refuz, și-mi întoarce spatele. Puștoaica e din ce în ce mai rău. Chiar nu mai pot s-o privesc și s-o aud.
Sun dispeceratul 112. Mi se răspunde imediat. Cer SMURD-ul și legătura se face instantaneu. O voce de bărbat cere lămuriri despre adresă. Îi dau adresa mea, fiindcă nu știu ce număr are casa de copii. Mă roagă să cobor în zece minute, ca să îndrum echipajul. Cobor. În cel mult patru minute apare o mașină de poliție. Doi polițiști tineri intră în curte, al treilea, cam de vârsta mea, se apropie agale de mine. Începe circul.
– Dumneata ai făcut apelul?
Nu bună ziua, nu du-te-n mă-ta, nu prezentare, nimic. Doar tonul ușor certăreț.
– Da, eu. E o urgență medicală, nu de poliție comunitară era nevoie, ambulanța treb…
– În ce calitate?
La întrebarea asta nu mă gândisem.
– Martor, zic. Locuiesc la etajul unu, în blocul ăla (îi arăt cu mâna), de la mine din balcon se vede în curtea din spate a casei de co…
– A Instituției, mă corectează. Ce treabă ai dumneata să vorbești cu copiii din curte? Ăștia sunt cu probleme (îmi face semn la cap), te minte…
– N-am vorbit cu nimeni, am auzit țipetele educatoarei sau ce-o fi, o fată plângea în hohote, apoi a început să tușească și să se sufoce…
– Buletinu’!… De unde știi dumneata că se sufocă? Te pricepi? Ești doctor sau ce?
– Nu trebuie să fii doctor ca să-ți dai seama când cineva nu poate să respire. Fata aia…
– Io parcă am explicat că nu-s copii normali. Se preface!… Dați-mi, vă rog, buletinu’!
– N-am buletinul la mine. Când vine ambulanța?
– Nu e treaba dumitale!
Scoate un carnețel din buzunar.
– Nume, prenume, cenepe.
I le dictez. Între timp apare ambulanța, care ne depășește. Alerg după ea și fac semne cu brațele deasupra capului. Șoferul își continuă drumul și virează la dreapta, pe o alee care se înfundă. Polițaiul aleargă după mine și strigă ”Hei, heeei, unde fugiți? Seria și numărul!” Nu-i răpund. Sună telefonul meu. E smurdistul:
– Unde sunteți?
– La cincizeci de metri în spatele dumneavoastră. Ați trecut de mine.
– Ne-ntoarcem.

Trei bărbați în salopete oranj, cărând cu ei un electrocardiograf, un tub de oxigen mic și încă ceva scule medicale intră în curtea ”Instituției” de copii cu probleme.
Îi salut și pornesc spre casă. Polițistul comunitar vine repejor în urma mea, repetând ca un idiot:
– Stați puțin, că n-am terminat cu dumneavoastră!… Stați puțin… Adresa!
Grăbesc pasul și intru în bloc. De la fereastra bucătăriei urmăresc echipajul SMURD care urcă targa în ambulanță. Pe targă, e fata cu probleme, aia care toată săptămâna a vrut să fugă din Instituție. Sau Centru. Sau Casă. Că nu pot zice „de-acasă”.

Paralele primejdioase

Al patrulea val pandemic e ca al patrulea sezon în orice serial de succes: se simte deja o ușoară lipsă de vlagă în imaginația scenariștilor, povestea devine nițel târâie-brânză, anumite găselnițe care au fost wow în sezonul doi acum par naive, dar tot nu renunți, mergi mai departe, dacă nu din curiozitate, măcar din inerție.
Al patrulea val, ca și al patrulea sezon, beneficiază de publicitate și de un treiler alert care să-ți stimuleze interesul. Pentru film se aleg cele mai tari secvențe, pentru pandemie, cel mai pesimist scenariu – 8500 de cazuri pe zi.
În ciuda faptului că povestea și-a pierdut luciul, cum să nu stai cu sufletul la gură?!
Serialul aduce profit producătorilor, celebritate unor actori poate necunoscuți până la rolul jucat acum, nominalizări, eventual premii.
Pandemia îmbogățește industrii, face ilustre personalități științifice din asistenți universitari…

Ceva diferă totuși: în cazul filmului, numele producătorului apare întotdeauna pe ecran și zăbovește acolo măcar două secunde, cât să-l citești și să-l ții minte.

În bula lor

Au demisionat miniștrii USR-PLUS. Teoretic, șase ministere au rămas de izbeliște: sănătatea, justiția, transporturile, economia, cercetarea și digitalizarea, fondurile și proiectele europene.
Practic însă, doar primele patru ministere contează pentru popor; ultimele două nici nu există.
Ilie de la sculărie și Dorel de la enel n-au auzit, iar dacă au auzit, nu știu ce înseamnă cercetare, digitalizare, fonduri și proiecte europene. N-au nevoie de ele. În viața lor nu s-au intersectat și nu se vor intersecta cu noțiunile astea. Patentul, șurubelnița de măsurat curentul, cheia franceză, flexul și bormașina n-au nevoie de cercetare și dezvoltare. Sunt bune așa cum sunt. Dacă se strică, își iau altele noi de la Dedeman, la ofertă, din banii lor, nu din ăia europeni.
Până la urmă, nici economia și justiția nu contează pentru ei. Dacă-și iau salariul la timp și nu fac scandal la băutură…
Transportul, da, ăsta contează, dar microbuzul de Frumușani – Gruiu – Șoldanu circulă regulat, indiferent dacă e sau nu ministru la transporturi. Și medicul de familie stă în cabinetul lui, și farmacia e deschisă și poți cumpăra hapuri compensate la gemuleț, chiar dacă s-a supărat doctorița pielii pe fotoliul ministerial.
Prin urmare, Ilie, Dorel și noi, ceilalți, care intrăm în ecuația P(…rostime + …ulime + …ulație) = zero barat, nu prea simțim diferența între țară guvernată și țară în criză guvernamentală, fiindcă în ultimii 30 de ani, cu sporadice excepții, n-a existat nicio diferență între cele două situații.

Ah, da! Uitasem! Nu doar că au demisionat șase miniștri, dar USR-PLUS și-a dat mâna cu AUR. Auăleu, tragedie sufletească enormă pentru votanții useriști, care-și puseseră toate speranțele în… În ce, mă? În doctrina useristă? Aia cu meritocrația? Da, când te uiți la Barna, doar asta vezi: meritocrație. Respectul și garantarea proprietății private? Cum o vede Oana Bogdan? Dreptul la nediscriminare? Așa cum înțelege Ioana Mihăilă discriminarea („Cuvântul discriminare se referă la discriminări legate de sex, de religie, de apartenență politică. Nu se referă la aspecte de sănătate publică.”) e puțin probabil să-ți fie garantate drepturile fundamentale cu echipa USR-PLUS.

Nu doar USR-PLUS, ci orice formațiune politică, partid, ce-o fi, care se aliază cu un partid cvasi-extremist, cum e AUR, are de pierdut, dar, până la urmă, e nevoie și de un AUR care să măcăne împotriva globalizării, că prea am luat-o pe derdeluș, la vale, cu uniformizarea unională!

Dacă e să vorbim de simpatizanți, susținători, militanți ai vreunui partid politic, atunci să-i deplângem pe toți cei care s-au dus până acum la vot, indiferent de opțiune, fiindcă niciodată nu s-a văzut mai clar ca acum că, orice doctrină, culoare, scop politic au partidele românești la nivel declarativ, toate sunt, în fond, o apă și-un pământ. Fără excepții.
Fac și desfac alianțe, trăind în bula lor, pentru interese de grup dar mai ales individuale și habar n-au de noi, prostimea, pulimea, populația. Pentru că e greu să-și chivernisească propria viață plus pe a rudelor și prietenilor, e cumplit de greu să se ocupe și de vila în care stau, și de casele de vacanță, și de afaceri, și de hectarele de pădure, și de cât să ceară ca să le rămână mult lor, după ce și-au mulțumit protectorii. Toate problemele astea le ocupă atâta timp și îngroașă atât de zdravăn pereții bulei lor, încât nu doar că nu-și mai zăresc de-acolo, din interior, susținătorii, dar uită și că există.
Bine, odată la 4-5 ani, mai suflă-n pai câteva bule mici de săpun, în culorile curcubeului, care-i umplu de admirație pe votanți și-i mână către urne.

Și-atunci, care ar fi soluția? Înc-o revoluție? Nu. Și-un copil știe acum că nu mulțimile încep revoluțiile și, mai ales, nu ele dictează finalul.
Pasivitatea. Indiferența. Spatele întors. Televizorul închis. Să vină ziua alegerilor și tu să-ți coși un nasture la palton, să speli un geam, să-ți repari bormașina, să-ți tunzi bichonul sau gardul viu din fața casei, pe urmă să ieși la plimbare în parc, departe, cât mai departe de o secție de votare.
Să se voteze singuri, ei între ei, să iasă câștigători la a patra zecimală, cu 0,0006%.
Măcar o dată să se întâmple așa! Să observe că nici noi n-avem nevoie de ei, nu la patru ani: niciodată!

Poate, cine știe, din utopia asta, politica ar căpăta sens.

M-a făcut mama ministruuuu…

FOTO: INQUAM PHOTOS Ilona Andrei

Ăsta e noul ministru de finanțe. Cum se știe, uneori, o poză face cât 1000 de cuvinte. Racursi-ul ni-l arată pe Vâlceanu așa cum este: mâna cât grebla, capul cât bila de biliard.
Ce l-a tăiat bila încă din prima tinerețe: să îmbine plăcutul (director economic la firma prosperă a mămițichii, cercetată pentru evaziune fiscală) cu utilul (traseist politic PSD -> PDL -> PNL ) la nivel înalt. N-a pierdut vremea cu lipit afișe – strâns semnături, a jucat numai la baroneală, întâi la ciuma roșie, pe urmă la ciuma portocalie și, în sfârșit, la ciuma galben-albastră care l-a și făcut mare ciumete – ministru cu parnosul.
Ei, acum, ca ministru, ce și-a zis? Că nu mai are nevoie de bilă, îi e destul grebla cu care o să rânească la banii noștri și s-a dus la conferința de presă ca tocilaru’ la bac, fără copiuță, fără căscuță, numai cu voința politică și cu greblele-n buzunare. Evident, n-a știut cât e salariul minim pe economie ad labam (vorba lu’ dom’ doctor Gheorghiță).
Jurnaliștii l-au știruit vreo trei zile, după care l-au lăsat în plata domnului Stat, așa cum i-au lăsat și pe Bodu, șeful ANAF, care n-a știut să calculeze cât reprezintă TVA-ul într-un preț cu TVA inclus, adică n-a știut regula de trei simplă, și pe Elena Udrea, doctor în geopolitică și geostrategie care n-a știut că Norvegia n-are președinte, precum și pe toți chelnerii, șoferii și video-chatistele care au ajuns directori de regii autonome și consilieri guvernamentali.
Ce dovedește asta? Că presa, a patra putoare în Stat, are tot atâta putere cât un chihuahua care atacă un dobermann.
Și mai dovedește că mulțimile nu ies în stradă să ceară demisii și să dea jos guverne decât atunci când le asmut Serviciile. Altminteri, cei peste 1500000 de români care sunt plătiți cu minimum pe economie s-ar fi adunat în Piața Victoriei la finalul acelei conferințe de presă.

Ad Astra…

… per aspera. Completarea îți vine automat în minte. Probabil că aceasta a fost și intenția autorilor filmului Ad Astra – să facă trimitere la dictonul lui Seneca. Sau, poate, să sugereze spectatorului că e anevoios, în zilele noastre, să mai faci un film științifico-fantastic memorabil, precum Călăuza ori Solaris.
Pe scurt, greu cu stelele! Și-atunci, măcar să încercăm cu starurile: Brad Pit, Tommy Lee Jones și, pentru câteva minute, Donald Sutherland. Din păcate, nici starurile n-au putut ridica acest exercițiu SF la nivel de film, pentru că n-au prea avut personaje de jucat.

Brad Pit, către 50 de ani, astronaut, mișto, nebărbierit cam ca la priveghi, e trimis de șefii lui la dracu-n cărți, tocmai pe Neptun sau pe lângă Neptun, unde levitează, de vreo 30 de ani, o stație orbitală zisă Proiectul Lima, care proiect avea în vedere găsirea altor civilizații inteligente, măcar cât noi. Ceva, o mașinărie, un transmițător, o nenorocire de-asta tehnologică inventată inițial să facă bine, s-a defectat sau a fost sabotată pe Lima și acum face numai rău, produce niște radiații, niște supratensionări care ar putea distruge Pământul. Șefii lui Brad Pit, niște domni în kaki, bănuiesc că șeful misiunii Lima a luat-o razna cu capul, nu mai caută inteligențe extraterestre necunoscute, caută s-o stârpească pe asta, a noastră. Cine e zurliul? E ta-su lui Brad Pit, Tommy Lee Jones, erou astronautic planetar, care n-a mai dat pe-acasă în ultimii 30 de ani și Brad Pit a crescut fără tată, traumatizat, de-aia s-a făcut și el astronaut, e singuratic, neiubitor de oameni și l-a părăsit nevasta.
Ei, Brad pleacă la drum cu scopul oficial de-a-l aduce înapoi pe ta-su, dar neoficial să-i facă de petrecanie. Lui și Limei. Treaba e foarte clasificată, cum e totul la americani când au epoleți, deci i se pune lui Brad o coadă care să-l manipuleze din umbră și să apese pe butonul mortal de îndată ce-l au în vizor pe nebunul de Tommy Lee Jones. Coada e un bătrân decrepit, un astronaut pensionar, care a făcut adicție la meseria lui și-l mai trimit ăștia din când în când prin cosmos, să-i facă damblaua.
Când zic bătrân decrepit nu exagerez cu nimic, moș Donald Sutherland abia se mai ține pe picioare în costumul astronautic, gâfâie la propriu și, abia ajuns pe Lună, care între timp e bază comercială, necesită îngrijiri medicale, așa că Brad Pit scapă de coadă fără să vrea, nu înainte de-a primi de la ăsta bătrân un cartonaș cam cât un bilet de tren de pe vremea studenției mele, de care atârnă un firuleț de sârmă, conținând mesajul ultrasecret despre mătrășirea stației Lima.
Luna e cum o știm noi, beznificată la suprafață, dar în subsol seamănă cu stația de metrou de la Unirii, e vânzoleală mare, lumini, anunțuri la megafon, ce să mai, nod comercial în toată regula, turiști cosmici, negustori cosmici și, ce să vezi, și pirați cosmici pe care nu-i vezi, dar ți se explică în film că atacă și tâlhăresc pe cine nimersc, de pildă se pun cu pușcoacele pe ATV-ul care-l transportă pe Brad Pit la nava cu care va călători spre Neptun și-i fisurează nițel costumul, care necesită o vulcanizare imediată. M-a mirat incidentul, fiindcă omul purta același costum cu care căzuse niște mii de kilometri prin spațiu pe la începutul filmului și nu luase foc la intrarea în atmosferă, ba chiar aterizase frumos, elegant, cu o parașută superbă, ca alea care se folosesc în demonstrații de ziua aviației.

Ca să n-o mai lungim: pe ruta Lună – Neptun cu escală pe Marte se petrec tot felul de lucruri ciudate, faptul că tot personalul de la bord pare tâmp sau fumat, în tot cazul incapabil să comunice omenește cu musafirul călător, fiind la coada listei de stranietăți.
N-o să divulg finalul, că poate totuși cineva vrea să vadă filmul în urma acestui sinopsis, dar cert e că și în viitor oamenii vor suferi de cataractă senilă – dă-te mai la lumină, fiule, că nu prea mă mai ajută ochii, îi zice ta-su lui Brad Pit când se reîntâlnesc, în vreme ce meșterește la un panou cu niște mățișoare ca firul de păr, încercând să oprească fenomenul care amenința pământul. Nu știu cu prostata cum o să fie, că nu pomenește alte beteșuguri, însă de depresiv nu-l întrece nimeni, fiindcă primo: nu găsise extratereștrii ăia inteligenți și buni la suflet la care visăm cu toții și secundo: își omorâse tot echipajul de oftica eșecului.

Altfel, filmul e bun, e poetic, animația e superbă, livingurile din stațiile orbitale sunt spațioase și decorate cu gust, în stil minimalist, iar după trei luni de zbor interplanetar barba de 3-5 mm tot așa rămâne.

Distopia fantastică

În medicină, distopia caracterizează o anomalie. Inima în dreapta. Ficatul în stânga. Așa te-ai născut.
În general, numim distopie o ficțiune referitoare la societate, o societate totalitară, articulată pe o legislație abuzivă și ilogică, pe care o respecți de frică. De frica morții, eventual.

Până acum nu ne-am întâlnit cu societăți distopice decât în romanele și filmele SF. O minoritate, pământeană sau nu, conduce prin opresiune cumplită lumea, de fapt, n-o conduce, o calcă-n picioare, pentru niște interese private care scapă înțelegerii mulțimii calice. Nu mai există democrație, clase de mijloc. E un sclavagism tehnico-stiințific în care sclavii nu mai sunt biciuiți, ci direct injectați, electrocutați, spălați pe creier, pulverizați de arme sofisticate.
Autorii își plasează poveștile lor distopice în viitor. Peste o mie de ani, peste trei sute, peste cincizeci…
Distopiile care nu sar prea departe în viitor păstrează scheletul clasic al lumii deja existente. Oamenii încă se definesc ca bărbați și femei, încă se hrănesc mestecând, chiar dacă nu știu ce mănâncă, încă dorm o treime sau un sfert din zi, chiar dacă patul seamănă cu un sicriu țâșnind din perete la o apăsare de buton; conducătorii sunt hiperpotenți, fie prin puteri extraterestre, fie prin inginerie genetică, fie prin arme secrete la care muritorii de rând nu au și nu vor avea acces.
Pe scurt, filonul din care se naște povestea e cel al posibilului, după cum definește Ray Bradbury SF-ul.

Cum toate acestea țin de imaginar deocamdată, putem ronțăi mulțumiți popcorn sau mere verzi, cu ochi în filele cărții, ori pe ecran.

Din nefericire, observ că realitatea începe să bată sf-ul distopic: lumea e condusă de virusuri, de transgenderi și de Greta, o adolescentă cu discret retard mintal care ne ceartă că umblăm îmbrăcați, spălați, dați jos din copac.

Presupun că civilizația umană a apucat-o pe căi lăturalnice și se îndreaptă cu pași mici dar siguri înspre fantasy, domeniul imposibilului, cum îl numește același Bradbury.

Pastile de trăit toată viața

Cam asta e, după mine, definiția corectă și cuprinzătoare a suplimentelor alimentare.
Firește, e bună și definiția oficială – orice produs sub formă de tablete, capsule sau soluție ce conține vitamine, minerale, plante, aminoacizi sau orice altă substanță alimentară care suplimentează dieta normală – doar că nimeni nu se apucă să-și completeze meniul zilnic cu strugurii ursului, cu semințe de mac ori cu scoarță de salcie, decât dacă are un disconfort fiziologic pe care vrea să-l diminueze.
Observați că m-am ferit să pronunț cuvinte ca simptom, suferință, boală, tratament, ca să nu încalc prevederile instituțiilor abilitate să gestioneze existența acestor produse și să elimine posibila confuzie între supliment alimentar și medicament. Ei bine, instituțiile în cauză, începând cu FDA, EMEA și terminând cu orice institut național de resurse alimentare sau de igienă și sănătate publică, nu reușesc deloc să controleze piața suplimentelor, pentru că există publicitate, producători și vânzători disperați pecuniar și mai există și un segment al populației, fan eco-, bio-, natur-, care e influențat de reclame, de vecini, de Monica Tatoiu și, nu în ultimul rând, de puținătatea discernământului său în a recepta informație.
Cel din urmă, segmentul de populație care se tratează eco-, bio- și naturist de absolut orice, e exact ăla care numește medicamentul „chimicală” și înghite pe nemestecate miturile despre binele absolut al vitaminelor naturale, al mineralelor naturale, al plantelor naturale, al uleiului natural de bursuc și-al diverselor alte ciudățenii absolut naturale care-ți garantează sănătate și longevitate „fără număr”.

Cum miturile sunt greu de demolat, nu din lipsă de argumente, ci din cauza crâncenei surzenii voite a celor care le mestecă dimpreună cu puzderia de suplimente, zic să clarificăm măcar ce scrie pe cutie, ca să nu mai îngroșăm rândurile celor ușor de păcălit. Cu alte cuvinte, dacă tot cheltuim niște bani, măcar să fie cu oarecare folos.

Să luăm, de pildă, unul dintre cele mai cunoscute hepatoprotectoare, silimarina.
Avem de ales între suplimentul cu silimarină (zeci) și medicamentul cu silimarină din piața farmaceutică, evident nu-i dau numele pentru că reclama la medicamente este interzisă, spre deosebire de cea la suplimente.

Consumatorul român se dă în vânt după triada de aur – mult, bun și ieftin.
Cred că cel mai satisfăcător din acest punct de vedere este cel al producătorului polonez Zdrovit, care vinde Silimarină Forte 9000 mg, cu 30 de comprimate. E limpede că nu se referă la concentrația per comprimat. Ar putea să fie vorba despre conținutul întregii cutii? Posibil.
Să vedem ce notează pe verso, la ingrediente: 1 comprimat de 560 mg conține: **257,75 mg extract din fructe de Armurariu, standardizat la 80% silimarină; vitamina B6 1,4 mg (100%*), vitamina E 6 mg (50%*), acid folic 200 µg (100%*), vitamina B12 2,5µg (100%*).
Și acum să descifrăm informația furnizată.
Silimarina este un complex flavonoidic format, în principal, din silibină și silicristină, care se găsește în semințele de armurariu. Extractul uscat de semințe conține 60 – 80% silimarină. Prin urmare, extractul uscat din fruct nu poate conține tot 80% principiu activ. Pentru că una e suta de grame de fructe uscate și alta suta de grame de semințe. Totuși, presupunând că ar fi adevărat ce declară fabricantul, 80% din 257, 75 mg înseamnă doar 206,2 mg.
Cum ajunge el să scrie pe cutie silimarină 9000 mg, rămâne un mister. Singura explicație probabilă ar fi că a rotunjit cu generozitate cele 257,75 mg la 300 mg, și atunci, da, întreg ambalajul cu 30 comprimate ar putea ajunge la 9 grame de principiu activ.

La mod de administrare se indică 1 comprimat pe zi, adică aproximativ 200 mg de silimarină, deși doza zilnică recomandată este de 300 mg, în absența unei prescripții medicale.
Cum nu-i pot bănui pe specialiștii de la Zdrovit că nu știu ce e aia doză terapeutică, supradozare și subdozare, presupun, mai degrabă, că o recomandare zilnică sub doza terapeutică 1) susține dezideratele mult și ieftin (de bun, nu mai încape îndoială!), cutia fiind comercializată cu puțin peste 20 de lei și 2) îi scapă de grija inserării în prospect a contraindicațiilor și precauțiilor la administrarea de silimarină. Pentru că da, chiar și binecuvântata silimarină, care protejează ficatul, ajută la menținerea unor niveluri bune de colesterol și zahăr în sânge, apără celula nervoasă de îmbătrânire, întărește oasele și face alte câte și mai câte servicii organismului, are două păcate majore: la administrarea în doze mari, pe termen lung, intervine în metabolismul hormonilor tiroidieni și sexuali, cu urmările de rigoare.

Aici intrăm însă în altă discuție – de ce cred oamenii că suplimentele alimentare au numai beneficii și nu pot face și rău. Ar însemna să distrugem corola de mituri a lumii acestor adjuvanți dietetici.

Mi se rupe!

În ultimii ei ani de viață, să zicem zece, adică după nouă decenii de existență, mama o acuza tot mai des pe bunică-mea de egoism. De fapt, cred că se referea la nepăsare, poate chiar la nesimțire, dar cum să faci „nesimțită” o babă de nouăzeci de ani?! Mai ales dacă ți-e mamă.
Pe măsură ce trece timpul, o înțeleg tot mai bine pe Babiclonț, care nu se coclise ca alte nonagenare, era la curent cu politica internă (sub aspect foarte general chiar și cu cea internațională), își conserva scepticismul cu privire la existența divinității, deosebea mai bine ca alții futilul de valoros și – cel mai important – își păstra simțul umorului în orice situație.
Aș putea zice că, exceptând discuțiile explicite despre sex, pe care le evita nu doar din pudoare, dar și dintr-o nevoie de simplificare, de extragere a esențialului, or sexul nu mai era de multișor important pentru ea, puteam vorbi despre orice.
Poate că n-oi fi fost eu niciodată suficient de pătrunsă de modernitate, poate că avea ea un simț aparte de-a se adapta noului, în ciuda vârstei, cert e numitorul comun nu ne lipsea niciodată și rar se întâmpla să închidem brusc un dialog cu acea tăcere bosumflată la care apelezi ca să nu dai într-o ceartă pe bune.
Într-un fel, chiar o invidiam pentru detașare și mă gândeam că eu nu voi fi niciodată ca ea.

E, uite că deși mă aflu doar la începutul bătrâneții, deja îi calc pe urme.
Am scăpat de angoasele de altădată, intru mai rar în panică atunci când simt că pierd controlul situației, pun mai puțină patimă în a combate ceva sau pe cineva și, în general, mi se cam rupe de ce zic/fac/cred alții.

Nu mă mai sperie cele câteva kilograme în plus, atâta vreme cât nu le etalez în haine mulate și cât nu mă încurcă în mișcare.
Nu mă mai reped să salut eu prima, ca să demonstrez cât sunt de politicoasă. Păstrez cutuma cu cine intră într-o încăpere salută primul, dar cam atât.
Nu mă mai stresez cu oferitul locului în autobuz, există întotdeauna cineva mai tânăr decât mine care stă jos și poate să se sacrifice.
Nu mă mai omor să le vorbesc cu pronumele de politețe chiar și puștanilor de 20 de ani, ca pe vremuri, dar nici nu pretind să mi se vorbească așa, ba, dimpotrivă am descoperit că dumneavoastr-eala e un consum de energie inutil; nu în formula de adresare stă respectul și politețea.
Nu mă mai interesează poveștile de amor ale celor din jur, nu-mi mai pasă cum se termină ele, până la coadă, mai devreme sau mai târziu toate se termină la fel.
Îmi rezerv dreptul să spun exact ce gândesc interlocutorului, dacă simt că părerea mea o să-l lezeze peste limita acceptabilului, prefer să tac și să-l las să înțeleagă ce-o vrea. E cumplit de obositor să pari de acord cu alții, de dragul unei false armonii.

Pe scurt, am devenit o babă nesuferită. Aproape la fel de nesimțită ca Babiclonț și mi se rupe.

Aspirina săracului

Nu, nu e vorba despre acea aspirină la care vă gândiți voi, ci despre acidul acetilsalicilic, cel mai ieftin medicament de pe piață.
Scriu chestia asta pro bono. Mai rău decât pro bono: nu doar că nu mă plătește nimeni să fac publicitate unei pastile care costă fix 10 bani, dar dacă mă citește vreun confrate spițer, de pildă Zâzania, îmi atrag și niscai înjurături, fiindcă încurajez consumul de ieftineală, în loc să cobzăresc nurofenul, 2 lei hapul, cel mai bun dintre ibuprofenele lumii, că se duce țintit, exact unde-i durerea, la cap -puf, se face lumină-n creier, la genunchi – dă fuga în rotulă și aprinde un led roșu, la coloană – sbrr, se-nfige săgeată între vertebre și beculește portocaliu, la ovare – coboară lin, ca un păianjen pe firu-i sclipitor și țese în jurul ouțului suferind o plăpumioară antialgică… Cel puțin așa arată în reclamă, la televizor. De-aia toate conițele aflate la ciclu stau cu nurofenul în poșetă și toți bărbații care vor să scape de mahmureală își târâie organismul în mers clătinat până la tejgheaua farmaciei, cer un pahar cu apă și-un nurofen și-l dau pe gât loco, apoi scot un oftat sonor, cu gura deschisă, de albăstresc aerul din jur cu damful lor.

Aspirină nu cere nimeni. Că acidul acetilsalicilic e dat dracului, umblă cu o mică bormașină la el și, cum te prinde, cum îți găurește stomacul.
Ibuprofenul e bun! E Războinicul Luminii.
Dar știți voi că, dacă ibuprofenul e, să zicem, Ștefan cel Mare și Sfânt, aspirina e mama lu’ tata lu’ Ștefan cel Mare? Da, e primul medicament de sinteză și cel mai vechi antialgic, antipiretic și antiinflamator cunoscut. Numai că, bătrân fiind și demodat, nu beneficiază de machiajul publicitarilor și zace acolo, în aminire, doar cu bubele la vedere. Aceleași bube pe care le are și ibuprofenul (precum și toate antiinflamatoarele non-steroidiene), dar despre care nu suflă nimeni o vorbuliță, că nu se văd pe micul ecran de sub sclipici.

Nu știu ce mi-a venit azi să demontez câteva mituri în care se învăluie aspirina, dar o s-o fac.

Aspirina produce ulcer pentru că e un acid.
Da, e acid acetilsalicilic sau, mai chimic vorbind, e acid 2-acetoxibenzoic, dar și ibuprofenul, pe numele care l-a făcut celebru – Nurofen, e tot un acid: acid 2-para-izobutilfenil-propionic. Acid propionic e și ketoprofenul. Și exemplele pot continua.
Însă toți acești acizi nu atacă mucoasa gastrică prin contactul direct. În definitiv, pe scara acido-bazică, acizii organici sunt slabi în comparație cu acidul clorhidric secretat de stomac în mod fiziologic.
Agresiunea se produce la nivel mai subtil, în chiar mecanismul chimic de acțiune antiinflamatoare, dorită. Aspirina și celelalte antiinflamatoare nonsteroidiene clasice scad febra, inflamația și durerea blocând sinteza a două enzime responsabile de producerea unor molecule lipidice numite prostaglandine. Acestea sunt de două feluri: unele, proinflamatoare (să le zicem „rele”) și altele, „bune”, cu rol de protecție a mucoasei gastrice față de acidul clorhidric prezent în stomac. Din nefericire, aspirina & co. lucrează nespecific, inhibând ambele enzime.

Aspirina tamponată e mai „blândă” cu stomacul decât aspirina simplă.
Fals, din două motive: cel descris la punctul anterior și încă unul – cantitatea de substanță „pansament gastric” adăugată comprimatului de aspirină tamponată e de 4-5 ori mai mică decât doza minimă eficientă pentru a obține protecție gastrică. Pe de altă parte, administrarea de antiacide reduce capacitatea de absorbție a medicamentelor în general, prin urmare ar trebui crescută doza de antiinflamator, ceea ce ar necersita și o augmentare a concentrației de antiacid etc…

Aspirina de sinteză industrială face rău stomacului, aspirina naturală nu.
Mai întâi, să vedem de unde luăm aspirină naturală, atât de dragă împătimiților de „naturiste”, dușmani declarați ai „chimicalelor”. Din scoarța de salcie (salix alba, lat.), care conține un principiu activ folosit din antichitate și până în secolul 19 cu moderație, întrucât beneficiile sale în combaterea durerii, febrei și inflamației erau surclasate de daunele digestive – greață, arsuri și hemoragii gastrice, provocate prin contactul direct (substanța e corozivă, de-a dreptul) cu mucoasa gastrică. Compusul chimic cristalizat și purificat a primit numele de acid salicilic, dar utilizarea sa în terapia durerii a rămas limitată din pricina efectelor adverse, până când un chimist a acetilat gruparea hidroxil, obținând acidul acetilsalicilic, și efectele adverse au scăzut considerabil.
Prin urmare toate suplimentele alimentare care conțin scoarță de salcie conțin salicină, adică acid salicilic, substanță pe care astăzi terapia modernă nu o mai folosește decât în produsele de uz extern, local, în unguente, geluri și creme antialgice. Firește, se naște întrebarea: cum de nu dau colțul ăia care aleg capsulele cu pudră din scoarță de salcie în locul banalei aspirine? Răspunsul e simplu: un gram de scoarță mărunțită conține atât de puțină salicină/acid salicilic, încât e inofensiv.

Dar despre confuzia dintre un gram de plantă și un gram de substanță activă putem vorbi altă dată, dacă vă interesează povești spițerești.