În memoria unui pisic

A murit Baghi, pisicul de 20 de ani.

A  murit acest bătrân pisic. De bătrânețe.
Știți cum se simte Ifim? Ca dracu! Viața lui are gust de zgură. Nevastă-sa, cu ochii ei albaștri, frumoși, se uită în gol.  Deocamdată plâng pe furiș unul de altul, fiindcă se protejează reciproc, se gândesc de două ori înainte de-a spune ceva, să nu facă trimitere la pisic.
Ifim mi-a promis că blogul pisicului poate merge înainte, cu poze de-ale lui.
Eu l-aș „lăsa”pe pisic  să vorbească de dincolo. E la îndemâna lui Ifim să facă asta.

Pun și eu, în memoria lui Baghi, o singură „poză”, de când era Baghi prieten cu Nono,  și amândoi se jucau de-a detectivii particulari, pe blogurile lor.

 

 

 

 

I-aș ruga pe toți obișnuiții Gării, precum și pe vizitatorii accidentali, să se abțină, de astă dată, de la comentarii zoofobe.
Știu că există oameni care nu suportă animalele, care le suportă doar pe lângă casă, indiferent câte grade sunt afară, cărora li se pare absurd să-ți împarți existența cu un patru-labe sub același tavan. Pe aceștia îi rog, cu tot dragul, să se abțină de la comentarii, la acest post. Și le mulțumesc anticipat!

Reclame
Publicat în aminriri, bloguri care merită citite, pisici și alte lucrușoare, prieteni, Uncategorized | Etichetat | 38 comentarii

Motivația sau motivarea

Singurul miting la care am participat după anii 90 a fost ăla contra Consiliului Național al Audiovizualului,  organizat de Mircea Badea și Victor Ciutacu, fix sub ferestrele instituției cu pricina.
Protestul a strâns  CÂTEVA SUTE DE OAMENI și vreo câteva zeci de câini. Oamenii, puținii care erau, aveau, cu toții, dinți în gură – de la natură sau de la stomatolog. Puțeau a curat și a deodorant (măcar!), cu excepția babelor vintage care trăsneau a Chanel  No.5.  Și a Opium. Câinii nu puțeau deloc, fiindcă erau din genul ultra-cocoloșit, despre care crezi că intră în depresie dacă-i lași cinci minute singuri în casă.
În fine, adunătura aia de oameni puțini, în care am avut bucuria să recunosc inși cărora le-aș cere un autograf, dacă aș fi fost colecționar de autografe, au urlat cu mânie proletară JOS CEN-ZU-RA! – simplu, clar,  fără rimă, de s-au cutremurat termopanele CNA-ului și toată funcționărimea a deschis, larg, geamurile, sanchi – să nu se spargă, de fapt ca să vadă cam ce-i paște.
Mitingul ăla a avut  o miză simplă, precisă – că să nu se mai bage CNA-ul în libertatea de opinie a presei.
Oamenii adunați sub ferestrele CNA-ului au strigat, vehement, cu ură, cu determinare, singurul mesaj posibil. Poate au mai fost și alte strigături, dar asta – jos cenzura! –  a deschis geamurile templului CNA.
Mircea Badea de atunci și Victor Ciutacu de atunci n-au scos oameni în stradă ca să se erijeze în poeți, ci ca să vectorizeze un comunicat: cenzura presei = presă inexistentă.

Cred că urletul celor 300 de inși a avut efect. Azi, CNA-ul amendează punctual și, uneori, pierde în tribunal.

Ieri s-a umplut Piața Victoriei de SUTE DE MII de mitingiști. Care n-au strigat nimic. Au mormăit, au îngânat, au mimat strigătul, au fost non-violenți, au strănutat în batistă, au aruncat doar câteva peturi pe jos, au râgâit sotto voce, și-au gestionat corect nevoia de micțiune, au transpirat cât le permite partidul, au  fost giugiuc la acțiune.
Dar n-au înțeles de ce sunt acolo. Fiindcă nici liderii lor nu știau, exact, de ce îi aduc.
Și strigături – jocuri de cuvinte – gen „Doamnă Cucuvea, de ce v-ați ascunselea?”, cred că nu l-ar fi inflamat nici pe Nichita Stănescu.

Pe scurt: proști, dar mulți, nu mai ține!

Publicat în actualitate mioritică, actualitatea politică, apucături proaste la români, cronici, cu ce ne mândrim, dinozauri | Etichetat | 15 comentarii

Regii Gunoaielor (2)

A doua zi, îl sun pe șeful gagicilor. Ei, nu, nu pe Prigoană, fiindcă sunt ani de când omul nu mai frecventează birourile, și-a băgat piciorul adevărat în consiliul de administrație și i-a făcut loc lui fii-su, Honorică.
Îl sun pe unul, Horvat, la departamentul comercial. Zic cine sunt, ce se mănâncă în Prăvălia noastră și-l întreb cărui fapt datorăm bucuria asta cu tariful dublat.
– Întrebați-o pe doamna Firea, că ea a fixat prețul. Io încă l-am mai redus, că dacă era după ea…
– Stați puțin, domnu Horvat, că nu stabilește primarul politica de prețuri a unui s.r.l. și, dacă prin absurd a făcut asta, cum de-ați reușit să mai umblați la el, totuși?
Ignoră întrebarea și își cântă aria lui:
– Uitați care e treaba, nici mie nu-mi convine mărirea  de preț, că nu mi-am încasat facturile, și mai bine preferam să le iau la prețul vechi, decât la ăsta nou, cu întârziere. După ce vă arde poliția o amendă, o să veniți să mă rugați să vă fac contract.

Ultima frază m-a adus cu picioarele pe pământ. În fond, n-aveam de ales. Dintr-odată, omul mi s-a părut extrem de cumsecade. Dacă deții monopolul unui serviciu, ești chiar prost să te mulțumești cu o dublare de tarif. Putea să rezolve mai simplu, adăugând un zero în coada prețului vechi. Până ieri 80, de mâine 800.
Când am vorbit iar, pe un ton cald și împăciuitor, deja dezvoltam sindromul Stockholm față de bunul domn Horvat:
– Bine, trimiteți-mi contractul să semnez.
– Nu, doamnă, ieri ați avut contractul în mână, puteați să-l semnați. Acum o să veniți la noi la sediu, că io n-am oameni pentru toate mofturile clienților.

Renata de-acum zece ani i-ar fi ars o replică de s-o țină minte și i-ar fi închis telefonul. Apoi s-ar fi urcat în mașină și s-ar fi dus la semnat. Renata de-acum e cu zece ani mai bătrână, mai sictirită, mai obosită, mai sigură că totul e în zadar.
Așa că-l întreb, cu cea mai duioasă voce de victimă-căprioară:
–  Acum ce faceți, domnule Horvat, mă pedepsiți?!
Secundă de tăcere. Unu-zero pentru mine. Călăul își dă voie să fie generos, fiindcă m-am mierluit pe lângă el, i-am cerut îndurare.
– Cine venea, de obicei să vă încaseze? E una din femeile de ieri?
– Nuuu, nu, zic. Ieri au venit două arțăgoase. „Fata noastră” (remarcați rafinamentul? Deja ne înrudim puțin, io cu Hovat, prin duduia blondă, cu părul spiralat, care vine de șaișpe ani, mereu aceeași, să ne taie chitanțe) e…
– Irina?… Nu, bombăne pentru el, Irina e aia mică și urâtă care-a fost ieri cu contractul. Apoi tare: Aia mai tânără de ieri era urâtă, o brunetă urâtă?!
– Nu știu domnule dacă era urâtă sau frumoasă! Era scundă, slăbuță, brunetă, obraznică. N-am observat dacă e frumoasă sau…
– Irina era!… Vă spun sigur! Una afurisită, plată, adică… în fine! Ailaltă, bătrâna, e cu ie cu flori, decoltată, ăăăă… bronzată… cu un bot roșu ca un…
Se oprește fiindcă singura comparație posibilă e „un cur de maimuță”. Îl ajut:
– … Semafor.
– E-csact! Râde. Și aia a fost obraznică?
– Nesimțită.
– Î-hî! Ce să le fac, doamnă?! N-am oameni! Nu sunt toți ca fata noastră… Haideți că v-o trimit mâine și vă rezolv.
Trag aer în piept și zic:
– Mulțumesc domnule Horvath, ați fost deosebit de amabil!
N-am vorbit eu, sindromul a vorbit. Apoi expir un oftat și-mi repet, sindromatic – Ce noroc! Am scăpat ieftin!

Ce să vedeți, în ziua următoare blonda a venit fără contract, să ne comunice că,  din cauza valorii exagerate pentru restaurantele din Centru Istoric, unde o sumă „n” se înmulțește cu numărul de scaune și se ajunge la 5800 de lei, deocamdată nu semnăm nimic, că se mai discută la conducere.

Brusc, m-am însănătoșit de Stockholm și am dat în Tourette, varianta obscenități.

Publicat în Uncategorized | Etichetat | 8 comentarii

Regii Gunoaielor (1)

Două gagici cam istericoase, chiar gâfâinde, îmi aruncă pe tejghea noul contract cu vechea firmă de salubrizare. Cică să semnăm repede, că nu-și văd capul de treabă.
Aia mai tânără îmi și înfige un pix între degete, ca la handicapați, și-mi plasează vârful minei exact pe puncte-punctele unde ar trebui să semnez.
Dau să-l răsfoiesc, zice  – hadeți mai repede, că ne grăbim! S-a și făcut cinci. Bine, zic, dacă sunteți în criză de timp, lăsați-l aici și-l luați mâine, că nu l-am citit.
Ce să-l mai citiți, că e la fel, tot un metru cub de gunoi pe săptămână…
Și tariful? – întreb.
S-a scumpit nițel! Și iar mă mână către ultima pagină, la semnătură.
Treaba cu nițel mă face curioasă și caut, cu tot dinadinsul, articolul despre costuri.
‘Aideți, doamnă, că dacă  ne coim atâta, ne-apucă noaptea. Acum vorbise aia mai bătrână, cu zulufii negri prinși într-un coc neglijent, cu bot așa de rujat că o face să arate ca un semn de circulație cu „interzis”.

Peste o secundă, am zărit nițelul: e dublu și ceva, față de vechiul contract. Adică nu mai e aproape optzeci, e o sută șaizeci și cinci. Adică vine în fiecare marți un măgădău să ia un sac negru, de plastic, de patru ori mai ușor decât ghiozdanul unui școlar de clase primare, și firma lui mă scapă, lunar, de 165 de lei.
Semnați sau vă lăsăm ÎNȘTIINȚAREA? Tot baba cu botul vopsit vorbește.

A, era și-o ÎNȘTIINȚARE la mijloc, dar fetele au dorit să ardă etapele.
Citesc înștiințarea. Scurtă și clară. Ori semnez cu ei, ori mă dau pe mâna poliției.
Cine citește ÎNȘTIINȚAREA, nu mai are dreptul să semneze contractul în aceeași zi.  Nooo! Trebuie să SE PREZINTE la firma gunoierilor,  care-și are sediul la țară, pe lângă București, și să facă acolo niscai coadă, spre a se ruga frumos să i se facă un favor – semnarea noului contract, prin care se angajează, e de acord, ba chiar fericit, să plătească DUBLU scăparea de gunoi menajer.

Mâine vă povestesc cum s-a terminat povestea.
(Ce e, musai, de știut: în sectorul 3 funcționează, acreditată de Primărie, o singură firmă de salubrizare. Asta, ROSAL, a lu’ Prigoană. Orice control, de la Casa de Sănătate, de la Ministerul Sănătății, de la Garda de Mediu sau de la Sfântu Petru, în caz că lumea ailaltă face controale pe lumea noastră, cere două dovezi: aia de spațiu și aia de contrat cu gunoierii. Restul e negociabil.)

Publicat în actualitate mioritică, actualitatea politică, apucături proaste la români, cu ce ne mândrim, d'ale Prăvăliei, epoca de piatră, glume bune, mai prost decât ai fost proiectat, mizeria umană, o ţară frumoasă, păcat că e populată, părerea mea, strict autentic, Uncategorized, ştiri de neştiut | Etichetat | 4 comentarii

„Călătorie la capătul nopții”

Îl știți pe Ifim? Nu, nu prea.
Fost militar de carieră.
E unul dintre acei puțini prieteni virtuali care-ți rămân prieteni și după ce ai băut cu ei o bere sau o cafea. Sau exact după aia îți devin prieteni normali.

Ifim e tăicuțul unui pisic bătrân, pe nume Baghi. Când ne-am cunoscut, Baghi încă alerga după codane. Acum are douăzeci de ani și e orb. Amănuntul ăsta îmi pune un nod în gât. Mă gândesc la Baghi ca la orice orb cu baston alb, tocănind podelele – un ghem de neliniște și luciditate, un înspăimântat cronic, un însingurat în bezna lăptoasă a nevederii, un speriat de bombe, gata să explodeze la simpla pipăire a unei cute pe cearșaf.

Pe cât e Baghi de orb acum, pe atât de artist-fotograf e tac-su.
Și pisicul, pisicul doarme atât de liniștit! Nici nu bănuiește că s-a inventat bastonul alb, pentru orbi.

 

Publicat în aminriri, autoturisme și alte chestii personale, bloguri care merită citite, cronici, pisici și alte lucrușoare, prieteni, părerea mea, strict autentic | Etichetat | 18 comentarii

Tehnica Big Brother vs. Tehnica Șervețelului

Nea Gogu e un profiler bun. Nițel oportunist, dar ager, una peste alta.

Iată faptele: câteva zile am accesat saituri despre tehnici de decupaj (tehnica șervețelului) fiindcă intenționez s-o experimentez personal, pe o măsuță de Ikea. Apoi pe ceva mai serios – un scrin. Poate că n-o să mă apuc de treabă niciodată, din motive subiective (lene) sau obiective (pisicul are un talent deosebit să distrugă un proces creativ manual, doar atârnându-se de el, ca să-l înțeleagă mai bine).

Nea Gogu nu știe cât de puțin hotărâtă sunt, el a contabilizat click-urile tematice, frecvența și răbdarea mea de-a urmări un clip demonstrativ până la sfârșit.
Da, Gogule, am stat 20 de minute s-o văd p-aia care lipea decorațiuni din hârtie de orez pe o noptieră, cu unghii false, lungi de patru centimetri, nu pentru tehnica de lucru, ci fiindcă mă minunam cum n-o încurcă ghearele prelungite,  cum nu strică nimic, și Mili strică orice cu niște gheruțe de pisic. Dar tu, Gogule, deja știi că am pisic, deși nu știi ce poate face el cu gheruțele pe orice, fiindcă n-ar net, n-are blog, n-are cont pe You tube, și-n toate dățile alea în care a pișat un obiect cu miros străin casei, nu l-am pus pe blog, pe net, pe rețele, fiindcă n-am vrut să-l fac de râs.  Deci, Gogule, acum o știi și p-asta. Ia-o d-aici și utilizeaz-o!

Dar, să revin. Gogu s-a prins că eu – decorațiuni. Și, acum cinci minute, când am urmărit cu toată răbdarea un clip inserat de Iosif la Aldus pe blog, unde Aldus  l-a rugat s-o mai scurteze cu clipurile
pe blogul său, Gogu mi-a trântit, la final, trei opțiuni de alte clipuri care mi-ar stârni interesul: două cu alte reveniri ale lui Gizăs pe pământ și unul cu…, cu ce credeți? Cu cum să ornamentezi lumânări cu tehnica șervețelului.

Băi, nu că-i oportunist Gogu? M-a legat de context, oameni buni! Gizăs (adică un bărbos-pletos înveșmântat în cămeșă de noapte de in și cânepă care se întoarce printre noi la un moment dat) cuplat cu tehnica decupajului adaptată: cum să lipesc floricele pe lumănări.  Pe lumânări!

Gogule, te anunț oficial că pe lista mea de obiecte oribile sunt lumânările ornate. Înaintea selfi-urilor cu bot de rață și-a unghiilor false cu flăcărui și focuri de artificii.
Dacă ești tare, dă-mi un clip demo unde afli cum poți face diverse chestii de migală, cu un pisic liber și curios prin casă.

 

Publicat în actualitate mioritică, actualitatea politică, cu ce ne mândrim, experimente, părerea mea, strict autentic | Etichetat | 47 comentarii

Omul din prezidiu

E drăguț, da. Fără conotații sexuale. Ce conotații sexuale i-ai găsi unui ochelarist nițel peltic , dar cu dicție perfectă, obținută în ani de exerciții logopedice? Vă zic eu: niciuna. Plus aerul de premiant inteligent, atât de inteligent și de premiant, încât a căpătat apucături de vedetă. Ascultă întrebarea, cu aer pedagogic (ridică sprâncenele – sunt atent, te urmăresc cu toată atenția) și răspunde imediat, cu entuziasm și spontaneitate.  Întrebarea, oricât de imbecilă ar fi,  e lăsată să frizeze suspansul. Răspunsul lui e simplu, generos de simplu, haios, de cele mai multe ori. Mesajul e: răspunsul era la tine. Nu cât de proastă să fii, că pui asemenea întrebări?!

Omul ne prelucrează, relaxat, cu regulamentul ăsta european, despre prelucrarea datelor personale. E doctor în ceva. Și expert într-o comisie europeană.
E vesel. Pe bune, e atât de entuziasmat că vorbește în public de chestia asta, încât subiectul nu mai are nicio importanță. Dacă cineva ar comuta discuția pe roșiile crescute în vată îmbibată cu apă și hormoni, cred că s-ar descurca la fel de sclipitor.
În momentul în care pun o întrebare  – cine sunt acești EI care stochează înregistrările cu imagini ale intrărilor noastre la Mall, la Piața de Flori, la Gara de Nord, la toaleta unui restaurant, râde cu toți dinții (ăia care îl fac peltic) și-mi răspunde cu o întrebare:
– De fapt, ce răspuns doriți să primiți? Fiindcă e clar că v-ați fixat deja un răspuns așteptat!

Nu-mi fixasem niciun răspuns, să dea dracu în el de răspuns, dar expertul m-a făcut să regret întrebarea.  Că ăsta e apanajul experților care lucrează pentru EI: te fac să-ți înghiți întrebarea.

Publicat în actualitate mioritică, actualitatea politică, aminriri, apucături proaste la români, strict autentic | Etichetat , | 35 comentarii