Un film ca un film,

nu ca un un râgâit discret, cu palma la gură, care se vrea elitist, plin de înțelesuri adânci pe care spectatorul nu doar că nu le pricepe, dar îl și plictisesc.

Oameni de treabă a fost a fost premiat la Gala Premiilor Gopo 2023 pentru  Cel mai bun film, Cel mai bun actor în rol principal, Cea mai bună regie, Cel mai bun actor în rol secundar, Cel mai bun scenariu și Cel mai bun montaj. Dar, și dacă n-ar fi fost premiat, tot asta ar fi fost: un film bun, cu o poveste limpede (și de actualitate), spusă coerent, cu ritm (e film polițist), cu umor (negru), cu amărăciune pe alocuri, cu bucurie când povestitorul e imaginea și, mai presus de toate, cu mult firesc.
Fără banalități, fără filozoficărie, fără vulgarități care nu-și au rostul, fără ciorbe interminabile molfăite în tăcere, personajele sunt vii și credibile, fiindcă jocul actorilor e excepțional, dar, mai ales, fiindcă au trecut, au adâncime, se trag de undeva, ți se descoperă treptat, pe măsură ce povestea curge și, din fotoliul de spectator, nu poți decât să te bucuri când înțelegi că niciun detaliu nu e întâmplător, nicio scenă care părea lungită n-a fost inutilă.

Iulian Postelnicu, torționarul deținut de drept comun din Arest, îl întruchipează acum pe polițistul îngropat într-un sat moldovenesc de graniță, un sat cu oameni molcomi, de treabă, unde nu se întâmplă niciodată nimic. Cu excepția acestei crime odioase („l-o pălit cu-o bărdițî, șieva…”), care te duce cu gândul la Nechifor Lipan, din Baltagul.
Mi-au trebuit câteva minute ca să-l recunosc, pentru că e genul de actor care se dizolvă în personajul interpretat, cu o generozitate de-a fi altcineva pe care puțini actori o au. Cred că ăsta e și motivul pentru care a fost ales de două ori cel mai bun actor în rol principal.
Îl puteți vedea pe Netflix. Nu-l ratați, fiindcă e mai mult decât un „merită văzut”.

Strict autentic și sublim

Joia trecută, pe la un trei jumate, mă deplasam pietonal pe Soseaua Berceni, împreună cu Flori, îngrijitoarea farmaciei. La piață, drumurile noastre se despart: ea face stânga, pe strada ei, eu o tai printre spitale, printre blocuri, vreo doi kilometri, ca să ajung în partea mea de cartier. Dar cât avem drum comun, mai căscăm gura prin magazine, ne mai bârfim durerile de oase… Eu dau vina pe primele cifre din CNP, Flori zice că-s de la vreme și de la dârele otrăvitoare pe care le lasă avioanele.
Ei, în joia cu pricina tocmai dezbăteam niște aspecte economice (că ne mai preocupă și astea, nu doar articulațiile), când zărim, la vreo cincizeci de pași în față, o adunare generală de ambulanțe și mașini de poliție, clipocind roșu-albastru, roșu-albastru-alb, fără sonor. Luminau frumos, ca la paranghelii de club. După ce ne-am mai apropiat, am văzut un grup compact la intrarea în bloc. Civili puțini, cu telefoanele la urechi, surescitați, semn că își chemau prietenii și rudele apropiate. Dar poliție, smurdiști și pompieri – grupa mare. Toți cu ochii spre cer.
Flori, care e foarte afectată de nenorocirile altora, mă apucă înviorată de braț:
– Ia să vezi că s-a întâmplat un accident acolo!…
– Flori, crede-mă, sunt fleașcă de oboseală, niște bucățele de creier natur pe carosabil e fix ce nu vreau să văd. Hai să ocolim zona.
– Stai, mă, că poate e altceva, vreun scandal de bloc…
În fine, mă las atrasă în vâltoarea evenimentelor și sinergia faptelor și, când ajungem lângă umărul primei polițiste locale (de ce dracu fete așa de drăguțe aleg asemenea meserii…), Flori se și repede cu întrebarea:
– Da’ ce s-a-ntâmplat?!
– Nimic, deocamdată, zice polițiota (bocăncei drăguuți, nu ăia din dotare!), așteptăm. Cică tre’ să se arunce unul de pe bloc.
Mă bag și eu:
– Trebuie?!
– Așa cică a amenințat.
Vasăzică toată rumoarea asta ușor excitată vine din nerăbdarea spectatorilor străzii care au recepționat amenințarea, dar ea nu se pune în practică. Încă.
O trag discret pe Flori în afara zonei de ipotetică prăbușire. Opune rezistență.
– Bă, Flori, ai chef să vezi un corp zdrobit de asfalt? Io nu. Hai mai pe carosabil.
– Nu, zice Flori, că vreau să văd și eu.
– Măi, Flori, dacă vrei să vezi, de-aici vezi foarte bine. De unde stai tu, nu apuci să povestești cum a fost, că-ți cade-n cap și te omoară întîi pe tine.
– Da’ unde e, că eu nu-l văd?
– Nu știu, Flori, o fi coborât în apartament, să bea o vodcă, i-o fi frică să stea chiar pe marginea terasei, că-l ia amețeala și cade…
Flori o întreabă pe polițistă:
– Sare din balcon sau de pe bloc?
– Nu știm. Îi dau vecinii telefoane, să vedem ce aflăm.
Și atunci, Flori, cu un instinct reportericesc fără cusur, o întreabă iar:
– De ce nu-i pun pompierii plasă?
Femeia în uniformă cu bocanci bengoși îi răspunde sincer:
– Că n-au. Și nici nu se știe sigur de unde sare și dacă sare.
În clipa aia n-am mai putut să rabd să fiu mai prejos ca Flori, și întreb același organ de ordine și siguranță feminin:
– Dar negociator aveți?
– Negociator?!
– Cineva care să stea de vorbă cu el, să-l întoarcă din drum, că viața merită trăită… Prostii de-astea.
– Doamnă, știi ceva? Sincer? Nu cred că sare. Cred că are boală pe noi. Mai vine și-Ntâi Aprilie…

Cu fața la cearceaf

M-am întors dintr-o covideală de două săptămâni, cu câteva concluzii: a) dacă timp de doi ani nu l-ai luat, nu e fiindcă ai o imunitate de fier, pur și simplu ai avut noroc; b) dacă îl faci, măcar fă-l combinat cu o gripă banală: când două virusuri se bat pentru același receptor celular, câștigă al treilea, adică bolnavul.
De-aia m-am întors la muncă aproape întremată. Zic aproape, fiindcă tot mă mai dor oasele și mușchii la modul conștiincios, adică rău, insistent, enervant și încă tușesc, strănut, obosesc, transpir, îmi vine să-i dau dracului pe toți (cu excepția lui Mili), îmi vine să găsesc țapi ispășitori, am zero toleranță la orice disconfort creat de prostie, minciună, nesimțire.
Ei, în condițiile astea de convalescență dificilă, luni, aflu că terminalul de plăți electronice de la locul meu de muncă (POS-ul) nu funcționează de joia trecută. Că a venit un băiat de la Libra Bank și a schimbat alimentatorul (defect) cu unul și mai defect. Și că urmează să revină ca să mai remedieze la remedierea de joi. Și acum îl așteptăm.
S-a făcut marți. Marți am sunat la service-ul Libra să văd ce se întâmplă. Se întâmpla că reclamația de joia trecută, care fusese etichetată ca reclamație simplă a fost reconsiderată ca urgență. Vine băiatul azi. Până la ce oră aveți deschis? Până la 9 seara. E perfect! Vine azi.
Miercuri, ieri, a fost frig. Toate discuțiile mele cu pacienții s-au concentrat pe cum plătiți, numerar sau card, dacă e cu card mergeți la ghișeul celălalt, da, ce frig, nu e normal, s-a schimbat clima de la avioane, de la război, de la făina de greieri, luați două pe zi, nici săptămâna trecută nu vă mergea pioes-ul, da, aveți dreptate, e o problemă tehnică, îmi pare rău…
Mi-am cerut de zeci de ori mii de scuze.
Joi, adică azi, la o săptămână de la prima intervenție, am sunat din nou la Libra Bank. Aceeași voce de femeie trainuită să pară tristă, vulnerabilă și doar o rotiță în sistemul bancar mi-a re-resolicitat niște seriale scrise cu micruscule pe curul terminalului. I-am zis să le copieze din reclamația de-acum o săptămână și să-mi spună exact la ce oră sosește depanatorul. Zice că nu știe, că n-a ajuns încă la serviciu, probabil că întârzie puțin, traficul. Îi zic să-l sune pe mobil, că aștept la telefon, și să-mi spună când ajunge. Zice bine și mă lasă să aștept. După o vreme convorbirea s-a întrerupt pe motiv de nevorbire. Am sunat-o iar. A zis că la zece.
La unșpe a rupt ușa un plăvan plin de nervi, a trecut de partea cealaltă a tejghelei, mă mir că n-a sărit-o, ca-n filmele de acțiune, și s-a năpustit asupra mea:
– De ce-ai mai făcut reclamație, dacă v-am schimbat alimentatorul?! Suni la 9 dimineața, mă iau șefii la bâză, că unde sunt, ce treabă ai tu cu programul meu? Cine-a semnat aici? Îmi bagă o foaie sub ochi. N-ai semnat tu?
– Nnnu, că eram în concediu medical.
– Și-ai venit din medical să-mi faci mie probleme la muncă?! Bagă POS-ul în priză!
– E băgat.
– Atunci e priza voastră defectă, nu v-a trecut prin cap, nu? Gata, reclamație!… Vrei să vă repar io priza?
– Nu, zic, hai să încercăm în altă priză. Uite, asta de la dozatorul de apă funcționează perfect.
Smulge alimentatorul dozatorului, îl înfige pe-al POS-ului, cu furia cu care ar fi împlântat un cuțit în babele astea reclamagioaice de prin farmacii, care nu știe să umble cu aparatura sofisticată, ele tot cu plaivazu pă hârtie…
Terminalul e tot negru. Mort.
– Altă priză mai ai?
– La balanța analitică.
Se ia după mine și bombăne într-una – Ia, uite cine-mi face mie reclamație…
Pe balanță e un mojărel Rosenthal, îl iau repede să nu mi-l spargă furiosul, afișajul balanței se modifică – normal! – deci și priza asta funcționează. Pentru amărâtul de terminal, nu. Tace și se uită înmărmurit la displaiul lui orb.
– Stai aici, că mă duc să iau alt alimentator din mașină.
Stau, deși mă simt ca un câine pe care-l leagă stăpânul de-o clanță, ca să nu intre după el în magazin.
Vine cu alt alimentator, după 10 minute. Poate și-a parcat mașina în alt cartier, poate s-a oprit la colț, să bea o cafea, să-i mai treacă supărarea. În vremea asta eu trișez nițel, nu chiar stau, triturez anestezina cu puțin alcool. Când apare omul cu firul, ascund iar mojarul, fiindcă e la fel de repezit și nervos, dar cel puțin nu mă mai bodogănește. Face schimbul, bagă în priză, ecranul se luminează, scrie Libra Bank cu albastru, frumos, corect.
– E? Cum e? Ești mulțumită? Mai dai telefoane?
– Da, zic, mai dau, după ce-mi spui cum te cheamă, să le spun șefilor tăi că vii mahmur și plin de draci la muncă și-i vorbești clientului la pertu, și ești bădăran și necio…
Rânjește la mine:
– N-ai dăcât! Mirea mă cheamă. Dacă șefii ar pune botu’ la toate prostiile clienților…

Libra Bank. Înființată în 1996, în zorii capitalismului românesc, de Viorel Cataramă și Victor Babiuc. E orientată către nișa profesiunilor liberale: avocați, medici, farmaciști, contabili, agricultori, IMM-uri… În 2003 e preluată de grupul american de investiții New Century Holdings.

În fișa lor de prezentare se laudă așa: „Întreaga noastră activitate are două puncte de referință constante: clientul și oamenii noștri. În anul 2019, am fost premiați pentru cei mai productivi angajați.

Păi, să nu-ți vină să scrii un acatist de dulce cu toți morții lor?

La plesneală

Nu știu ce caut printre nominalizații la completat chestionare tip oracol gimanzial, conceput de unul care mă consideră o „țățică nemântuită”. Sau știu, dar pretind că nu știu, de dragul jocului. În mod normal, ar trebui să-i ignor interogatoriul naiv și să-mi văd de-ale mele, dar nu poți lăsa cu mâna întinsă un tip care cerșește atenție cu atâta disperare.
Așa că, iată răspunsurile precupeței de pastile și alte bălării pentru stimabilul Goe:

1. Principala mea trăsătură: cad în picioare.

2. Calitatea pe care doresc sa o întâlnesc la un bărbat: să fie nițel dement.

3. Calitatea pe care o prefer la o femeie: să nu fie proastă.

4. Ce prețuiesc mai mult la prietenii mei: că mă suportă.

5. Principalul meu defect: nerăbdarea.

6. Îndeletnicirea mea preferată: ceea ce aș vrea să fac, dar nu pot, fiindcă am altceva de făcut.

7. Fericirea pe care mi-o visez: nu visez despre fericire. Visul, în sine, e o fericire.

8. Care ar fi pentru mine cea mai mare nenorocire: aia la care nu m-am gândit vreodată că ar putea să mi se întâmple.

9. Locul unde as vrea să trăiesc: într-o casă pe malul mării.

10. Culoarea mea preferata: combinația ocru și albastru ceruleum.

11. Floarea care-mi place: trandafir.

12. Pasărea mea preferată: bufnița, fiindcă seamănă cu motanul meu.

13. Prozatorii mei preferați: primii trei care-mi trec prin minte și pe care i-aș reciti oricând, indiferent de starea mea de spirit, cu aceeași plăcere: John Fowles, Sébastien Japrisot, Ingvar Ambjørnsen.

14. Poetii mei preferați: Șerban Foarță.

15. Eroii mei preferați din literatură: Maigret.

16. Eroinele mele preferate din literatură: n-am.

17. Compozitorii mei preferați: Donizetti.

18. Pictorii mei preferați: Lautrec, Chagall.

19. Eroii mei preferați din viața reală: n-am.

20. Ce urăsc cel mai mult: ipocrizia.

21. Calitatea pe care as vrea s-o am din naștere: încrederea în sine.

22. Cum as vrea sa mor: n-aș vrea.

23. Greșelile ce-mi inspiră cea mai mare indulgență: alea pe care le-aș face și eu.

24. Deviza mea: n-am.

Rugăciune

Băiețelul despre care vorbim are 8 ani și e în stare să deseneze orice viețuitoare a pământului în așa fel încât să o recunoști. Știe care sunt mamifere și care nu. Își face lecțiile singur, fără ajutor, pentru că părinții lui nu cred că a fi premiant, masterand, doctorand e așa de important. Școala nu e chiar viața însăși, e doar o bucată din ea. E copil, deocamdată. Se descurcă. Uite că se descurcă! Și chiar se descurcă foarte bine.

De la o vreme îl doare capul. De vreun an? Poate mai mult. Uneori îl doare rău, alteori suportabil, se ia cu desenatul animalelor și uită. Sunt zile când nu-l doare deloc. Parcă nici nu l-a durut vreodată. Alteori durerea persistă și o săptămână. E mereu răcit. Poate de-aia îl și doare capul, că e mereu răcit. Părinții îl duc la doctor, în cele din urmă. N-are nimic! Până și neurologul a zis că n-are nimic. O migrenă. Și oftalmologul a zis că n-are nevoie de ochelari. Dar zice că-l doare capul! Mofturi de copil.
Săptămâna trecută s-au dus la plimbare în parc, deși abia îi trecuse o răceală. Când s-au întors, avea febră mare și zicea să nu poate merge cu un picior. Cum adică? Da, nu pot merge cu un picior. Merg cu el târâș.
Hai la doctor! S-a ales praful de vacanță. Ultimele trei zile să stai în spital, să-ți spună toți specialiștii că n-ai nimic… Până când se îndură unul să ceară o tomografie computerizată.
Vedeți, doamnă? Profesorul conturează cu arătătorul pe ecran o anume zonă. O formațiune tumorală de 4 centimetri, adică imensă, prea aproape de nervul optic, prea vascularizată, prea… E greu de abordat chirurgical. Riscurile sunt… Urmează altă enumerare. Cumplită.
Acum părinții caută un chirurg bun care să se încumete. L-au găsit.

Ascult relatarea asta amuțită de groază și înspăimântată de propriul meu egoism: dă, Doamne, să scape cu viață, fără orbire, fără tare neurologice! Dă, Doamne, să se termine cu bine, fiindcă nu cred că pot să dau ochii cu ea zilnic, la muncă, dacă ar fi să-și piardă copilul, dacă ar fi să rămână orb sau paralizat.
Doamne, te rog eu, din suflet, deși știi că nu cred că exiști, fiindcă ea crede că ești acolo, te iubește, ține toate posturile, nu lipsește de la nicio slujbă duminicală, toată familia ei îți e fidelă cu desăvârșire, până și copiii țin posturile și se împărtășesc, nu ți-au greșit cu nimic, nu le da asemenea pedeapsă!
Și dacă n-o faci pentru mine sau pentru ea, fă-o pentru Tine! Nu lăsa o oaie cuminte de-a turmei Tale să se rătăcească în deșertul disperării și să Te renege mai apoi. Altfel zis, Doamne, nu întinde coarda!

Punctul 8

Nu din Proclamația de la Timișoara , ci din Evaluarea Națională la Limba și literatura română.
Se citează un fragment din volumul „Lampa cu căciulă” (autor: Florin Lăzărescu), în care nepotul școlar are o discuție în contradictoriu cu bunica de la țară pe tema evoluționism vs. creaționism.
Până aici toate bune și frumoase, subiectul e ofertant ca pretext pentru un eseu. Poți scrie despre cunoștințele superficiale ale bunicii credincioase în materie de religie (pe Dumnezeu, Creatorul, nu l-a făcut Maica Domnului), poți scrie despre naivitatea băiețelului care atribuie maimuțelor descoperirea focului și presupune că tare s-au mai bucurat când au văzut prima oară un copac în flăcări. Te poți juca de-a criticul și să arăți câteva stângăcii literare ale textului, pe care autorul le-ar fi putut evita.

Totuși, autorii testului au ales, la punctul 8, cea mai tâmpită întrebare posibilă pentru a verifica abilitățile literare ale copiilor:
„8. Crezi ca credinta in Dumnezeu te ajuta sa depasesti necazurile? Motiveaza-ti raspunsul, in 50 – 100 de cuvinte, valorificand textul 1. ”
Să nu ne împiedicăm de formularea bolovănoasă, ca să nu zic cacofonică – „crezi_că_cre…”, aparținând unor profesori de limba română.
Să ne legăm doar de fondul întrebării, care generează o serie de neliniști:
– cât de obiectiv poate fi un examinator religios în aprecierea răspunsului unui elev ateu?
– cât de obiectiv poate fi un examinator ateu în aprecierea răspunsului unui elev cu credință în Dumnezeu?
– cât de sincer poate fi elevul testat, neștiind care sunt convingerile religioase ale examinatorilor cărora, firește, vrea să le capteze bunăvoința?

Încerc și eu un răspuns, considerând că sunt elevul de 13 -14 ani:
Dacă ești un evlavios, credința în Dumnezeu te ajută să depășești necazurile. Dacă nu, nu. Dar mai depinde și de necazuri, că nu se precizează despre ce fel de necazuri e vorba. Că n-ai bicicletă? Că ai gripă? Că s-a teminat vacanța? Că tu o iubești pe Vasilica și ea îl iubește pe Costel?

Voi cum ați răspunde la punctul 8 de la Bacău?

Ne înțelegem din coperți

(Am încercat să scriu un intro acestui text nerușinat de frumos, lăsat de klaus. Nu mi-a ieșit. Așa că îl redau aproape integral, fără alte explicații, spre a-i bucura și pe garagiii care nu citesc comentarii.)

„N-o să pot niciodată să construiesc atâtea biblioteci, sunt prea multe cărți abandonate. Acu trei zile am ales dintr-un portbagaj de mașină ce credeam că merită salvat. Auzi, ce nesimțire! Să știu io ce merită. Adevărul e că m-am erijat într-un model paternal atavic, le strâng fără să le citesc. Rânjesc ca un alter ego a lui Hagi Tudose: Astea n-au nevoie de mâncare! Și mi-e bine.
Nebunia a început când n-am vrut să mai văd cărți peste tot. Nu vroiam să le înșir pe pal-ul modern, le-am promis că o să le fac casă cu materiale contemporane cu ele. Cărămizi de peste o sută de ani, scânduri de stejar recuperate din casa străbunicii…am umplut un perete cu construcția.
În fine, deocamdată există anticariate în România în care cărțile sunt mai ieftine decât hârtia igienică. E o observație cheie a unei prietene din Belgia.
M-am apucat să caut din nou cărămizi și scânduri vechi. Pentru cărți care mă așteaptă și pe care n-o să le citesc niciodată. O să ne înțelegem din coperți.”

O bibliotecă la casa omului

Așa zice Vladen într-un comentariu: că-i plac filmele europene, fiindcă în astea măcar vezi o bibliotecă la casa omului. Și brusc mi-a venit cheful să trec în revistă bibliotecile din casele oamenilor pe care i-am cunoscut.

Biblioteca mea, pe când nu știam să citesc – două rafturi de cărți deasupra patului, fixate conștiincios în perete, uneori mă atârnam de ele ca maimuța, de cele mai multe ori jupuiam cu o poftă de nedescris bucățele din cotoarele cărților. Apoi le mâncam. Cred că le și înghițeam, fiindcă nu-mi amintesc să fi scuipat vreodată prin așternuturi „Dost…”ul. „…oievski”și Frații Karamazov au rămas neatinși, pe cotor. Am consumat Cehov, Esenin, Turgheniev, Tolstoi, Mark Twain, Harper Lee, Huxley, Proust, totul la nivel organoleptic, pe bază de mestecat și înghițit. Același gust de clei, ușor aromat, care-mi făcea plăcere și greață în același timp. Poate vă întrebați cum de n-am molfăit și Dumas: era cartonat. Și Pirandello, și Proust, și Balzac erau cartonați. I-am savurat mai târziu, când am învățat să citesc. Nu mai aveau gust de clei, fiecare avea gustul său propriu. Încurajată de noua experiență, i-am citit și pe jupuiți. Pe ruși mai greu, pe autoarea unei singure cărți de vreo patru ori, mai ales după ce am văzut filmul.
Apoi am trecut la biblioteca mare (mare pentru o sufragerie mică), unde erau, de-a valma, cărți grele și cărți ușoare, amestecate cu cărți pe care dacă nu le-ai citit, nu știi ce-ai pierdut. Cărarea pierdută, Amintiri crude și insolite, Eu nu sunt Stiller, Vinovată de asasinat…

Bibliotecile altora, pe care le-am atacat în vacanțe, sunt ale gazdelor. Gazda din Eforie, gazda din Sibiu, gazda din Cumpătu, gazda din Bușteni. Pe vremea aia, a copilăriei și adolescenței, indiferent ce covor cu Răpirea sau doar floral era expus pe peretele camerei de închiriat, gazdele aveau un compartiment cu rafturi deasupra recamierului sau o comodă cu rafturi sub televizorul cu pește de sticlă, pline cu cărți. Horia Tecuceanu, Rodica Ojog-Brașoveanu, Raymond Chandler… De fapt, colecția Enigma era peste tot, în toate casele care găzduiau sezoniști, nu ca să-i facă pe ăia să-și mai prelungească șederea cu o zi, că nu terminaseră „Domnul Gallet a decedat”, ci fiindcă alea cărți se găseau în librării, pe alea le cumpărau gazdele, poate că le și citeau, nu știu, eu le-am devorat, deși n-am jupuit, mestecat și înghițit niciun centimetru de cotor.

Din bibliotecile cunoscuților am împrumutat, mult mai târziu, câte-o carte, pe care am înapoiat-o. Nu, nu chiar pe toate. Pe unele le-am păstrat, cu voia lor. Aveau prea multe, mi-au zis, aia chiar nu era cine-știe-ce.
Din biblioteca mea de adult am împrumutat unui prieten o capodoperă – Elogiul mamei vitrege. Nu i-am cerut-o înapoi, deși mereu îmi amintea că am o carte formidabilă la el. Fiindcă m-am bucurat enorm că o consideră formidabilă. Când doi oameni consideră aceeași carte formidabilă, e semn că pot rămâne prieteni, chiar dacă se văd/își vorbesc rar.

Bibliotecile de fundal pe care le văd la televizor în spatele vorbitorului sunt, de cele mai multe ori, spectaculoase. Mii de cotoare perfecte, din care n-a ros nimeni, nimic. Mii de volume citite decent, pe îndelete, sau în grabă. Mici dezamăgiri, la un pahar de Hennessy, sau mari revelații, cu un vin roșu foarte bun. Sau mii de volume perfecte, cărora niciodată nu le-a fost dezvirginat șnitul.

Bibliotecile vieții.
Voi aveți cărți necitite pe care le-ați pus la păstrare spre a le citi cândva?
Aveți și cărți cu cotoare frumoase, pe care nu le veți citi niciodată, dar stau acolo, fiindcă dau bine?

Dumnezeu e mare

Peste războiul din Ucraina și reverberațiile modeste ale pandemiei de coronavirus, iată că se zgudui pământul sub turci și sirieni. Cutremur de 7,8. Peste 20000 de morți, poate 30000.
Când scot un supraviețuitor, salvatorii musulmani strigă „Dumnezeu e mare!” (Ca să simplificăm lucrurile, o să-i zic Dumnezeu, chiar dacă e circumcis și poartă turban.)
Din când în când, de sub ruinele blocurilor construite mai mult din pix, pe profit maxim pentru dezvoltator, iese câte-un viu, probabil păcătos, pe care nu l-a vrut Domnul în împărăția Sa numaidecât. L-a iubit mai puțin. Doamne, Dumnezeule, ce mare și generos ești, că-Ți mai scapă câte unul printre dește, după ce ai lăsat reci cel puțin 20000!
Dumnezeu e mare, nu dă cu parul, dă cu plăcile tectonice, își face vânt cu ele, le foarfecă, le mângâie, le zăpăcește, e ca și cum Dumnealui ar juca poker cu Încornoratul și filează cărțile încet (încet pentru el!), dar pentru muritori e ca și cum le-ar trage covorul de sub picioare, blocul de sub picioare, pământul de sub picioare, viața de sub picioare.
Spera să aibă o pereche de ași? Placa Anatoliană și aia Arabică? Astea erau așii? S-a bucurat când a văzut de două ori A și le-a frecat binișor între ele, bucuros că i-a intrat ceva bun? El știe!…

Cert e că niște muritori de rând, când scot de sub dărâmături un viu, îi laudă Lui măreția și-L iartă că e mare cartofor.
Amin!

Advertising moca

Nu, de data asta nu mai alerg după definiții, nu mai vreau să știu ce înseamnă, la modul dicționăresc, publicitate. Moca… Băi, dacă nici moca nu se definește cum știu eu – „cafea din Moka” și „pe gratis”, atunci mă retrag, dracului, din activitate – scris și oral, că sunt depășită.

Deci, făcând abstracție de fraza introductivă absolut inutilă, vă invit pe voi, garagiii cu netflix, să vizionați cu răbdare pelicula Neindentificat, românească. O să aflați că și românii știu să facă polițiste deștepte. Și politicăli incorecte. Dar tocmai aici e clenciul – să-și scoată pălăria și spectatorul, și criticul -deopotrivă, chit că ai zis țigan/țigani de multe ori, chit că personajul negativ e țigan și interpretul lui la fel, chit că personajul pozitiv (polițistul investigator) e un mizerabil plantator de probe, care…
Nu, aici mă opresc, uitați-vă la film și ascultați replicile cu atenție – nimic nu e gratuit, nimic nu e întâmplător, totul e cum și cât trebuie să fie, până și senzația că, în fond, nu se întâmplă nimic, decât că un polițist nițel lățos, nițel deșirat, ascultând muzică cultă (mi-e permisă cacofonia?) la volan, vrea să rezolve un caz de incendiere aproape clasat.

Un mic stimulent: îl știți pe Vasile Muraru, actor de revistă și de scenete comice tv? E! Vasile Muraru e un mare actor.