Tocilara

Geppetto nu și-a făcut un băiețel la bătrânețe?!
Eu de ce n-aș face o fetiță?

Reclame
Publicat în autoturisme și alte chestii personale, pisici și alte lucrușoare, Uncategorized | Etichetat , | Lasă un comentariu

O mână spală pe alta

Cică anul ăsta, spre deosebire de cei trecuți, Fiscul a pus biciul pe evazioniști și face colectări spectaculoase de taxe și impozite. Așa ziceau guvernanții la televizor și m-am bucurat, ca orice bun cetățean, pentru succesul acestei instituții.
Bucuria mea a ținut până în data de 2 octombrie, când am primit, pe adresa Prăvăliei, o poprire pe salariu, fiindcă nu mi-am achitat impozitele până la sfârșitul lunii septembrie. Habar n-aveam că acum se plătesc dările eșalonat, și nu la sfârșitul anului, dar asta e mai puțin important. Adresa era datată cu 10 septembrie și mie mi-a livrat-o femeia cu tolbă de poștaș trei săptămâni mai târziu. Pe lângă jena de-a fi ajuns în situația de poprit (ce cuvânt!), mi-au încolțit în creieri două întrebări:
– De unde știa ANAF-ul, pe 10 septembrie, că nu-mi voi plăti impozitul până la sfârșitul lunii?
– De ce a venit înștiințarea după trei săptămâni?

În fine, a doua zi m-am prezentat la ghișeu cu banii în dinți.
Funcționara, drăguță, cu zâmbet mămos, nu ca pe vremuri, când te simțeai executat la propriu, îmi face o propunere:
– Nu, mai bine, vă încasez până la sfârșitul anului?
– Ba da, zic.

Îmi face chitanța – câteva zeci de lei în plus – schimbăm mulțumiri și alte salamalekuri la modă cu „zi bună”, „weekend plăcut” (deși era abia joi) și mă duc la casierie, fără să-mi arunc un ochi pe sumele datorate.
Asta se întâmpla, cum vă spuneam, într-o joi. Sâmbătă de dimineață sună soneria, mă uit pe vizor, văd un moș decrepit, presupun că e vreun cerșetor sau vreun sectant, dau să plec de lângă ușă și aud un gâjâit:
– Poștaaa!…
Deschid. Recunosc scrisoarea ANAF-ului imediat. Semnez de primire, încui ușa,  rup plicul, fiind convinsă că Statul îmi mulțumește în scris pentru plata în avans.
Țî!… Nu era decât înștiințarea de plată pe care ar fi trebuit s-o primesc înaintea somației de poprire.
Scot chitanța, să verific sumele, să nu fie altă datorie de care nu știu și ce descopăr? Că 10% (ZECE LA SUTĂ!) din valoarea totală reprezintă „venituri din recuperarea cheltuielilor cu procesul de executare silită”.
Vasăzică de-aia s-au grăbit să mă pedepsească în avans, ca să mai ciupească doișpe lei. Bun. Asta e!… Dar de ce mi-a ajuns mie corespondența cu o lună întârziere? De ce doarme Poșta Română? E fiscul în cârdășie cu poșta?! Ia, ce scrie pe plicuri?
Pe plicuri e ștampilat Pink Post. Nu, nu chiar atât de apăsat precum am scris eu, ci foarte spălăcit, abia dacă poți descifra literele în urmele firave de tuș.
Ce dracu’ e aia Pink Post? Există așa ceva? Nu era Pantera Roz? Acuma e și Poștă?
Intru pe Google și aflu că există. Și nu lucrează decât cu barosani: companiile de apă, gaz, electricitate, cablu, hipermarketuri, instituții bancare și de asigurări.

Pink Post, un SRL cu sediul în Voluntari (Voluntari îmi sună firesc), înființat în 2017, cu cifră de afaceri de peste 32 milioane, profit pe minus și 750 de angajați, și-a îmbogățit acum portofoliul de clienți cu ceea ce ar putea fi o perlă a coroanei – ANAF.
Sigur în 2018 va fi pe plus! Fiindcă ANAF-ului a început să-i meargă bine – așa se-aude din televizor – și succesul atrage după sine succes, nu? Sau, cum mai zice românul contribuabil, o mână spală pe alta…

Publicat în actualitate mioritică, actualitatea politică, apucături proaste la români, cu ce ne mândrim, părerea mea, strict autentic, Uncategorized | Etichetat , , , | 15 comentarii

Tristeți de minoritar

Suntem puțini în lume. Cam 15%. Avem o zi internațională, dar nu facem paradă. O minoritate discretă care trece aproape neobservată.
Acum cincizeci de ani, în copilărie, îmi luam ceva castane pentru apucătura proastă, dar nu m-am dezvățat! Am încercat să salvez aparențele, am exersat…
Până la urmă, dacă nu ești foarte atent, nici nu te prinzi de meteahna asta, despre care se crede că e determinată de cel puțin o genă și de concentrația testosteronului, dar nu se știe nimic precis. Mai mult speculații.
Cică nici inteligența nu mă dă afară din casă, de logică – nu mai vorbesc!
Totuși, mă aflu într-o companie selectă: Marie Curie, Leonardo da Vinci, Michelangelo, Napoleon, Einstein… Da, și Einstein. Uite că Einstein și cu mine avem ceva în comun!

Dacă suntem discriminați: da, suntem!
Eu mă simt mega-discriminată de fabricanții de veselă. Ăștia nu s-au gândit niciodată să pună două ciocuri opuse pe marginea idiotului de ibric, pe care trebuie să-l apuci de coadă și să torni cafeaua mai ales dimineața, când ești adormit și… stângaci.

Publicat în autoturisme și alte chestii personale, copilărie, părerea mea, strict autentic | Etichetat , , | 12 comentarii

Prostia omenească

Motto:
„— De s-a sui mâţa, are să-l trântească drept în capul copilului şi să mi-l  omoare!”


Să mai fi trăit Creangă în 2018, precis că n-ar fi încălecat pe-o șa după episodul cu acel nărod care trăgea de vacă s-o urce pe șură la păscut. Nu, nu l-ar fi lăsat pe bietul țăran să se întoarcă acasă, la cele două tute care-i amărau viața cu idioțenia lor, până  nu l-ar fi îmboldit să meargă și la referendumul pentru redefinirea familiei românești.
Acolo ar fi înțeles omul nostru ce înseamnă, cu adevărat, să fii prost.

Vasăzică, ce facem noi acum? Mutăm un aliniat din Codul Civil în Constituție.
De ce facem asta? De frică. Să nu ajungă, și la noi, să se căsătorească homosexualii cu acte în regulă, să fie popii obligați să le pună pirostriile, și după aia să se năpustească pidosnicii pe la orfelinate, să înfieze o liotă de copilași pe care să-i abuzeze cu fapta și cu vorba, până ce-i dau pe brazda lor păcătoasă de bolnavi perverși.
Trei milioane de proști de bubuie vor să arunce cu o cărămidă de bani (164 milioane lei) după mâța aia care s-ar putea urca pe sobă să rostogolească drobul în capul copilului.
Și, probabil, mai există încă cel puțin alte trei milioane de proști care li se vor alătura, fiindcă prostul la prost trage și e mai ușor să caști gura la ce strigă popii, decât să citești Legea adopției, unde scrie clar, la articolul 16, că înainte de aprobarea adopției, familia adoptatoare este EVALUATĂ în ceea ce privește „identificarea abilităților parentale,  îndeplinirea garanțiilor morale și a condițiilor materiale ale adoptatorului sau familiei adoptatoare, pregătirea acestora pentru asumarea, în cunoștință de cauză, a rolului de părinte.”
În plus, aliniatul 3 litera e) menționează că evaluatorul trebuie să aibă în vedere impedimente de orice natură relevante pentru capacitatea de a adopta.”

Deci, un cuplu homosexual, oricât de căsătorit ar putea să devină în viitor dacă nu s-ar modifica acum Constituția, în România nu ar primi în veci calitatea de adoptator, fie și numai pentru această ultimă mențiune citată.

Prin urmare, de ce facem noi referendum pentru redefinirea familiei?
Degeaba!

 

Publicat în actualitate mioritică, actualitatea politică, apucături proaste la români, dinozauri, epoca de piatră, mai prost decât ai fost proiectat, mizeria umană, păcat că e populată, părerea mea, strict autentic | Etichetat , , , , | 42 comentarii

Cu Dumnezeu la taclale

Uneori primesc cărți de la pacienți, cu recomandarea expresă de-a le citi, urmând ca data viitoare să schimbăm păreri.
E o formă de prețuire, ce pot să zic, îmi merge buhul că sunt omul cu care se poate sta de vorbă. Ei nu știu că am asta în fișa postului.
Așa că iau cartea și măcar o răsfoiesc, dacă n-o citesc pe diagonală, ca să știu cu ce se mănâncă.
Nu mă invidiați! N-am primit niciodată cărți, în adevăratul sens al cuvântului. Doar maculatură motivațională, despre flacăra violet, despre puterea cristalelor asupra sănătății, despre cum să-i spui apei din pahar te iubesc înainte de-a o da peste cap, despre cum să-ți ceri iertare mușchiulețului de porc, strugurilor, cartofilor, pâinii, preșului pe care-ți ștergi tălpile… De-astea.

Cea mai recentă se numește Conversații cu Dumnezeu.
Ei, bine, am deschis-o cu destulă curiozitate, fiindcă titlul e oarecum ambiguu, nu poți să-ți dai seama dacă autorul e un credincios care i se adresează Domnului sau un psihotic căruia Dumnezeu îi vorbește.
S-a dovedit că autorul nu e nici una, nici alta: e doar un șarlatan ca toți maculatoriștii motivaționali, cititori în pietre, în vise, în unghii și-n ridurile de la colțul ochiului. În plus, ăsta, pe numele lui –  Neale Donald Walsch, are o doză de tupeu nemaiîntâlnită și-un umor involuntar care izvorăște strict din tâmpenie.
Pe scurt, omul născocește un dialog care se întinde pe 305 pagini (și ăsta e doar unul din cele trei volume!) în care el pune întrebări (cu italice boldite) în calitate  de muritor și tot el răspunde (cu font drept, neîngroșat) în rolul Atotputernicului.
Partea amuzantă e că Dumnezeul inventat de Walsch se pricepe nițel la fizică, la politică e as, dar dintre toate statele lumii iubește America (altfel nu i-ar înălța ode pe vreo patru pagini consecutive), e foarte relaxat în privința sexului ( de la masturbare la sex în grup  toate activitățile erotice nu sunt decât dovezi ale adorației divine), îi ceartă molcom pe părinți că nu umblă în pielea goală în fața copiilor, inoculându-le astfel nenorocitul sentiment de pudoare. În fine, bogăția, privilegiile, orgoliul, ambiția, toate astea sunt daruri venite de sus, Raiul există sigur, Iadul mai puțin, dar Viața de Apoi, stând de-a dreapta Lui e o certitudine.
Nu există Bine și Rău. Răul e și el Bine.

Odată ajunse aici cu pălăvrăgeala, jumătatea umană a lui Walsch s-a cam încordat. Adică cum? Și Răul cel mai rău, tot la Bine îl clasificăm? Da, zice jumătatea divină. Și criminalii? Și. Și Hitler?!… Să nu-mi zici că Hitler a ajuns și el în Rai! Ba bine că nu, răspunde Domnul și se așterne pe explicat: Hitler a fost o oportunitate nesperată, altminteri n-am fi înțeles noi ce înseamnă exterminarea în masă; Hitler n-a făcut totul de capul lui, l-a ajutat și poporul german, așa că, dacă vorbim de vină, ea trebuie împărțită; cel mai fericit moment al vieții e moartea, „continuarea ei magnifică” în pace și bucurie, deci Hitler „nu i-a făcut rău nimănui”, el „nu a indus suferință, ci i-a pus capăt”.

Cam asta e partea amuzantă, dacă ultimul paragraf, unde l-am citat cu ghilimele pe însuși autorul, se poate numi amuzantă.

Partea tragică e scurtă și precisă, încape în câteva rânduri pe coperta volumului:
„ În fața valului uriaș de reacții la scrierile sale traduse în 37 de limbi, el (autorul) a creat mai multe asociații (…) pentru a ajuta lumea să treacă de la violență la pace, de la confuzie la claritate, de la mânie la iubire.”

Am citit-o, întâmplător, la finalul lecturii. Și abia după ce am citit-o am simțit nevoia să mă închin.

Publicat în cronici, mai prost decât ai fost proiectat, mizeria umană, părerea mea, strict autentic, Uncategorized | Etichetat , , | 25 comentarii

Bucureștiul, între luminile nopții și bezna minții

Azi-noapte, sute de bucureșteni și-au clătit ochii la feeria de ape, muzici și lumini din Piața Unirii, organizată de Primăria capitalei.

 

 

 

 

 

Sper că s-au distrat, s-au relaxat, și-au încărcat bateriile, fiindcă mâine-dimineață, pe lumină, la o aruncătură de băț către Piața Universității, îi așteaptă alt spectacol de arte vizuale, organizat cu sprijinul primăriei sectorului 3. Exponatele pot fi admirate și adulmecate din zece în zece metri, în jurul fiecărei pubele, fiecărui coș de gunoi  stradal.
Nu dați buzna, manifestarea artistică a început acum cinci zile, când primăria de sector a preluat serviciul de salubrizare  și va dura cel puțin până la începutul lunii octombrie, când se vor achiziționa mijloacele auto necesare.

Publicat în actualitate mioritică, actualitatea politică, apucături proaste la români, cu ce ne mândrim, epoca de piatră, experimente, mizeria umană, strict autentic | Etichetat , , , , , , | 8 comentarii

Consumul recreațional de iarbă

Am descoperit sintagma asta  într-un articol din Vice și mi s-a părut genială. Mai ales că e folosită cu repetiție în partea finală a textului, unde se trag, de obicei, concluziile.
Pentru cei care nu s-au lămurit exact despre ce e vorba, autorii găsesc și o altă formulare:  „oameni care fumează un joint în timpul liber”, unde „joint” e sinonimul „ierbii”, iar „timpul liber” este, evident, echivalentul  „recreaționalului”.

Pe scurt, că articolul e lung, dezlânat și are altă miză, cei doi ziariști care l-au produs  iau apărarea (în subtext) altor doi colegi jurnaliști care fumează marijuana, precizând că o fac ÎN TIMPUL LIBER, RECREAȚIONAL.
Ce simplu! Adaugi un complement circumstanțial de timp sau de mod unei acțiuni ilegale și fapta  începe să devină ispravă, șotie.
Adevărul nu mai e verde, e roz.
Ca mai jos:

 

Publicat în actualitate mioritică, actualitatea politică, apucături proaste la români, cu ce ne mândrim, mizeria umană, părerea mea, strict autentic, ştiri de neştiut | Etichetat , , , , | 35 comentarii