Câinele bătrân, blajin și periculos

Stă încovrigat în cușca lui boltită, ca un câine de-ăla bătrân pe care nimic nu-l mai bucură, nici măcar ciolanul fiert bine, cu resturi generoase de zgârci și carne. Abia dacă bindisește să deschidă ochii, să-l amușine, să-l lingă și să mestece părțile foarte moi, dar nu lacom, ci așa, în silă, parcă din politețe, ca să nu-și dezamgească stăpânul.
Asta face creierul meu de la o vreme: se crede un câine bătrân și blajin căruia nu-i mai trebuie nimic.
Ne-am separat, ca să zic așa, deși e drept că, în fiecare dimineață, îl car cu mine în mașină și niște terminații nervoase, niște peri cărunți din vârful cozii lui încă funcționează din reflex – pornesc motorul, las frâna de mână, dau radioul mai tare și ies din parcare, dar el e pe bancheta din spate, colac, se uită-n podea, moțăie și nu vrea să vadă cum curge orașul înapoi, cu viteza melcului.  Sunt zile când orașul se trage înapoi mai repejor. Ar merita privit. Dar câinele bătrân face doar ce știe el: se holbează în cenușiul mochetei în vreme ce eu mă uit la drum. Că nu vreau să, doamne-ferește, fac vreo nenorocire dar, în rest, nu văd nimic.
Fiindcă, așa cum vă spuneam, ne-am separat.
„Ia, fată, niște pastile!”
Asta o să-mi ziceți.
Adevărul e că iau. Le iau ca să nu-l aduc iar pe scaunul din dreapta, ca să nu înceapă să se uite pe geam, ca să mă lase în pace, să nu mă ia plânsul când se difuzează (verbul ăsta e de pe vremea când oamenii ascultau un singur post de radio!) vreo melodie care-i plăcea maică-mii. Gen Piaf, Milord.

Publicat în amintiri, jurnal, strict autentic, Uncategorized | Etichetat , | 3 comentarii

Valoarea lucrurilor

Am descoperit, acum cinci minute, că lucrurile n-au nicio valoare. Dacă ți-e sete, important e să ai apă, nu contează din ce fel de pahar o bei: de cristal, de sticlă, de plastic…

Publicat în Uncategorized | Etichetat , , , , | 56 comentarii

Anticaristul

Întinde brațul drept spre mine. Cam întuneric în hol. Am crezut că vrea să ne strângem mîinile. M-am înșelat. Ține în palmă telefonul ca pe-o legitimație de polițai. Ecranul se luminează și văd o imagine luată noaptea, o intrare pe colț, impozantă, deasupra căreia scrie cu neon verde, un nume care începe cu „Anti…”
Mai mult n-am apucat să citesc, fiindcă s-a stins ecranul.
– Asta așa, de introducere, ca să știi cam cum arată magazinul meu… Să mă descalț?
– Nu, zic, și mai aprind un bec. Mama n-avea obiceiul să descalțe oamenii la ușă. Poftiți!…
– Deci covoarele nu sunt valoroase.
– Nu de-asta, zic, dar e nepoliticos să-ți descalți musafirii.
– În fine, să vedem cu ce vă lăudați.
Dă ocol cu privirea sufrageriei și un bobârnac marelui bufet căruia mama îi zicea sarcofagul, prin urmare vă imaginați cât e de masiv. Dihania nici n-a tresărit. Îi altoiește un pumn scurt în ușa centrală și dă verdictul:
– Nuc, panouri din noduri de trandafir, vitrine și oglindă de cristal… numa’ bun de-un foc de grătar. Mie îmi trebuie mobilă florentină. Ai?
– N-am, zic.
– Bun. Să vedem icoanele.
Înțepenesc.
– Ce icoane?
– Vechi, pe lemn. Prietena ta zicea că…
– Nici n-am pomenit de icoane! – sare aia ca arsă. Nu, pe bune, zice către mine, încet, cred că e nebun, cum să-i zic de icoane, dacă n-ai?I-am zis de mobilă, de lingurițe…
– De argint? întreabă el, aprinzându-și o țigară. Sper că se fumează, nu?
Firește că se fumează. Bunica a fumat 98 de ani și a trăit ca nefumătoare încă patru. Mama a fumat până… Eu am fumat patru țigări așteptându-l pe idiotul ăsta.
Îi etalez lingurițele pe cheresteaua bună de foc.
Mă uit și eu la ele, ca și cum le-aș vedea pentru prima dată. Au căușul adânc și botul ascuțit și lucesc pierdut, parcă ar vrea să adoarmă. Asta, uite, asta, cu vârful tocit pe-o parte, cu asta își amesteca bunicul zahărul în cafea. De fapt, nu-l amesteca, lovea lingurița de fundul ceștii, ca și cum ar fi bătut o omletă. Și bunică-mea îi zicea: „Termină, Jane, cu clănțănitul ăla, că mă înnebunești de cap!” Și el îi răspundea: „Coană, cafeaua nu se face mai dulce dacă pui două lingurițe de zahăr, ci dacă o amesteci bine pe prima.” Și ea dădea ochii peste cap, mai înfășura o sarma și buzele i se mișcau mărunt, a înjurătură. ”Lasă, Coană, nu mai face mărunțel din buze, că am dreptate!”
Omul ia la întors lingurițele. Pe toate șapte. Marcajul e clar. E argint, paștele mămucă-sii lui de argint.
– E argint, recunoaște. Douăzeci de bani gramul.
– Mai bine erau de fontă, ca caloriferul, zic.
– Exact, zice, și se uită pe peretele opus:
– Ce-s alea?
– Două acuarele făcute de mine.
– Da? Păcat! Deci, să recapitulăm: n-aveți nimic de vânzare. De ce m-ați chemat?
Amica mea se scuză:
– Păi, Tudore, tu ai zis că …
Anticaristul face două-trei mișcări de răsucire a capului pe gât, semn că e obosit și sătul de mizerii și-i cade ochiul pe Rușinea Familiei. O femeie nudă, cu mâinile legate cu funie de-un copac. O pusesem eu pe jos, într-un unghi mort, între scrin și calorifer, că prea era kitschoasă, îmi strica piața la lingurițe și la bufet.
– Lăsați-o p-aia! N-are nicio importanță. Ar mai fi…
– Po’ s-o văd nițel sau e rezervată pentru altcineva?
Schimb priviri disperate cu amica, în vreme ce el saltă muierea în brațe și-o urcă pe piedestalul de unde tocmai o dădusem jos, ca să n-o fac de râs pe mama, c-o ținuse pe despuiata aia masochistă la vedere. „E un gunoooi!”, articulez limpede și fără sunet către ea și ea holbează ochii, își împreunează sprâncenele și țuguie buzele, până ajunge să semene perfect cu o bufniță. Adică „Mucles!”
Tipul pipăie fata de ipsos cu delicatețe pe muntele lui Venus de câteva secunde. Mi se pare jenant și libidinos și încerc să-l trezesc din reverie:
– Are o fisură nasoală, vizibilă, pe coapsa stângă. La fel și pe umărul drept. Și antrebrațul stâng e arșice.
– Da, mă, dar pe copac e o semnătură. Bozo…, Bozi…? Cine-i ăsta?
– Nu știu, zic. Vreun ungur.
– Sau vreun italian, zice el. Băăi, cât e de frumoasă!… Păcat de fisurile astea. Costă mult restaurarea.
– Nu vă obosiți, că n-am de gând s-o vând. Dacă e scumpă restaurarea, o repar eu cu chit de cuțit și șmirghel.
– Și culoarea? Cu ce-ai vopsi-o?
Tac.
– Vezi? – reia el, fără să renunțe la mângâiat. Aici e o probleamă, că nu știi cum să nimerești culoarea originală și cu ce.
– Ba știu, da’ nu merită efortul. E o făcătură de doi bani. Dacă bufetul e material de foc, amărâta asta e doar material de labă, să fiți sigur de asta!
– Mda… Știu și io ce să zic? Totuși e semnată de un italian, Bozzi…
Acuma era Bozzi. În mintea lui apăruse un al doilea „z”, deși în zgripțăiala de pe ipsosul vopsit continua să fie doar unul.
– E al dracu’ de frumoasă și știi ce mă gândesc? Nici n-o restaurez. O vând așa. Patina vremii…
Mă uit la autoarea întâlnirii: nu contenea să pară o bufniță get-beget care emitea „Mucles!” prin toți porii.
Zic:
– Uite care e treaba: dacă tot ați consumat benzină să cumpărați icoanele vechi pe care nu le am, scăpați-mă de sclava asta, legată de copac!
– Cât vrei pă ia?
Bufnița nu mă ajuta de nicio culoare. Era ocupată să vorbească la telefon.
– Nu știu, zic, și mă gândeam să-i cer 100 de lei, dar mi-a luat-o el înainte.
– Trei sute și cutia asta de Frank-cafea, bonus.
Pune banii pe masă, etalați, trei hâtrii de o sută.
Mă uit la cutie. Mai am cinci, în sarcofag, toate conținând mărunțișuri la care bunicul n-a vrut să renunțe nici după ce s-a apucat, simplu, pe viață, de citit, când a înțeles că comuniștii nu mai pleacă de la putere.
Cutia aia nu conținea decât actul de naștere al bunicii. L-am extras și i-am dat anticaristului cărămida portocalie de tablă, goală, în care se vindea înlocuitor de cafea pe când bunicul era un mic negustor de succes.
Mă așteptam să plece cu statuia la subțioară. Aș!… A  cuprins-o cu ambele brațe. L-am privit cum coboară scările cu femeia de ipsos la piept și, când a trecut pe sub becul aprins pe palier, mi s-a părut că așa de mișto și franc scria Franck pe-o cutie de tablă în care se vânduse un substitut…

Publicat în actualitate mioritică, amintiri, apucături proaste la români, experimente, jurnal, mizeria umană, strict autentic, Uncategorized | Etichetat , | 12 comentarii

…că tocmai se trăiește.

Da. Asta e expresia mea favorită. Eu am inventat-o.
Făceam unul dintre cele mai plicticoase stagii, laborator clinic, și doamnele de-acolo chiar n-aveau chef de-un proaspăt licențiat pe cap. Ăștia, stagiarii, sunt cele mai obositoare ființe. Stau cu ochii lor de căprioară uimită înfipți în ai îndrumătorului, pun întrebări deștepte ca să dea bine în caracterizarea finală, vor să se facă utili tot timpul… Pe scurt, nu le lasă pe cucoanele alea acrite de-atâta vechime în muncă și experiență să-și bea cafeaua liniștite, de la opt la unșpe și-un sfert. Și-atunci, respectivele cucoane, cum procedează? Trimit pisălogul de stagiar acasă. Dacă e navetist și n-are tren până mai către prânzulică, îl expediază în curte, îi dau niște normative, niște regulamente interne, niște maculatură pe care ele n-au citit-o niciodată și-l îmbie să studieze.
Nu știu cum am alunecat de la imperfect la prezent, că toată treaba asta se întâmpla în primăvara lui ’89, nici nu visam că, în iarna aceluiași an, comunismul o să capete față umană, așa că m-am adaptat și eu, după posibilități, la executat stagiu de laborator în curtea din spate a spitalului, stând pe-o lădiță și citind o carte foarte la modă atunci, Shogun. Care nu mă dădea pe spate. Adică mai citeam juma’ de pagină, mai căscam, mă mai uitam în jur… Prea era toată lumea „-san” în cartea aia, prea erau femeile înțelept-obediente, prea rău frigea soarele în ziua aia și zumzăiau muștele și bondarii prin buruieni, prea erau multe gunoaie în jur, prea nu-mi era clar ce căutam acolo și, nu știu cum, dar mi-a venit să plâng.
Poate nimerisem un pasaj mai  molâu, unde o femeiușcă-san își monitoriza lacrimile mai bine ca un yoghin o hemoragie arterială, și eu, care n-aveam nicio moleculă de Orient Îndepărtat în mine, doar ceva sânge balcanic, eu, care mă aflam tocmai la Ploiești, dacă aveam chef să pun de-o boceală în privat, că iubitul mă trata cu un sictir distins, aproape japonez, de câteva zile, păi, trăgeam o ploaie sărată, scurtă, de vară, printre gene, de nu mă vedeam, san-nesan.

Băi, și nu știu cum fac, dar înainte să dau drumul robinetului de lacrimi, am auzit niște troncăneli, niște trânteli, niște înjurături, niște scârțîieli și m-am uitat într-acolo: doi muncitori, doi cărăuși de lăzi grele, care nici nu știau că există Japonia pe hartă, decât așa, ca idee, că aveau de săltat niște conteinere de metal într-o furgonetă, numai ei doi și după cum icneau, păreau grele ca dracu’, s-au oprit din cărătură ți s-au așezat pe-o cutie încă neopintită la mașină, au aprins câte-o țigară, au băut dintr-o sticlă fără etichetă, au vorbit încet și-au râs tare, de-au acoperit bâzâiala infernală a insectelor care cotrobăiau în bălării și eu am ciulit urechile, să înțeleg despre ce vorbesc, vorbeau de neveste, de rău, evident, și am uitat să plâng. Și mi-au trecut prin cap exact cuvintele astea: …și-atunci am observat că tocmai se trăiește.
Am scos pixul și le-am notat pe pagina de gardă a Shogunului.
De-atunci, le folosesc mereu, când vreau să zic că „poate că pare de rahat, dar e fermecător; cel puțin pentru mine.”

Nu-i așa că există lucruri mărunte, banale, care ne fac ziua?

Publicat în actualitate mioritică, aminriri, o ţară frumoasă, părerea mea, strict autentic, Uncategorized, ştiri de neştiut | Etichetat | 9 comentarii

În căutarea timpului pierdut

imagesCoana Wiki zice că „Stres, sau stress, reprezintă sindromul de adaptare pe care individul îl realizează în urma agresiunilor mediului; ansamblu care cuprinde încordare, tensiune, constrângere, forță, solicitare, mobbing.”
Acuma, la drept vorbind, nu sunt sigură că un sindrom e o realizare, dar să zicem că Wiki are dreptate și să vă spun de ce am adus vorba de stres. Fiindcă am aflat, cu uimire, că ultima metodă de destresare e cartea de colorat pentru adulți.
Am primit și eu una cadou. Fiecare planșă – un filigran diabolic pe care trebuie să-l umpli.
Cartea mea are o grafică mizerabilă și niște non-teme, dar am văzut unele mai reușite. Cred că toate cărțile astea se vând cu o cutie de creioane. Firește, proaste și ele: lasă niște dâre diafane, domnișorești, negrul e un gri-petrol, roșul e ca zeama de carne, practic, oricât ai insista să intensifici culoarea, tot o spălăceală distinsă rezultă.
N-am dat cu ea de pământ din prima, am răsfoit-o, am colorat vreo zece centimetri pătrați din ceva care seamănă cu fața unui monstru (între bovină și câine) văzută frontal și m-am oprit, pentru că îmi crescuse pulsul.
Băi, de felul meu sunt leneșă. Am capacitatea să pierd timpul într-un mod măiastru, sunt în stare să mă uit la două filme, unul după altul, fără să mă mustre conștiința că-mi plâng vasele în chiuvetă de nespălate și totuși, după alea douăzeci de minute în care am frecat mina câtorva creioane-pastel într-un contur impus, ideea că PIERD TIMPUL mi-a dat un șut în fund către cele două farfurii murdare, care nici măcar nu suspinau, încă.
Poate nu m-aș fi apucat să scriu imbecilitatea asta, dacă nu l-aș fi văzut pe Banciu, în reluare, azi dimineață, făcând reclamă unei cărți de colorat pentru adulți. După care l-am întrebat pe domnul Google despre cărți de colorat pentru adulți. Și am aflat că ele există, sunt o nișă editorială de mare succes (poate că specialiștii îi spun altfel, dar eu nu mă pricep), există oameni în toată firea care preferă să-și PIARDĂ TIMPUL lor prețios în care stăteau degeaba în mod cinstit, făcând ceva mai rău decât nimic, adică o mișcare de du-te-vino, din poignet, frecând vârful unui creion pe carton semivelin, ca să coloreze interiorul unui contur de floricică tip mileu sau fețișoara unui animal tip doamne ferește de așa animal, ca să dea foaia mai departe și s-o frece în continuare, pe pagina doi.
Ce mă sperie:
– afacerea asta cu cărți de colorat pentru adulți are succes.
– există oameni care fug de marile constrângeri inevitabile ale vieții în mici constrângeri (conturul deja stabilit) pentru care optează contra cost.
– există oameni pe care lipsa de perspectivă (desenul-mileu) nu-i deranjează.
– există oameni care, deși au simțul culorii, nu vor să traseze, chiar ei, conturul.
– există oameni care, deși familiarizați cu formatul carte pe hârtie, preferă să coloreze desenul altuia, în loc să: citească, uite la filme, tricoteze, spele aragazul, se plimbe pe străzi, facă fursecuri, deseneze și să coloreze, de capul lor.

Publicat în actualitate mioritică, aminriri, apucături proaste la români, experimente, filme, mizeria umană, părerea mea, Uncategorized | Etichetat , , , | 61 comentarii

Vechituri care nu pot fi vândute

Privesc cerul de culoarea furtunii, stropit cu panseluțe galbene, portocalii și indigo și mă mir. Îl știu atât de bine. Cum să nu-l știu? După miros. Și după cum respiră. L-aș recunoaște dintr-o mie de ceruri, fiindcă uneori stau cu obrazul lipit de cenușiul răcoritor, alteori îmi turtesc nasul într-o floricică de-a lui, până adorm.

Azi am reușit, nu-mi dau seama cum, să zgâlțâi atât de bine zăbrelele patului, că, pe neașteptate, s-au dus în jos, ghilotină. Cale liberă! Am coborât cu spatele, încordată, ca un alpinist neasigurat. Cu tălpile goale pe iarba de lână a covorului, mă întreb la ce bun s-o iau de-a bușilea, dacă tot am nimerit în picioare? Economisesc timp. Mă țin de ușa întredeschisă a dulapului. Scârțâie. Vine spre mine. O, Doamne!… M-a dovedit. O ocolesc în patru labe. E mai sigur așa. Mă agăț de raft și mă salt iar. Nu mă-ntrebați cât e de greu!
Atunci am descoperit cerul, împăturit, pe ultimul raft de jos al dulapului, mirosind altfel. Îl pipăi. Ăsta e, fără discuție! Cerul meu panselat. Trag de el. Vine cu mine. O pornim spre bucătărie. Mă ghidez tot după miros: castravete, oțet și mărar tocat. Raiul!

Bunică-mea gătește. Bunicubea cafea, citește și fumează, înghesuit într-un colț de masă, ca să n-o deranjeze. Bunicudă foaia Regilor blestemați și dă cu ochii de mine:
– Ia uite, Coană!
Bunică-mea, care mai îngrijește și de chiftelele din tigaie, nu-i dă nicio atenție. Bunicul insistă:
– Uite-o că merge!
Bunica sucește chiftelele pe partea ailaltă și abia după aia își coboară privirea:
– Merge, repetă și ea, mirată. A început să meargă direct!
El se apleacă spre mine, mă ridică de subțiori și mă pune pe genunchi, semn că am mers destul. Istoria romanțată a Franței curge mai departe. Bunică-mea întoarce iar chiftelele și steluțe mici de grăsime explodează deasupra tigăii, ca niște artificii. Bunicu întoarce, și el, foaia Regilor.
– Coană, vezi că asta mică a târât rochia mă-sii prin toată casa!
– OTI! – zic, ridicând spre el poalele cerului.
Bunicupare sincer impresionat și zice:
– Coană, fata vorbește!
Bunică-mea își șterge palmele de șorțul alb și se uită la el ca la un rebut.
– Vorbește, da. Zice MA de două săptămâni. Zice MA la orice. Mai dă-le dracului de cărți!..
– Coană, hai, că te-ai țăcănit! MA  și TA  zice de două luni, nu de două săptămâni. Mai dă-le dracului de chiftele! Acum e ceva nou. A zis OTI.

Bunică-mea lasă aragazul în pace, își aprinde o țigară și se așează în celălalt capăt al mesei:
– Și cine dracu’ e OTI, asta?
– Nu știu, Coană! Tu ar trebui să știi, că tu ești aia cu liceu! Io n-am decât patru clase.

Bunică-mea se uită la el ciudat: OTI… OTI vine de la Otilia. N-are de unde să știe copilul numele ăsta, pentru că n-a existat nicio Otilie. Dacă zicea Fanny, da, mai treacă-meargă. Poate că idiotu o pomenește pe curva aia de Fanny, în fața copilului. Aia care semăna cu Marilyn Monroe și se nimerea la mare ori de câte ori se ducea și el, cu prietenul Alexe… Doi curvari care plecau singuri la mare, să se distreze două săptămâni, dar nu-și luau și nevestele cu ei, că cine ar mai fi avut grijă de prăvăliile lor? Aiurea! Mult le păsa lor de mersul prăvăliilor! Îi mânca în cur să se întâlnească acolo cu Fanny și să-și facă poze cu ea, adică mai mult cu țâțele ei mari și depărtate și cu fundul ei împănat și lătăreț. În fiecare an se pozau cu ea și, probabil, fiecare îi mărturisea nevestei marele secret, că Fanny e amanta celuilalt. Și ele, proastele, se bucurau în ascuns, fiecare separat, că bărbatul ăleilalte are o amantă, al ei, nu. Și tăceau din gură, nu se duceau una la alta să-l toarne pe nemernic. În fond, nici n-avea mare importanță. După două săptămâni, amândoi se-ntorceau la casele lor, bronzați, rânjiți și cu chef de muncă. Imediat puneau osu la treabă, ca și cum n-ar fi lipsit nici măcar o zi. Venea toamna, se făcea mustul, veneau carele cu vin, se-ntorcea tot bucureșteanul de la băi și cârciumile se umpleau zdravăn. Ia, uite, ce să mă enervez eu, acum, după atâția ani, pentru o curvă pe care o împărțeau amândoi, probabil!… În fine, asta mică nici n-a pomenit de Fanny. A zis de OTI… Oti, oti, o-ti…, adică UITE!
– A zis uite, Jane! Adică uită-te, privește!… Ți-a arătat ceva. Ce ți-a arătat?
– Rochia lu mă-sa.

Bunică-mea mă trage de cer, fericită, că n-a apărut și o OTI în viața lor.
– Dă-o-ncoa‘!… Trebuie spălată iar. Bine că n-apucasem s-o calc.
Mi se ia cerul din mână.
Cum să nu plâng?!

Publicat în aminriri, copilărie, cronici, epoca de piatră, jurnal, literatură, strict autentic | Etichetat | 39 comentarii

Vechituri

20161113_104954

Ăsta e, în caz că nu se înțelege, un castron pentru supă. În poză nu, dar în realitate e acompaniat de douăzeci și ceva de piese din același set. Farfurii adânci, plate, de desert, bol de salată și platouri pentru aperitive.
În 1914, bunică-mea avea 7 ani și locuia în București, în casa mătușii ei, ca să învețe la oraș. Unchi-su, negustor de blănuri, făcea măcar două drumuri pe an în Germania  și niciodată nu se întorcea cu mâna goală. Cândva, între 1914 și 1920 a adus serviciul ăsta de masă. Siglat Carl Tielsch – Altwasser.
Bunică-mea a mâncat din el toată adolescența. Poate nu în fiecare zi. La câte farfurii au rămas întregi, bănuiesc că era scos la utilizare numai la mese festive. Când veneau prieteni buni la masă, de sărbători…
Eu am mâncat din el de ziua mea, când împlineam doi ani. De fapt, eu n-am mâncat, am umblat pe sub masă, inspectând suprafața sticloasă  a ciorapilor de mătase care stăteau picior peste picior, în pantofi cu toc foarte înalt. Primisem cadou un urs cafeniu, cu fundă galbenă la gât și plânsesem intens fiindcă era mai înalt decât mine. M-am retras sub masă, să mai văd și eu lumea minunat de întunecată unde nu trăiau decât picioare. Și genunchi. Da, genunchi albi, ca niște ochi de melc îmbrăcați în ciorapi de matase. Și asta e prima mea amintire din copilărie.
Anul trecut, de Paște, tot din farfuriile astea am mâncat și castronul de supă a fost folosit, mama n-a mai venit cu oala de ciorbă de miel pe masă…

Un domn, expert în vechituri, îmi spune că pute lumea de porțelanuri nemțești. Nimeni n-are nevoie de ele. Îmi oferă, ca să nu mă supere, optzeci de lei.
L-am dat afară din casă.

Ați fi procedat altfel?

 

Publicat în actualitate mioritică, mizeria umană, părerea mea, strict autentic, Uncategorized | Etichetat , , , | 54 comentarii