Sună un prieten!

Oana ne așteaptă duminică, 24 septembrie, la Cafeneaua Actorilor, în Parcul Tineretului, pe la prânzișor.

Mi-aș dori să vină toți garagiii, până și ăia din Canada care, bineînțeles, nu vor veni.

Dar restul?!

Anunțuri

Presa Liberă

Nu mai știu ce căutam pe net când am dat de articolul ăsta.
Nu e musai să vă pierdeți vremea cu cititul integral.
Vă spun eu despre ce e vorba: astă-primăvară, o echipă de la o clinică germană a aterizat la Oradea, ca să-i ia plămânii unui român aflat în moarte cerebrală,  pentru un neamț aflat pe lista de așteptare – plămâni. Prelevarea a fost un succes. Câteva ore mai târziu, echipa medicală, cu lădița frigorifică încărcată, decola exact de unde aterizase. Probabil că azi, un neamț trage liniștit din țigara americană, direct în plămânii românești.
Mai bun exemplu de spirit comunitar  nu cred să existe!

Adevărul e că în presă a ajuns doar excepția de la regulă.

De regulă, doctorul neamț aterizează și se cazează la cel mai bun hotel din zonă. Bea, mănâncă, face câteva poze cu telefonul și se duce la culcare. A doua zi se prezintă la spital, semnează actele de refuz organ ca neconform, evitând și să intre, măcar, la terapie intensivă, unde o mână de doctori români au făcut trei zile de gardă pe lângă aparate, să nu le decedeze de tot românul în moarte cerebrală și să nu mai aibă ce bifa în programul Eurotransplant.
De ce face asta? De ce nu vrea nici să vadă hoitul încă viu de unde ar putea preleva organul?
Fiindcă e un tip informat. Din media. Știe că la români, chirurgii folosesc satârul – că n-au descoperit bisturiul, știe că la români, bolnavii spitalizați împart cina cu gândacii, cu șobolanii, uneori și cu aparținătorii care nu-și permit, acasă, macaroane cu brânză.
După ce semnează refuzul, nu mai e contra cronometru. Așa că mai bea o Beluga la ăl mai select club din Mamaia, mai face două poze cu pescăruși păscând în nisipul cenușiu, mai  bea ceva la hotel, poate în compania unei fete comandate pe net…
Până la urmă adoarme, îl trezește recepționerul și ajunge la aeroport, are timp să-i cumpere soției o ie cusută mecanic, pe care aia n-o s-o îmbrace niciodată, fiindcă e din țara ălora cu gândaci camuflați printre măsline, în salata orientală.

Acesta e adevărul, Garagiilor, și dacă vreun pufan de doctor neamț a prelevat, conform protocolului Eurotransplant niște plămâni, în martie, e doar fiindcă nu e un tip informat.

Ei, firește, undeva, în Germania, un neamț s-a lăsat de fumat, precum s-a lăsat și de viață.
Trăiască Presa Liberă!

Șase zile vs. șaizeci de minute

Motto: „La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pămîntul. Pămîntul era pustiu şi gol; peste faţa adîncului de ape era întunerec, şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor. Dumnezeu a zis:„Să fie lumină! “ Şi a fost lumină. Dumnezeu a văzut că lumina era bună; şi Dumnezeu a despărţit lumina de întunerec. Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunerecul l-a numit noapte. Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua întîi… (Gen. 1:1-5)”

…Până la urmă, zice-se că Dumnezeu a făcut lumea în șase zile. În a șaptea s-a odihnit. Nu scrie nicăieri ce-a făcut El în ziua a opta.
Noi, în a opta zi, dăm contorul înapoi și ni se face iar Luni. Iar e prima zi, dintr-o săptămână care se duce, pe apa Sâmbetei, aproape fără rost.

Noroc că, printre mulții noi fără rost, există unii care re-creează lumea, în câteva minute. Aproape că o fac mai frumoasă decât a lăsat-o Dumnezeu.

Uneori e un biet moldovean, născut în Moldova rusească și ajuns italian prin talentul său.

N.B.: Dacă nu voi stârni, la comentarii , decât evlavioși, dornici să-mi explice că și pe Igor, ăsta, tot Dumnezeu l-a făcut, în săptămâna divină, îi rog să se abțină.
Prefer fără comentarii.

 

 

 

Pisici desenate

Acum doi ani mă uitam la reclama asta și mi se părea amuzantă, fiindcă știam că ăla șterge peretele cu o dublură de pisică, nu cu una adevărată. Între timp, clipul a revenit în calupurile de publicitate tv și nu mi se mai pare deloc amuzant, deși știu, în continuare, că tipul șterge peretele cu un simulacru de pisică.

Evident, problema nu e la realizatorii clipului, ci la mine care, între timp, am devenit pisico-sensibilă.

Katya Minkina – acuarelă

 

Din ce parte bate vântul

E suficient un uragan, ca să descoperi că americanii sunt, și ei, un fel de români (nenorociți de speculanți, corupți, ticăloși fără inimă) și că legea cererii și-a ofertei funcționează implacabil, ca legea gravitației.
Uite ce zice un tânăr regizor, Alex  Ceaușu, care, până mai ieri, era un norocos de român care se duce până-n Florida exact cum ne-am duce noi până-n bucătărie, să ne facem o cafea: „Acum trei zile, am avut șocul să cumpăr o apă, neștiind ce se întâmplă. Am fost surprins când mi s-au cerut patru dolari pe ea, având în vedere că o apă, în mod normal este doar un dolar. Acum două zile ajunsese chiar la șase dolari.” 

Zău? Negustorii americani au scumpit apa, în trepte, cu trei zile înainte de-a fi siguri că vor apuca să se bucure de tunul lor comercial?

Pe ce planetă nasoală ne-a fost dat să locuim!

Bietul soldat român

Am citit ultimul articol al lui Bogdan Stoica, despre salariile militarilor, și m-am speriat puțin. (Mai puțin decât m-am speriat azi, la Notar, dar despre asta, data viitoare.)
În primul moment m-am gândit că poate se înșală Bogdan Stoica.
Am scobit nițel pe net și am găsit o sentință judecătorească definitivă, într-un proces al unor militari participanți la operațiuni alături de trupele NATO, care se plângeau vs. Stat că, pe timpul misiunii, salariul lor din țară se diminuase dramatic. Și Instanța i-a dat dreptate Statului. Și le-a motivat plângăcioșilor soldați că, atâta vreme cât Cineva Străin le umple blidul de trei ori pe zi, n-au a se plânge. Că norma de hrană, acoperită de Stat în bani, cât ei o freacă, în pace, pe-acasă, când sunt trimiși la război, pe vreun front, în deplasare, li se achită de Străinezia, sub formă de ciorbă/supă și friptură. Poate și desert.

Sentința asta, publicată în Monitorul Oficial, coroborată cu articolul lui Adrian Stoica, m-a speriat de-a binelea. Deci, Statul, nu doar că își cheamă cetățenii civili cu picioare deja amputate, la control, la Casa de Sănătate, ca să-și dovedească invaliditatea, an de an, dar le taie veniturile, prin lege, și soldaților de profesie, aflați pe câmpul de luptă, în calitatea lor de foarte probabili viitori amputați.

Pe urmă, m-am gândit că ăsta nu e un subiect care să mă privească pe mine, că n-am  io treabă cu soldații, că să-mi văd de ale mele. Cu notariatul, cu succesiunea…
Dar mi-am amintit de ultimul meu pacient veteran de două războaie mondiale, care-și cumpăra, din când în când, de dor de  oase și își plângea, cu voce pierită și pițigăiată, camarazii morți pe frontul rusesc.
Și în amintirea lui scriu acestea, că avea aproape o sută de ani când a plâns ultima oară pe tejgheaua Prăvăliei  .  Și asta a fost cu ani în urmă. Și de-atunci nu l-am mai văzut. Bănuim cu toții de ce.

Cum ajungi, fără vină, o dobitoacă de femeie

Fac dreapta, din Tineretului spre Văcărești, pe lângă piciorul podului și observ că e ceva în neregulă. Șoferii claxonează și merg șerpește, cu doi kilometri la oră.
Două tipe coboară de la volan și se uită pe sub burțile mașinuțelor lor. Strigă, fac semne, își pun mâinile-n cap.
Opresc în coloană și încerc să mă dumiresc ce se-ntâmplă. Fetele alea două se urcă iar la volan și o iau din loc. Una râde. Alta își face cruce.
Dau să plec și eu după asta din urmă, mai credincioasă, dar îmi apare în față un pui de cățel maidanez, negru, cu ciulini în blană, care  intră sub bara mea. Pun avariile și cobor, să-l recuperez de-acolo. N-am nici un chef să-l calc.
Mă uit sub mașină – nimeni. Mă uit pe carosabil – umblă încet, cu ciulinii lui bine înfipți în omoplați, pe dunga albă dintre benzi.
Claxoane.

Fac câțiva pași înapoi, nu știu de ce, poate să-l iau dintre mașini, să-l scot din buimăceală, să-l depun pe trotuar.
Deja e prea departe de mine. Renunț. Mă întorc în fugă la propriul volan.

Claxoane, claxoane, pentru cățelul mic, obnubilat de groază, care face slalom lent, sinucigaș, printre roți.

Când mă mai despart doar doi metri de mașina mea, un dobitoc de pieton care a văzut totul, dar nu poate da o mână de ajutor, fiindcă mâinile lui nu sunt proiectate spre a părăsi valoroasele buzunare ale treningului său de firmă, îmi aruncă o flegmă misogină:
– Numai o dobitoacă de femeie putea să-și lase mașina acolo!…

 

 

 

Genul ăsta de cățeluș a generat râgâiala filosofică.
N-am găsit nimic bun drept răspuns. Am preferat s-o iau din loc fără replică, sperând că altcineva, mai eficient, o să scoată cățelul de pe carosabil.