Până ieri, vitrina cafenelei din strada Colței 3 arăta astfel. Ochelarii aparțin unui client distrat care nu s-a întors să și-i recupereze.
Cafeaua e perfectă, interiorul e decorat ingenios, amfitrionii sunt niște rarități în lumea comerțului românesc.
… Și totuși, parcă ceva lipsea acolo!
Sunt bine. Îi răspund cu întârziere lui Aldus, care s-a îngrijorat de tăcerea mea prelungită.
Ați observat că tăcerea virtuală e întotdeauna asociată cu probleme serioase în real? De sănătate, pecuniare, administrative… Când nu te dai pe net, înseamnă că ai pățit ceva. Ceva rău, de bună seamă.
Tot așa credeam și eu. Când a înțepenit pentru prima oară blogul Adelinei, exact la asta m-am gândit, că e bolnavă, că se confruntă cu o nenorocire… Când colo, femeia era ocupată cu trăitul pe pământ.
Așa și eu în săptămânile din urmă, doar că am aterizat pe moale, în cufărul cu cârpe și ațe pe care l-am transformat într-un fel de barzodrom – vorba aceleiași Adeline.
Încă nu știu dacă e chiar un proiect (acum orice trebușoară se numește proiect!), dar am moșit ceva zilele astea și v-o prezint pe prima vândută, care s-a născut de lungime standard, 55 de centimetri și mare iubitoare de carte, tot ca aia mică.
Cineva, om rău din Consiliul Europei, a programat un dineu de lucru exact în timpul vizitei lui Johannis în Italia, ignorând, parcă, malițios, și pasiunea pentru călătorii a președintelui român, și zicala vedi Napoli e poi muori.
Să nu fi văzut și situl arheologic Pompei, care se află la o aruncătură de băț de Napoli – asta ar fi fost, pentru domnul Klaus, o adevărată gafă turistică. Incomparabilă cu aia de-a purta ciorapi negri la pantaloni albi și pantofi maro, pe care a descoperit-o numai ochiul de profesionist al lui Bogdan Stoica.
Tipul de la Bruxelles, ăla care s-a urcat cu bocancii pe programul neamțului nostru, a mai avut un motiv ascuns: acela de-a băga strâmbe în familia prezidențială. Fiindcă sunt convinsă că soția, doamna Carmen, s-a înfiorat de plăcere punând în valiză și capoțelul ăla de casă, scurtuț și dungat și ar fi fost tare dezamăgită să n-aibă ocazia să-l scoată în lume, fie ea și una moartă, pietrificată de lava Vezuviului.
Am furat juma’ de poză din articolul lui Bogdan, care o numește pe doamnă răvășitoare.
Eu zic că e doar răvășită psihic de vârsta biologică. Altminteri nu văd de ce unei femei care se ține atât de bine trupește i-a plecat mintea cu sorcova așa de timpuriu.
Să ajungi tu nevasta primului om în Stat și să te mai bucuri, încă, la șaizeci de ani, de frivolități banale – rochiță mini, teneși, pisiceală de codană sub brațul viguros al neamțului tău – mie îmi pare că ai început să te împrietenești cu neamțul celălalt.
Geppetto nu și-a făcut un băiețel la bătrânețe?!
Eu de ce n-aș face o fetiță?
Cică anul ăsta, spre deosebire de cei trecuți, Fiscul a pus biciul pe evazioniști și face colectări spectaculoase de taxe și impozite. Așa ziceau guvernanții la televizor și m-am bucurat, ca orice bun cetățean, pentru succesul acestei instituții.
Bucuria mea a ținut până în data de 2 octombrie, când am primit, pe adresa Prăvăliei, o poprire pe salariu, fiindcă nu mi-am achitat impozitele până la sfârșitul lunii septembrie. Habar n-aveam că acum se plătesc dările eșalonat, și nu la sfârșitul anului, dar asta e mai puțin important. Adresa era datată cu 10 septembrie și mie mi-a livrat-o femeia cu tolbă de poștaș trei săptămâni mai târziu. Pe lângă jena de-a fi ajuns în situația de poprit (ce cuvânt!), mi-au încolțit în creieri două întrebări:
– De unde știa ANAF-ul, pe 10 septembrie, că nu-mi voi plăti impozitul până la sfârșitul lunii?
– De ce a venit înștiințarea după trei săptămâni?
În fine, a doua zi m-am prezentat la ghișeu cu banii în dinți.
Funcționara, drăguță, cu zâmbet mămos, nu ca pe vremuri, când te simțeai executat la propriu, îmi face o propunere:
– Nu, mai bine, vă încasez până la sfârșitul anului?
– Ba da, zic.
Îmi face chitanța – câteva zeci de lei în plus – schimbăm mulțumiri și alte salamalekuri la modă cu „zi bună”, „weekend plăcut” (deși era abia joi) și mă duc la casierie, fără să-mi arunc un ochi pe sumele datorate.
Asta se întâmpla, cum vă spuneam, într-o joi. Sâmbătă de dimineață sună soneria, mă uit pe vizor, văd un moș decrepit, presupun că e vreun cerșetor sau vreun sectant, dau să plec de lângă ușă și aud un gâjâit:
– Poștaaa!…
Deschid. Recunosc scrisoarea ANAF-ului imediat. Semnez de primire, încui ușa, rup plicul, fiind convinsă că Statul îmi mulțumește în scris pentru plata în avans.
Țî!… Nu era decât înștiințarea de plată pe care ar fi trebuit s-o primesc înaintea somației de poprire.
Scot chitanța, să verific sumele, să nu fie altă datorie de care nu știu și ce descopăr? Că 10% (ZECE LA SUTĂ!) din valoarea totală reprezintă „venituri din recuperarea cheltuielilor cu procesul de executare silită”.
Vasăzică de-aia s-au grăbit să mă pedepsească în avans, ca să mai ciupească doișpe lei. Bun. Asta e!… Dar de ce mi-a ajuns mie corespondența cu o lună întârziere? De ce doarme Poșta Română? E fiscul în cârdășie cu poșta?! Ia, ce scrie pe plicuri?
Pe plicuri e ștampilat Pink Post. Nu, nu chiar atât de apăsat precum am scris eu, ci foarte spălăcit, abia dacă poți descifra literele în urmele firave de tuș.
Ce dracu’ e aia Pink Post? Există așa ceva? Nu era Pantera Roz? Acuma e și Poștă?
Intru pe Google și aflu că există. Și nu lucrează decât cu barosani: companiile de apă, gaz, electricitate, cablu, hipermarketuri, instituții bancare și de asigurări.
Pink Post, un SRL cu sediul în Voluntari (Voluntari îmi sună firesc), înființat în 2017, cu cifră de afaceri de peste 32 milioane, profit pe minus și 750 de angajați, și-a îmbogățit acum portofoliul de clienți cu ceea ce ar putea fi o perlă a coroanei – ANAF.
Sigur în 2018 va fi pe plus! Fiindcă ANAF-ului a început să-i meargă bine – așa se-aude din televizor – și succesul atrage după sine succes, nu? Sau, cum mai zice românul contribuabil, o mână spală pe alta…
+(3).jpg "NONO")
