Pe coate, pe genunchi…

Vin vremuri grele pentru halatele albe! Chit că acum nu mai sunt albe, sunt roz cu iepurași, azurii cu zmee, oliv cu pokemoni, sunt de toate culorile și cu toate imprimeurile, numai să te facă să crezi că injecția nu doare.
De fapt, indiferent de costumație, Injecția doare. Rău. Infinit mai rău decât Prostia care nu doare deloc.

Vin vremuri grele pentru toți ăia, mai grei de cap, care n-au fost capabili să-și însușească microbiologia, imunologia, chimia chelaților, fiziopatologia și chirurgia pe cord deschis dând o căutare pe Google și asta i-a obligat să piardă 5-6 ani din viață plus încă vreo 10, frecventând cursuri, laboratoare, stagii, specializări…
Ăștia, greucenii de cap, să-și facă valiza, să se care în munți. Oricum, n-o să crăpe. Știu ei să ocolească ciupercile otrăvitoare și fructele portocalii care seamănă cu cătina (dar nu sunt)! Știu ei să facă o amărâtă de hemostază cu degetul mare, că de-aia a cheltuit Statul bani cu ei: să învețe încet, puțin câte puțin!
Ducă-se! În munți și pe pustii.

Acuma vine un moment important, a dat LEGE guvernul, că să vaccinăm, obligatoriu, copiii. Cu trei de „i”, că e articulat.
Și Prostia, care nu doare și nu i s-a inventat vaccin, are tot dreptul să protesteze, că nu vrea să fie vaccinată antipolio, din moment ce, împotriva Ei însăși nu s-a găsit vaccin. Prostia se simte marginalizată. Și are tot dreptul să protesteze. Că mercur, că conspirația big pharma, că drepturile omului prostului…

Sfat prietenesc pentru Proștii Protestatari care se simt ignorați, deși s-au tratat de ignoranță pe net, cu fo doo clickuri:

Mâine e Sfânta Zi a Sfintei Mării. Protestați așa, pe coate și pe genunchi. Urcați dealul spre Judecătoria de pe lângă Înalta Curte Celestă în poziția misionarului. Pariu! Legea nu va trece de Parlament. Big Pharma sărăcește, dar se îmbogățește producătorul de scaune rulante. Ceea ce  minunat! Un scaun de-ăsta costă cât tratamentul pe viață, pentru gripă, pentru o familie de două persoane care-și trage mucii destul de des, dar nimeni n-o bagă în seamă în statistici, în bancuri – ce bine cad hainele pe paraliticul ăsta!…

 

Publicat în actualitate mioritică, actualitatea politică, dinozauri, epoca de piatră, mai prost decât ai fost proiectat, mizeria umană, pokemon go, părerea mea, strict autentic, ştiri de neştiut | Etichetat , , , | 75 comentarii

Așa ceva…

Endre Penovác, tăticul pisicilor negre.

Publicat în pictura, pisici și alte lucrușoare | Etichetat , , , , , | 4 comentarii

Dobitocul de pisic (2)

Vin acasă. Încărcată ca Moș Crăciun. Crănțăn de două ori în prima încuietoare și de două ori în a doua. Asta e ușa, așa am cumpărat-o de la magazin, cu două încuietori. Producătorul s-a pliat pe fricile compulsivilor și, deopotrivă, pe satisfacțiile lor: dacă au mult de încuiat, au și mult de verificat și răsverificat. Măcar o fărâmă din anxietatea permanentă poate fi satisfăcută prin ritualul ferecării atente și atent verificate.

Bine, până ajungi la colțul străzii, dacă ești un anxios sadea, tot îți vine să te întorci înapoi, să mai verifici o dată, că, parcă nu e foarte clar filmul verificării finale, când îți ziceai – mă uit la mâna mea stângă, cum se ține de cheie, parcă și-ar face semnul crucii, parcă ar lua un praf de sare și face de două ori du-te-vino… ah, trebuia să-mi fi luat altă bluză, asta s-a jegărit, deja, la manșete. Dacă ți-a fugit gândul la partea interioară a manșetei, ești pierdut. Te întorci de la colțul străzii, intri în bloc,  revii în fața ușii tale și mai apeși odată pe clanță. Cu putere.
Cu ceva mai multă forță, ai putea să intri prin efracție în propria casă, cu cheile în buzunar. Din fericire, această ultimă verificare, decent-furioasă, care te-a întors de la colțul străzii, nu vrea să demonstreze cât de sigur e sistemul de închidere pentru hoți, ci cât de corect ai efectuat tu ritualul încuierii și cât de liniștit poți face cale-ntoarsă spre colțul străzii, aproape fericit, la gândul că nu mai e nimic de verificat și poți merge unde ai treabă.

Dar, să revin de unde plecasem: vin acasă, moșcrăciun, descui, intru, strig: MILIII!!!… MILIȘOR!… MILUKAAA!
Pun sarsanaua jos și strig iar: BOSOLICĂĂĂĂ!… BOSOLICHI-LU-MĂMICHI!…

Apare.
Turmentat.  Ciufulit. Tocmai dormea. Se întinde prelung, înainte de-a binevoi să mă caute în sacoșă. Cafea. Ulei. Apă. Brânză. Brânză?!… Ooof! Altă întinsoare. Și-mi arată irisul roz de sub coada făcută troleu.
De-aia, uneori, îl strig: TROLEIBUZ!
Și-mi răspunde. Dar numai când are chef.

Publicat în jurnal, pisici și alte lucrușoare, prieteni, strict autentic, Uncategorized | Etichetat | 11 comentarii

Dobitocul de pisic (1)

Titlul nu e deloc original. O parafrază la titlul unui roman scris de Cornel George Popa. Nu l-am citit și-mi pare rău. Am citit însă, întâmplător, un interviu cu autorul în care zicea că titlul n-are nicio legătură cu cartea, dar l-a păstrat fiindcă i-a plăcut.
M-am gândit ca, ori de câte ori scriu despre Mili de-acum încolo, să pun titlul ăsta: Dobitocul de pisic. Fiindcă-mi place cum sună. Și fiindcă cele/cei care-l numesc pe prietenul nostru  îmblănit  orătaniepotaie, mâță, javră, inși lipsiți total de simțul umorului, printre alte lipsuri, să se simțească, și ei, bine, că așa se cuvine să numim animalele: dobitoace.

Cât de dobitoc să fii, ca om, să nu te bufnească râsul când vezi această față păroasă, cu tot câmpul de păpădii din urechi?!

Publicat în pisici și alte lucrușoare | Etichetat , | 35 comentarii

N-ai Carte, n-ai Parte sau Manualul de Nai.

Blondul din fotografie nu e cangurul Ilie, cum haios ar zice tăticul lui Apolodor, ci MiniStruțul Învățământului. Care scrie genunche, la singural, pentru că, la plural, e căpșune. Cel puțin așa cred, că ăsta a fost raționamentul.

Ei, după ce s-a făcut bine la genunche, dumnealui s-a gândit să mai revoluționeze ceva în școala românească, așa cum au făcut și predecesorii, ăia care au apucat să se țină-n șaua ministerului mai mult de o lună-două. Drept urmare, la toamnă, vor apărea (sau vor apare, ca să fiu mai pe-nțelesul prietenilor domniei sale pe „fesbuc”) încă două manuale: de sport și de dirigenție.

Dacă utilitatea manualului de alergat, respirat și jucat mingea era limpede ca braga, cea a cărții de dirigenție a necesitat explicații ample din partea Menestrelului:
„ Ce va conține acest manual? Haideți să vedem că este și pe suport electronic. Pe manuale.edu.ro. toate aceste manuale vor fi pe suport electronic și să ne întrebăm dacă, unu, un profesor care ajunge să predea educație fizică și sport sau un diriginte care ajunge să fie la consiliere și orientare, care, prin lege, nu trebuie să aibă modulul pedagogic pentru a intra în învățământ, el poate termina o facultate, dă examen, intră în învățământ și în trei ani de zile își face modulul pedagogic. Poate acel absolvent de facultate, din primul an, să predea și educație fizică și sport metodic și consilierea și dezvoltarea personală? ”

Ce vreți mai simplu de-atât? Nu că le zice bine? Cât de prost să fii, să nu fi înțeles din prima la ce-i bună cartea de dirigenție?!
Eu aștept cu nerăbdare ca, în 2018, tot pe vremea asta, să apară „Manualul de tras apa la veceu”, pentru uzul școlarilor din mediul rural. Ca să învețe și ei, măcar teoretic…

Publicat în actualitate mioritică, actualitatea politică, apucături proaste la români, epoca de piatră, mai prost decât ai fost proiectat, mizeria umană, părerea mea, strict autentic, ştiri de neştiut | Etichetat , , , | 84 comentarii

O muscă pe tavan

Mă, la ce se uită ăsta, mă?!… Și nu doar că se uită, dar mai și triluiește din gât. De fapt, scoate o onomatopee de castagnete, oarecum în surdină, dar nu știu ce mama dracului de frecvență  prinde, că te trezește din somn, și mort să fii!
Mă ridic din pat, aprind lumina, mă uit în tavan, nu văd nimic.
Sting lumina, mă bunginesc la loc.
Iar aud: ke-ke, chie-chie-kee…, ke-ke-ke-ke-kh, khhh…chie.
Iar aprind lumina, îmi iau ochelarii, mă uit în sus – nimic. Schimb ochelarii cu ăia de citit, mă urc pe măsuță și mă uit în tavan. O musculiță! O musculiță adolescentă, minionă, slăbuță. Zici că joacă „Statuile”.
Mă dau jos, îmi scot ochelarii și-l cert:
– Ce vrei, mă? E un pui de musculiță.
Mă ceartă și el:
– ke-ke!…
Dar nu-și dezlipește privirea  di tavan.

[…]

Până la urmă, cumva, a prins-o.  N-am participat la capturare, că m-am culcat la loc, hotărâtă să nu mai deschid ochii, nici dacă aud sirena poliției.
De unde știu c-a prins-o: când m-am trezit din nou și definitiv, se luminase afară de tot și primul gând bun a fost: azi sunt liberă, de ce nu pot dormi mai mult?!
Al doilea gând a fost unul de recunoștință: musculița fusese depusă în dreptul ochilor mei, moartă, dar nu deteriorată. Și m-am gândit, cu invidie, la femeile alea care deschid ochii pe un trandafir galben perfect, livrat de iubi tot așa, galant, pe colțul pernei lor.
M-am gândit preț de o secundă, fiindcă Vânătorul Mili deja mi se freca de claviculă cu mustățile, a joacă, semn că sluga ailaltă dormea nesimțește.

Publicat în pisici și alte lucrușoare | Etichetat | 20 comentarii

La o cafea

Cred că s-a făcut anul de când n-am ieșit la o cafea, în oraș. Nu știu de ce. Comoditate. Început de mizantropie. Frică de momentul când nu mai e nimic de spus, de bârfit, de analizat și te ceri la toaletă ca să-i dai timp chelnerului să vină cu nota.
Ieri am dat dovadă de curaj nebun și am zis DA unei ieșiri la cafea cu o necunoscută în real, altfel foarte apropiată în virtual. Recunosc, a ajutat-o și vocea! Avea exact timbrul pe care mi l-am imaginat, citind-o.
Acum vreo trei ani am evitat, mințind până la nesimțire, o întrevedere de-o bere, cu o blogheriță care-mi plăcea mult, în scris, doar fiindcă, atunci când m-a contactat telefonic, avea timbru de șefă suficientă și intransigentă, bârliga din coadă ca o pisică nervoasă, gata să zgârie, nici nu ciocniserăm paharul și le știa pe toate, m-a avertizat că e doar fată cu liceul, dar îi ascultă cu urechea pe ăștia cu facultăți. A  sunat, în creierii mei, cu o siguranță de sine  pe care eu o invidiez, semnalul trâmbițat al adunării pe unitate și, cumva, absurd, m-am temut că o să mă verifice dacă sunt epilată inghinal, dacă n-am jeg sub unghii…

Aseară, însă, cum vă spuneam, am zis DA. Cu orice preț. Dr. Lecter să fi fost, în variantă feminină, și tot aveam sentimentul să scap cu viață!

***

Când am ieșit din Prăvălie, unde aerul condiționat arde milioane de lei vechi pe lună, am avut senzația că soarele e un escavator  manevrat de un nebun, care îți dă cu laba în moalele capului, cum te prinde pe stradă. Am înaintat prin urgia caniculară cel puțin trei sute de metri. Deja mi-aș fi dorit să fi zis NU.
Pe urmă am văzut-o.
Arăta exact cum scrie pe blog. Era copia fidelă, în real, a scrisului ei. M-am relaxat, pentru că Déjà vu.

În Orașul Vechi, eu  am băut două portocaliade.  Ea a băut o cafea și o limonadă. Am transpirat la greu, amândouă, dar am mai descoperit o dată ce mică e lumea. Ce ciudată. Ce perfectă. Ce ca lumea.

Am plătit nemțește.
Și am uitat să-i mulțumesc pentru paharul cu zmeură (deja l-am halit!) pe care mi l-a făcut cadou pe nepusă masă.
N-o să vă zic cine e, dar are niște ochi patologic de frumoși, pe care am încercat să-i evit pe cât posibil, fiindcă deoache. Indiferent dacă ești – sau nu – superstițios.

Publicat în aminriri, blog, bloguri care merită citite, citesc şi-mi place, d'ale Prăvăliei, experimente, prieteni, strict autentic, Uncategorized | Etichetat | 53 comentarii