Miracolul Prostiei

Pentru că aleșii poporului nu sunt absolut convinși că suntem confortabil de proști, votează legi pro-ignoranță. Firește, inventatorul unei asemenea legi care să interzică educația sexuală în școli e un prost cu diplomă în Drept. De-aia a și găsit un sinonim duios pentru ignoranță: inocență.

Deputatul Ninel Peia, fost PSD-ist, actualmente independent (l-au exmaticulat din partid când a susținut că vaccinurile îmbolnăvesc) are, conform declarației de avere din 2015, șaisprezece terenuri, două merțane, o soție cu bijuterii și obiecte de artă în valoare de 300.000 de euro,  nicio datorie la bănci și trei copii minori, doi băieți și o fetiță, cărora le doresc multă sănătate și succes în viață, măcar egal cu al tătânelui, dacă nu mai presus.

Ei, fix acest domn, despre care nu putem zice că a ieșit soarele pe strada lui încă de la o vârstă fragedă, ci că forțele Universului s-au scremut, concertat, să găsească cea mai însorită stradă din județul Ilfov, pentru ca acolo să vadă lumina zilei – orbitoare – micuțul Ninel, s-a gândit să născocească o Lege a Întunericului. Și nu-i exclus să fi reușit.

Ce nu știe Ninel, care n-a călcat niciodată prin Prăvălia unde-mi câștig eu salariul:
– că majoritatea consumatoarelor de test de sarcină au sub 18 ani;
– că unele cumpără două pe zi, unul la prânz și unul puțin înainte de ora închiderii, crezând că poți deveni mai puțin însărcinată dacă moi suficient de des banda aia în olița cu pipi.
– că unele se miră teribil că sunt gravide și suspectează testul ca fiind defect, fiindcă „el m-a ferit de fiecare dată, doamnă!” ;
– că majoritatea graviduțelor de  liceu se bucură, în cele din urmă, că vor deveni mămici, fiindcă scapă de școală și se apucă de chestii serioase – alăptat, schimbat scutece, încasat alocația pentru primul copil, plus nițică aritmetică, la al câtelea copil suma alocațiilor e mai mare decât salariul minim pe economie;
– că există înfiorător de multe viitoare mămici care nu trebuie să renunțe la școală ca să-și crească bebelușul, fiindcă au făcut treaba asta cu ani în urmă, într-a patra, într-a șasea…
– că eu nu trebuie decât să mă bucur, fiindcă peste nouă luni voi avea clientelă sigură la scutece, tetine, biberoane, ceai contra colicilor, panadolbeibi…

Anunțuri
Publicat în actualitate mioritică, actualitatea politică, apucături proaste la români, copilărie, cu ce ne mândrim, d'ale Prăvăliei, dinozauri, epoca de piatră, mai prost decât ai fost proiectat, mizeria umană, părerea mea, strict autentic, Uncategorized, ştiri de neştiut | Etichetat , , , | 12 comentarii

Barbie la 80 de ani

În mod normal, ar trebui să zic: intră azi o babă în Prăvălie și…
Dar nu era decât o băbuță. Pirpirie. Într-un palton de culoarea cenușii, până-n pământ, ca o rasă de călugăriță. Sau într-o rasă de călugăriță din stofă de palton, încheiată cu nasturi de palton, cu o bentiță de astrahan pe post de guler căzăcesc.
Încerc să fiu mai clară: pentru un veșmânt călugăresc, era prea îndrăzneț. Pentru un palton, era nebunie curată – cine-și face o haină care să semene atât de bine a strai călugăresc?
Mi-am pus înaintașii de distanță, ca să înțeleg mai bine cu cine am de-a face. Atunci am observat că ceea ce mi se păruse o basma gri peste un cap bandajat cu mult tifon alb e mai degrabă o broboadă-glugă-cască-eșarfă din lână, tot gri, aplicată peste un alt batic din mătase albă, care-i ascundea fruntea până în dreptul ochelarilor cu rame groase și  mari, din plastic galben-pai. Ochelarii, cu dioptrii serioase, care-i făceau ochii albaștri-lăptoși nefiresc de mari, nu se potriveau  câtuși de puțin cu fața ei uimit-smerită. Părea o păpușă Barbie trecută de 80 de ani, care îmbătrânise într-un depozit de jucării, fără să știe. Zâmbea frumos, ca la vârsta legală a păpușilor Barbie, dar buzele-i erau aproape transparente, înconjurate de crăpături fine, care se pierdeau în materialul friabil al obrajilor și se regăseau iar, ca  labirint de cărărui, spre tâmple.
În fine, aste sunt simple fițe de meșteșugar al cuvintelor – important e că baba era o băbuță cu tentă de fetiță, ciudat îmbrăcată și belind la mine, pe baza legilor opticii, niște ochi de porumbel dobitoc care, într-o viață anterioară, fusese căprioară. Sau păpușă Barbie, că azi te uiți la om prin cele mai bune lentile, și tot te înșeli un pic.

Mi-a cerut un supliment cu coada șoricelului. I-a rostit numele. L-am dat jos din raft și i-am explicat că are coada șoricelului în ultimă instanță, în principal e extract uscat din cuticulă de pipotă de pui.  (Fac o paranteză, pe parte digestivă, produsul ăsta chiar e „dumnezeu” – enzime compatibil umane cât cuprinde).

Bătrâna Barbie s-a tras vreo juma de metru înapoi. I s-au mărit ochii, de groază, peste diametrul admis. Practic, i s-au făcut de bufniță. M-am tras și eu mai înapoi. Oricât n-aș fi de superstițioasă, nu-mi convine să mă blesteme o băbuță îmbrăcată  călugărește.
– Deci, zice ea, încercați să otrăviți adevărații vegetarieni cu carne!
– Doamnă, zic, deși Măicuță ar fi fost mai corect, e tot atâta carne în produsul acesta cât e carne de șoarece în planta numită „codița șoricelului”!

Iar a zâmbit. Toate ridurile alea fine s-au recalibrat. Într-o Barbie rea.
– Așa să vă ajute Dumnezeu, cum ați vrut să mă mințiți!
A zis vorbele astea, s-a întors și-a plecat târând trena paltonului-rasă peste vechea noastră gresie, plină de riduri.

Publicat în actualitate mioritică, aminriri, cronici, d'ale Prăvăliei, epoca de piatră, experimente, jurnal, literatură, strict autentic | Etichetat , , , | 19 comentarii

Nu mor caii când vor câinii

Mă bătea gândul să închid Gara. Fără anunț sforăitor. Să nu mai scriu, pur și simplu, o lună, două, un an, restul timpului, timpul rămas până la, vorba lui Cârco.
Așa, și? Ce câștigam? Nimic.
Ce pierdeam? Pierdeam ce-a pierdut Mama când i-a murit câinele. Ritualul zilnic. Chinul. Chinul de-a fi pe stradă la ora șapte dimineața, pe viscol, pe burniță, pe ploaie torențială, pe cer senin, pe începutul unei zile caniculare… Dacă nu te simți capabil să-ți începi ziua din proprie inițiativă (și asta e asigurarea că o vei duce la bun-sfârșit), măcar să ai un motiv la celălalt capăt al lesei.
Deci, fraților, n-o să închid Gara.

Chiar dacă am pierdut, în ultima săptămână, câțiva cititori și dreptul de-a mai comenta pe blogul lui Cudi, care m-a asigurat, cu toată generozitatea, că de-acum încolo nu-i sunt decât o ipocrită.

Chiar dacă  Augustin Rădescu n-o să mai intre în Gară, niciodată.

Chiar dacă toate astea,  eu tot o să plimb trenurile prin Gara pentru Noi. Chiar  dacă Noi sunt eu și vreun rătăcit, oarecare, pe net.

Publicat în aminriri, jurnal, părerea mea | Etichetat , , , | 57 comentarii

Grădinile Suspendate ale lui Cârco

Îl știți pe Cârco. Trecea prin Gară nici prea des, nici prea rar. Și când venea, nu stătea mult la discuții. Așa-s ăștia, mucaliții: aruncă două vorbe și-și văd d-ale lor, dar pe tine te lasă cu-n zâmbet, măcar. Uneori cu un râs adevărat, scurt, la care nici nu sperai.

Una peste alta, Cârco era genul de garagiu căruia nu-i plăcea să se bage-n față. Cred că alegea o bancă-ndepărtată pe peron, cât mai departe de zona unde l-ar fi tras curentul.
Mi-l imaginez îmbrăcat mai gros decât ar fi fost cazul, cu fularul bine strâns în jurul gâtului, cu bărbia în piept, cu pălăria trasă pe ochi, cu mâinile înfipte în buzunarele hainei, prefăcându-se că le soilește de după-masă, dar trăgând cu urechea la veșnicele noastre discuții.  Dacă-l vedeai surâzând, cu ochii închiși, atunci chiar că ațipise și-l visa pe Max, un Airedale Terrier pe care-l iubea nespus și, de ceva vreme, nu se mai plimbau prin parcuri decât în vis.

Cârco n-o să mai treacă prin Gară, prieteni. Nu, nu s-a supărat pe noi. S-a supărat pe ceva mai presus de-o Gară. S-a supărat pe Viață, așa de tare, că luni, 5 februarie, nici n-a mai vrut să audă de ea.
Ce fericit o fi ticălosul de Max: îl are numai pentru el și-acum îl trage viguros de lesă prin Grădinile suspendate ale Babilonului.

 

Publicat în actualitate mioritică, aminriri, cronici, prieteni, Uncategorized, ştiri de neştiut | Etichetat | 50 comentarii

Ciorba rădăuțeană

Azi, dis-de-dimineață, contrar răcnetului democratic al miliardului de celule care mă compun – nu vrem să ne dăm jos din pat! – m-am dat jos din pat. Am făcut cafeaua. Am băut-o, cu trei țigări foarte ușoare. Cafeaua și fumul țigărilor mi-au traversat gâtul tăbăcit de tuse, ca un pâlc de fluturi nebuni, scăpați din stomac. Am  întâmpinat oarece dificultăți la scos tricoul jilav, fiindcă toți mușchii mei intercostali se împotriveau realității – s-a terminat concediul medical – și se agățau, cu disperare, de durere.
Dușul a fost nenorocire. Radetul nu se trezise la șapte fără un sfert, venea pe țeavă o amintire de apă caldă.
În cele din urmă, m-am amplasat la volan.  Am spălat parbrizul, ocazie cu care am observat că ștergătorul stâng se futuse. Cumva, în cinci-șase zile de repaus, se futuse stând pe loc. Nu mai ștergea parbrizul, doar simula activitate, ca un funcționar de stat care se preface că muncește, dar nu muncește.
Am parcat undeva, la două străzi distanță de Prăvălie și am zăbovit două minute să privesc lumea fără dungi pe parbriz. M-am târât în interiorul locului de muncă fără să mă gândesc la ceva anume, cu excepția durerii.

Am interacționat cu câteva babe cu douăzeci de ani mai bătrâne ca mine și de zece mii de ori mai sănătoase, care și-au cumpărat creme de față, de genunchi, de gât, de călcâie.

Pe urmă  a venit ora mesei.  N-aș fi mâncat nimic. Totuși, am ales o ciorbă rădăuțeană.  E ca o ciorbă de burtă, unde burta e înlocuită cu bucățele de pui. Alb-gălbie, bătută cu ou și usturoi. O umbră de usturoi!
Am leorpăit-o ca un homeless la cantina milei. Cu gâfâieli necivilizate. Am lins ultima picătură de zeamă din fundul căușului toxic – un expandat mizerabil, care cedează miliarde de otrăvuri pe secundă, într-un lichid cald.
Apoi mi-am masat ceafa, cum am făcut-o de mii de ori, în ultimele cinci zile. Ce să vezi? Nu mă mai durea nici un mușchi. Eram nițel ostenită, dar mă simțeam ca mine, înainte de gripă.
Eram eu.

Nu, nu urmează rețeta ciorbei rădăuțene. O  găsiți pe net, înscrisă de cei care au preparat-o.
Eu sunt doar un biet și fericit consumator.

 

Publicat în actualitate mioritică, aminriri, cronici, cu ce ne mândrim, strict autentic | Etichetat , | 3 comentarii

Așa-i că v-ați speriatără? Da’ io!…

Deci iarna viitoare mă vaccinez!
Și vă recomand și vouă s-o faceți, chiar acum, dacă v-a ocolit gripa sezonieră până în prezent, că asta nu e gripă, mă, e un taur furios care te ia în coarne, dă cu tine de pământ și pe urmă te joacă în copite, până te lasă fără suflare!

Publicat în aminriri, experimente | Etichetat , , | 26 comentarii

O plecare de la Părăvălie, din tura de seară

Aseară, după ce am introdus anul istoric pentru România pe tastatura alarmei (nu cred că risc prea mult cu această precizare, absolut toți anii României sunt istorici  pentru ea, doar că n-a știut să tragă foloasele), am tras ușa după mine, am încuiat Prăvălia și m-am împiedicat de două mogâldețe care stăteau pe bordură făcându-și ceva, una alteia, cu mânecile suflecate. O intravenoasă.  Mi-au zis săru-mâna în duet, dar n-au întors capul. I-am recunoscut după căciuli: ăla cu fes  Paul & Shark, luat din Obor, e un nenorocit care se droghează de două ori pe zi, dar nu-și cumpără două seringi de doi mililitri, la 26 de bani bucata deodată, le cumpără pe rând, când i se face de administrare. Mereu pierd doi bani la cumpărătura lui! Celălalt, cu căciulă olandeză, se injectează doar o dată pe zi și lasă șpagă 24 de bani, sistematic.
I-am propus, odată, să-i vând cutia la juma de preț, să aibă o sută de bucăți, adică să aibă stoc de consumabile pe trei luni.

Știți ce mi-a zis?
– Doamnă, n-am unde s-o țin. Mi-o fură ceilalți.
Le-am răspuns, ca unor buni vecini:
– Bună seara, băieți! Iar băgați moarte în voi? (baba moralistă n-a putut să tacă) .
– Nu, doamnă, băgăm masa de seară, a zis olandezul.

M-am dus la mașina mea, am băgat cheia în contact și s-a pornit Radio SMART. Unii cotizează la creșterea unui câine într-un adăpost, eu cotizez cu audiență la SMART fm. Fiindcă vorbește puțin și dă, 70%, muzica_care-mi place.
Seara vorbește.
Acum vorbea o psiholoagă divorțată, cu doi copii.   Am încălzit motorul până a povestit psiholoaga  clișee de femeie divorțată, cum își cătau copiii tatăl prin casă și ea le explica că nu mai locuiește cu ei.
Mi-am pus centura, am aprins farurile și-am ieșit din parcare așa de încet, că parcă eram de porțelan. Sau parcă n-aveam chef să ajung acasă.
În pasajul Unirii se pierde semnalul și, vag, am înțeles că reporterița îi amintea psiholoagei psihoterapeute că e în aer dacă nu trece specialista dincolo de problema ei personală, și să zică ceva la puținii ascultători, din calitatea ei de specialistă.

Tipa a fost foarte încântată. Exact asta aștepta! Să fie luată în seamă pe meserie.  A tras aer în piept, l-a dat ușor afară, suspinat, și a purces. Nu știu exact cum a început, că a trecut o ambulanță cu sirenă și lumini și am pierdut introducerea, dar am apucat de unde zicea că ea, cel mai mult îl iubește pe Iisus. Că-l are în ea de la patru ani, bla-bla, bunica, bla-bla, biserică, blala-bla…, că nu poți trece peste cumpenele vițeii fără el…

Am mutat brusc pe MAGIC fm. Unde, ce să vedeți, era Puff Daddy. Mai bine. Mult mai bine!…

Publicat în actualitate mioritică, amintiri, apucături proaste la români, d'ale Prăvăliei, mizeria umană, strict autentic | Etichetat | 37 comentarii