…apare tipul ăsta. Ferestre larg deschise. Pentru o clipă, își vâră ciocul prin simulacrul de gratii care-i taie cheful motanului de-a sări fără parașută. Se retrage imediat, dar rămâne acolo, în pervaz, extrem de curios.
Noi, înțepeniți, pe dinăuntru. Nu știm exact ce viețuitoare e, dar sigur e prima oară când vedem așa ceva. Mili, mai cu inițiativă, se prelinge cumva, în sus, că nu se poate numi salt ce-a făcut el, să-l privească mai îndeaproape. Alte secunde. Poate chiar zeci. Pe urmă îi arde un croșeu, cu stânga. Arătarea se eschivează, dar nu cine știe ce. Mili, jignit, se așează în poziția pândă relaxată. Trece un minut, poate două. Ăla micu’ face un pas în față. Tupeu, nu glumă! Se așează și el pe ciuci, cam ca Mili. Pisicul se uită la noi, să vadă dacă mai trăim.
Stăm așa toți patru, înțepeniți, o eternitate.
Ca să fiu sigură că zburătorul e ce cred eu, mă retrag ușor cu spatele, până la frigider, iau cartonul cu ficăței cruzi, îi găuresc țipla și mă întorc să-mi încerc norocul. Mă mișc cu încetinitorul, să nu stric spectacolul, pun un ficățel pe pervaz și mă îndepărtez un pas. Musafirul îl înhață și-l înghite în doi timpi și trei mișcări. Fix așa! Urmează ficățelul doi, care dispare ca și primul. Mili se holbează la intrus și scoate un geamăt de compasiune pentru hălcuța roșie, tremurătoare. Al treilea lob hepatic se nimerește a fi unul barosan. Eu l-aș mânca din câteva înghițituri. Ăla îl rezolvă din două. Îi dau unul și lui Mili, ca să nu-i iasă ochii din orbite cu totul. Săracul de el, își ia porția și se ascunde s-o mănânce sub pat, ca să nu i-o fure hămesitul.
În fine, nu trebuie să consum o casoletă de ficați ca să fiu sigură că avem de-a face cu un pui de bufniță.
Pe urmă, ploaia reîncepe. Bufnițilă se mută în colțul pervazului și se lipește de perete, ca să fie la adăpost. Și, deodată, când ne așteptam mai puțin, face zvrrrr – și p-aci ți-e drumul.