Pe Stela Popescu au ucis-o doreii dintr-o televiziune care nici măcar n-ar trebui să existe

N-am râs niciodată la glumele Stelei Popescu. Nu-mi place teatrul de revistă, nu gust picanteriile cu perdea despre soți infideli și soții geloase.  Nu-mi plac scenetele comice cu final ultra cunoscut.
Ca să nu par aiurea, exagerat de pornită, n-am reușit să mă uit nici la Benny Hill  mai mult de două minute, cu aceeași jenă, că nu sunt capabilă să râd la bancuri pentru dorei.

Totuși, pentru doreii pereni și pentru politrucii vremii, Stela a fost o stea. N-aș putea spune dacă a fost o actriță talentată, fiindcă n-a jucat decât tipologii șarjate, îngroșate, caricaturizare. S-a jucat mereu pe sine, cu autoironie, dar manierist, o coniță pufoasă, cu pleoapele conturate mereu la fel – tuș negru plus codiță la codița ochiului, cu gene false ori atât de măscuite, încât păreau false, cu un râs generos care atenua o gură oribilă, pictată din belșug, cu un păr atât de perfect coafat în tot felul de bomfleuri, că ar fi putu să fie, foarte bine, o veșnică perucă. Textele ei erau o gură de aer pentru bărbații ținuți sub papuc și cam atât. Nu construia roluri, juca clișee, clișeele au succes.

Faptul că a murit subit, la numai 81 de ani, de un AVC, nu mă face s-o cred „doamna teatrului românesc”, nu, nu-nu-nu, de o sută de ori nu. Cum să le numim atunci pe Leopoldina Bălănuță, pe Gina Patrichi, pe Clody Berthola, pe Valeria Seciu, Pe Olga Tudorache, pe Mariana Mihuț? Unele sunt vii, încă.
Stela a sclipit în zona ei, revista, unde a sclipit și Constantin Tănase, dar… departe griva de iepure!

Și totuși, după ce am văzut întregistrarea asta, care s-a făcut cu două zile înainte de moartea ei, nu pot decât să mă simt îngrozită: cabotină sau nu, clișeistă sau nu, vulgară și pe gustul vulgului sau nu, ființa Stela Popescu a murit cu zile, fiindcă a urcat pe o scenă cu un AVC deja făcut, incoerența, afazia, incapacitatea de-a apuca obiecte, absolut evidenta neconectare la realitatea momentului și enșpe mii de alte detalii despre faciesul ei și despre gângureala nervoasă ar fi trebui să-i determine pe cei trei popândăi care o secondau pe scenă să facă ceva.
De pildă, să cheme SMURD-ul. Și să fie preluată cu maximă delicatețe în incinta utilată cu aparatură medicală și dusă la spital.
Dar popândăii nu erau nici ei decât niște proști, niște pupincuriști ai audiențelor, niște monștri imbecili și egoiști în ultimă instanță, fiindcă se vede clar că erau convinși de dezordinea momentului, dar n-au pus viața unui om mai presus de emisiune. Au procedat ca doreii: ”Las-că merge și-așa!”

„Vă iubim, vă iubim, sunteți frumoasă!” – asta strigau cei trei oligofreni.

Și femeia era pe moarte.

Anunțuri
Publicat în actualitate mioritică, apucături proaste la români, cu ce ne mândrim, părerea mea, strict autentic | Etichetat , , | 29 comentarii

Notițe (2) Jur!

Jur că, dacă apuc, vie, cinci ani de-aici înainte, ultima papiotă de ață din casă va fi lăsată, cu casă cu tot, cuiva. Acela să se ducă la Notar, cu hârtia fluturând între dinți, ca un câine care a primit o fleică la ușa măcelăriei și, în cel mult sfertul de oră academic, să fie rugat să semneze o foaie A4, din care să-i rezulte că papiota, apartamentul și jurnalul meu de călătorie din clasa a zecea îi aparțin în totalitate. Și să nu plătească decât contra-valoarea cartolinei cu  bojdeuca lui Bach. Care e un fel de Creangă a(l) muzicii universale.

Vreau asta, fiindcă azi am cheltuit o cisternă de bani pentru ca un Notar,  într-o foarte drăguță rochie roșie, de stofă, să accepte că am dreptul să fac ce vreau cu bunurile mamei, că nu trebuie să rămână  Statului, neapărat.
Câtă umilință și pe bieții doi martori, care au fost certați că nu știu dacă mama a mai fost măritată vreodată, cu excepția tatălui meu.
Mai-mai să pierz bunătate de apartament, pe arteră cu troleibuz, peste drum de megaimaș d-ăla baban, care face pui la rotisor!

Publicat în actualitate mioritică, actualitatea politică, apucături proaste la români, blog, cu ce ne mândrim, jurnal, mai prost decât ai fost proiectat, mizeria umană, părerea mea, ştiri de neştiut | Etichetat | 29 comentarii

Povestea Porcului

Mai țineți minte când se ducea Băsescu la hipermarket, după vreo zguduială politică, să demonstreze că totul e în ordine, doar c-a rămas fără apă minerală în frigider?
Ei, tot așa a ieșit și Duda cu soția la cumpărături, deși îl cam durea umărul, de cât împinsese în ușă, pe dinăuntru, ca să nu intre Micul Prinț la bunicu-su, în seara precedentă. Cu durerea poate s-ar fi descurcat, că-i ditai păluga, 44-45 la picior, dar cred că i se înfipseseră în carne gheruțele stelelor din epolet, că de, e greu să porți gradele direct pe piele, pe sub flaneaua de corp, pe sub cămașă, pe sub costumul de figurant care duce tava pe scenă cu atâta firesc, de zici că-i actor.

Nu știu cum de Majestatea Sa, căruia mai ieri i se numărau ultimii grăunți de nisip în clepsidră și i se administra ultima împărtășanie, a început să mănânce și să vorbească, imediat după atacul sălbatec al nepotului asupra ușii de la intrare. Bucura-m-aș, să fie așa!…
Dar luciditatea, în caz că Regele Mihai mai este în viață, îmi spune că ginerică s-a dus să umple căruciorul cu baxuri de apă plată, doar fiindcă șopingul face bine la nervii pe care și i-a făcut întru obstrucționarea  adevăratului prinț și că Mihai e deja mult prea departe ca să mai înțeleagă ce greșeală a comis, lăsând Porcul să se urce în patul Prințesei.

Publicat în actualitate mioritică, actualitatea politică, apucături proaste la români, cronici, cu ce ne mândrim, mizeria umană, părerea mea, Uncategorized, ştiri de neştiut | Etichetat , , , | 130 comentarii

Notițe (1)

În linie dreaptă cu actele pentru succesiune.
Am depus la Notariat ultimele fițuice (sic!), obținute cu mulți nervi și multe ore de așteptare și reprogramare pe la Instituțiile Statului. Deși ar fi fost simplu. Mama nu era o lucrare pentru niciuna dintre Instituțiile Taxatoare fiindcă, grație favorizatului meu tată, care a fost și refugiat, și deținut politic, era scutită de dări peste tot. N-aveau funcționarii ce s-o lucreze pe mama ca să dovedească niscai restanțe, datorii, fiindcă, de îndată ce-i introduceau numele în sistem, apărea cuvântul scutit. Totuși, ANAF-ul m-a plimbat zece zile ca să-mi elibereze un certificat ce putea fi printat, ca atare, din program, cu toate rubricile pe zero, în exact momentul solicitării.
Instituțiile Statului, am remarcat asta, dețin computere, servere, softuri și alte mofturi, dar nu le folosesc azi. Le folosesc mâine sau în următoarele trei zile lucrătoare. Dacă te duci când te-au programat, în 72 de ore, e greșit. Trebuie să le mai lași o zi-două, fiindcă zilele alea trei în care ar fi muncit pentru tine li se ocupă cu alte lucrări. Am auzit de patru ori: ”Am avut alte lucrări!” Alte lucrări.

Mi-am amintit că și vrăjitoarele care locuiesc în jurul Prăvăliei, uneori, când vin să-și cumpere un hap de cap, dimineața, sunt răpuse de oboseală. Și dacă le întrebi de ce, zic că au avut prea multe lucrări ieri-noapte. Adică au tăiat gâți de găini negre, pe malul lacului, ca să facă niscai magie și vor fi afumat vreo 15 cămăși de parlamentari, aduse de nevestele lor…
Ca să ce, fă, Garoafo?
Garoafa înghite antenevralgicul cu gogâlț și dă ochii peste cap. Adică, mamă, de proastă sunt!
Ca să-l scape dă amantă!
Păi bine, fă, asta e grija parlamentarilor – amante?
Garoafa își mototolește fața, ca și cum antievralgicul ar fi mai rău ca penicilina. Mai ia o gură de apă și face „Haaa!”, duhnind a alcool și-a usturoi.
Unii ține și câte doo amante. E înnebunite femeile lor, săracele!
Ai băut, azi-noapte, Garoafo?
Dă frig. Trage pă lac. Și focu’ nu face față.
Și cât plătesc parlamentăresele astea pentru o lucrare?
Plătesc pă dracu’ să le ia!… Treij’dă milioane.  Nimic!

Ce voiam să zic?…

Publicat în actualitate mioritică, actualitatea politică, apucături proaste la români, blog, epoca de piatră, experimente, jurnal, mai prost decât ai fost proiectat, strict autentic, Uncategorized, ştiri de neştiut | Etichetat , | 54 comentarii

Cum salvezi o haină de la moarte. Psihoterapia cusutului de mână.

Aveam un trenci. Mă rog, un trench coat. Aproape alb. Mai-mai că semăna cu un halat farmaceutic. Nu știu ce-a fost în capul meu când mi l-am cumpărat acum o mie de ani. L-am purtat de câteva ori și nu mă înduram să-l arunc, fiindcă părea nou. Arăta cam așa:
Nu, mai rău, că se închidea cu fermoar. Semăna cu o umbrelă pleoștită. Era ditai panarama bej deschis, aproape alb.

Acum o lună, când l-am împăturit ireversibil, ca să-l depun la ghena de gunoi, a țipat la mine.
L-am întors de pe drumul pierzaniei și l-am așezat pe umerașul cu picior, pe care-mi arunc hainele purtate, cum se nimerește. Câteva zile a stat acolo. Mă încurca, teribil. În primul rând, culoarea mă încurca. Și mi-am dat seama că poate fi îmbrăcat și reabilitat.
Am răscolit în cufărul cu blugi vechi, pulovere vechi, bluze vechi care, odată și-odată, vor simplifica peisajul, dar nu acum… Și am ales, am tăiat, am cusut…

Acum arată așa:

Detalii:

 

 

 

 

 

 

Îl port și-l iubesc.

Publicat în autoturisme și alte chestii personale, experimente, strict autentic, Uncategorized | Etichetat | 44 comentarii

Ce-a păstrat mama

Ăsta e plicul. Ștampila Poștei Române din 1970.
Aveam 10 ani. Eram plecată în vacanță cu Babiclonț (Mămițili, pe vremea aia, adică Bunica) la cumnații ei din Râmnicu Sărat.

Cerneala albastră s-a cam înroșit, după 47 de ani, dar uitați-vă cât de caligrafic mi-era scrisul !

 

 

 

 


 

 

 

 

 

 

M-am muncit o vreme să înțeleg de ce-i întrebam pe ai mei cum se descurcă cu HRANA, fiindcă în anii 70-80 mâncarea din galantare chiar nu făcea subiect de discuție. Pe urmă, brusc, mi-am amintit: ori de câte ori plecam în vacanțe undeva, cu bunică-mea, practic, lăsam familia, destul de numeroasă (părinți, bunic, străbunică), fără  bucătăreasă. Mama lucra douăsprezece ore pe zi într-un minister și cred că știa să gătească omlete, ceaiuri și cartofi prăjiți. De-aia întrebam!…

 

Publicat în aminriri, autoturisme și alte chestii personale, blog, copilărie, cronici, jurnal, strict autentic, ştiri de neştiut | Etichetat | 36 comentarii

Scuba-diving creștin ortodox

Probabil că ați văzut, zilele trecute, prima experiență de scuba diving, traumatizantă, la care a fost supus un bebeluș de către un popă isteric. Isteric, în cel mai bun caz. Isteric și plin de ură. Viscerală ură. La a doua încercare, aia reușită, a dat cu el de fundul cristelniței, cu o plăcere de psihopat ucigaș. Copilul i-a îndeplinit oarecum dorința – când a scăpat din teroarea Botezului și a fost depus pe prosop, abia dacă mai dădea semne de viață. Dacă mai trăiește și azi – Slavă Domnului!

Peste câțiva ani, dacă va manifesta o frică inexplicabilă față de apă, dacă se va îneca ușor cu alimente, sper că părinții (ceva mai evoluați, ca părinți, față de momentul botezului) îl vor duce la doctor, apoi la specialiști. Și, cu timpul, îi vor rectifica, în memoria subconștientă, faptul că a fost victima unei tentative de asasinat, sub ochii părinților lui, care n-au intervenit, din respect pentru asasinul în fuste și patrafire, deja plătit.

Trăim în secolul mișto, în care stomatologul nu-ți mai pune acea întrebare grea  – suferiți de inimă? – fiindcă anestezicele stomatologice au depășit hopul acela, dar încă pot muri copii la Botez. Care nu e vreo manevră medicală, vitală. E doar un ritual idiot, care vine din maimuțărirea alt ritual, primordial, care s-a executat la râu. asupra unui adult care era perfect conștient și de acord cu ce pățește.

Cât suntem de nemernici: dăm în judecată medicul care n-a putut salva un copil adus la spital prea târziu, dar punem „mucles”, fermoar la gură, când un amărât de popă aproape că omoară un copilaș perfect sănătos, la Botez.
Să sperăm că Dumnezeu e bun și iartă.

 

 

Publicat în actualitate mioritică, actualitatea politică, apucături proaste la români, cu ce ne mândrim, dinozauri, epoca de piatră, mizeria umană, părerea mea | Etichetat , | 147 comentarii