Publicat în Uncategorized | 8 comentarii

Ce-am mai bricolat, după vitrine

Ceașca avea o soră geamănă. Erau cocoțate amândouă pe ultimul raft, în bucătărie. Nu le foloseam, că nu beau ceai, dar le păstram fiindcă mi le făcuse mama cadou de un Moș, cu ani în urmă.
Nu știu ce s-o fi gândit Mili: că e prea mare aglomerație pe raftul de sus, că nu ne trebuie două cești la fel… Cert e că pe una a împins-o încet, cu ochii în ochii mei, până a câștigat forța gravitațională.
Aș fi putut s-o salvez în cădere, dar n-am făcut pasul necesar fiindcă nu mi-am imaginat că o să îndrăznească…

Uite-așa se uita nemernicul la mine:

Publicat în blog, experimente | Etichetat | 5 comentarii

Când Gura bate Vocea

Pentru românii de rând, proverbul corect e „Gura bate curul”. Și ei știu ce înseamnă. Înseamnă că, dacă vorbești mai mult decât trebuie, ți-o iei. De unde și celălalt proverb, „Dacă tăceai, înțelept rămâneai.”
Doamna Angela Gheorghiu, care le are cu cântatul la greu, nu le are cu proverbele românești. Că dacă le avea, tăcea și rămânea marea soprană Angela Gheorghiu. O voce fenomenală, un amestec de Maria Callas și Renata Tebaldi – cum zice critica de specialitate.

Aș minți spunând că am citit interviul fluviu „O viață pentru Artă” la modul conștiincios. Mai mult pe frunzăreală, pe diagonală. E greu să înghiți atâtea platitudini, neadevăruri și ode închinate propriei tale persoane pe centimetrul pătrat de pagină.
Totuși, am parcurs cu mare atenție și curiozitate începutul, acolo unde vorbește despre copilărie și anii de școală, fiindcă Angela Gheorghiu a absolvit același liceu ca și mine, prin urmare avem un loc comun de toată frumusețea.
La modul obiectiv, Angela Burlacu, fiica unui ceferist și a unei croitorese din Adjud, județul Vrancea, a ajuns la Liceul de Artă „George Enescu” din București pentru că avea o voce formidabilă. Fiind din alt oraș, a locuit la internatul liceului, cum era și normal. Am avut și eu colegi „căminiști”, pe Mehedințu, pe Schuster, pe Gherghinciu și pe mulți alții, din satele și orașele țării, că nu erau decât trei licee de muzică în toată România și era firesc să stea la cămin. Juma’ de clasă ședea la cămin și nu se plângea de treaba asta.
În viziunea sopranei, povestea e, însă, mai tehnicoloră și mai dramatică: este fiica unui mândru-chipeș ceferist care dădea gata orice fată din târg cu uniforma-i, inclusiv pe maică-sa, o preafrumoasă și talentată croitoreasă care-i cosea Angelei și prietenelor ei rochii după revistele de modă străine.
În școala de muzică a studiat cu Mia Barbu, profesoară de canto popular, care i-a predat, însă, numai și numai canto clasic. Numai și numai, înțelegeți? Dacă nu înțelegeți, băi, cititorilor, vă mai zic o dată: numai și exclusiv canto clasic.
Apoi internatul, o teroare. Orele nesfârșite în care era elevă de serviciu și trebuia să se plimbe pe coridoarele pustii, în loc să facă vocalize. Răutatea și invidia colegelor de cameră (aici mi-a amintit de Carrie, celebrul personaj al lui Stephen King) care i-au pus dulceață amestecată cu pastă de dinți (fetele îl citiseră pe Caragiale) în cizme, pe o iarnă cumplită, când mica Angela a fost obligată să-și spele încălțările cum s-a priceput, fiindcă, pe vremea aceea (anii ’80), nu găseai în magazinele bucureștene ceva măcar decent de pus în picioare.
Și cam atât despre anii de școală. În amintirile Angelei Gheorghiu, liceul de muzică a fost prelungirea pustie – cu excepția persoanei sale și a Miei Barbu, profesoara de canto – a Căminului de elevi muzicieni.
Nimic despre ceilalți profesori, despre colegi, despre întîia cântare pe scena școlii, despre pianista care o acompania în timpul orelor de canto, dacă o ajuta și cum, (fiindcă între modestul acompaniator, de regulă mereu același, și sclipitorul solist se formează o relație vitală, cu efecte dezastruoase când merge prost), dacă era ușor să studiezi într-o cameră de 9 mp, când știi că o acută bine luată poate să spargă geamurile, despre orele de armonie și teorie muzicală (mi-e greu să cred că-l poți uita cu ușurință pe profesorul Avachian!), despre aventura strecuratului în sala Ateneului Român la concertele unde era bătaie la casa de bilete… Ba nu, despre asta povestește undeva, cum a stat ascunsă împreună cu o colegă într-o cămăruță în Ateneu ore întregi, înaintea recitalului unui celebru pianist rus, ca să-l poată asculta, însă nu-i rostește numele nici moartă, pentru că, așa cum se va vedea pe parcursul volumului, marea Angele Gheorghiu nu suportă să amintească nume de celebrități decât dacă economia poveștii o cere imperios și n-are încotro. Și atunci când o face, sunt nume și prenume seci, câteodată prefațate de specialitatea lor, ca în cazul „un dirijor, Toscanini”, ca și cum ar fi vrut să zică, „unu’, Toscanini, nu-l știți voi, dirijor”. Fie pentru că Arturo Toscanini e prea nescunoscut, fie pentru că noi suntem prea proști să fi auzit de el.
Ce povestește una dintre cele mai mari voci contemporane e un fel de „eu, mie, îmi, pe mine, mă”… și undeva, în zare, e și restul lumii, aia care-ți pune dulceață în bocanci, că atât o taie capul.

Despre agitația pe care a stârnit-o printre internauți cu opiniile sale în legătură cu valoarea sau non-valoarea unor nume emblematice pentru muzica românească, n-am a zice decât de bine.
E bine că, în felul ăsta, sute, poate mii de feisbuciști au căutat câte ceva despre Enescu, Porumbescu, Pascal Bentoiu, Paul Constantinescu și Maria Tănase. Poate chiar au ascultat muzica lor. Măcar puțin, fie pentru a-i da dreptate Angelei Gheorghiu, fie pentru a se oripila de părerile ei.
Pe mine, aprecierile ei făcute pe ton de țățică („Cine a fost Ciprian Porumbescu? Un compozitor care a scris puține lucruri…” sau „Eu în 30 de ani nu am descoperit nici o sală importantă în care George Enescu sa fi cântat. Unde a cântat? Va imaginați în perioada în care George Enescu a cântat la vioara ce artiști mari erau atunci pe planeta?”) mă lasă rece. E fix problema domniei sale că nu a studiat arta și viața lui Enescu, măcar atât cât se cerea în școala de muzică. Porumbescu a greșit, ce-i drept, murind ”de tânăr, bietul”, cum se exprima Angela Gheorghiu cu condescendență. Dar insistența cu care a ținut să facă din Maria Tănase o cântăreață de cîrciumă de mahala, invitată să cânte la mesele românilor trăitori pe alte meleaguri, m-a surprins și m-a scârbit, fiindcă Maria Tănase, fenomenala, se află plasată pe cu totul alt palier muzical decât celebra Gheorghiu și n-ar avea cum să-i facă pic de concurență. Și-atunci de unde această înverșunare care o face pe soprană să pară meschină și ridicolă când își dă drumul la gură pe asemenea teme?

Mă bucur că nu există și o Angelă Gheorghiu născută în Franța care să dea pe goarnă cam ce crede despre Edith Piaf, altă „bagaboantă” care cânta la colț de stradă ori despre Lautrec, bietul, o pocitanie de om trăit printre prostituate care mâzgălea pofticios, pe șervețele, siluetele dansatoarelor de șantan.



Publicat în actualitate mioritică, amintiri, cronici, cu ce ne mândrim, mizeria umană, părerea mea | Etichetat , , , | 10 comentarii

Vitrinier de ocazie

Iar m-am jucat de-a decoratorul, de-aia n-am mai dat pe blog. Vorba vine m-am jucat, că am muncit de mi-au ieșit ochii. Treaba cu ochii e la propriu, o să vedeți de ce. Aci, la noul loc de muncă, există obiceiul împodobirii de sărbători. Pe 1 Decembrie seara, vitrinele trebuie să beculească, să globulească, să miroasă a Crăciun.
În primul an am folosit recuzita veche din dotarea prăvăliei. N-a ieșit cine știe ce. În al doilea am adăugat niște hand made-uri, am mai personalizat-o nițel. Anul ăsta, cu excepția unui Moș Crăciun și a Renilor (salut, fraților!) de pluș, totul e făcut de mine. Exclusiv din material reciclabil (ambalaje de carton, petice, resturi).

Uitați-vă cum a ieșit:

Vedere de ansamblu

Și în detaliu, vitrina unu, casa Babei într-o cutie de 40/60 cm:

Soba de cărămidă care mi-a mâncat sufletul:

Colțul celălalt, Baba și tabloul de epocă – o carte poștală din 1929 din cutia cu fotografiile bunică-mii:

Vitrina doi, căsuțele luminate – o cutie de carton desfăcută plus culori acrilice, hârtie de copt și fetru alb:

Astept impresii. 🙂

Publicat în d'ale Prăvăliei, sărbători, Uncategorized | Etichetat , | 31 comentarii

Zița Antivaccinița

Nu știu cum se face că toți nevaccinații din convingere au rude și prieteni care, la rândul lor, au prieteni și rude care cunosc pe câte cineva care, după ce s-a vaccinat, a murit.
Toți speriații de moarte prin vaccin au liste precise, cu nume și prenume, cu biografii complete ale victimelor vaccinului anticovid, dar uită că săptămâna trecută au fost la înmormântarea unui văr, a unui cumnat (morți de covid) și că vecina de la parter tot de covid a fost răpusă acum două luni, în spital. Și nu, nu fiindcă au memorie scurtă, ci pentru că ăia – vărul, cumnatul, vecina – au murit fie de inimă, fie de bătrânețe, fie de prea mult oxigen și ăștia mint că de covid, ca să le dea bani.
E uluitor cum orice Ziță, femeie de serviciu cu zece clase, știe cu exactitate care sunt procedurile în terapie intensivă, când, cum și cât oxigen ar trebui să li se administreze bolnavilor și ce, de fapt, se petrece acolo: pacienții sunt tratați ca la vulcanizare, îi umflă cu oxigen până plesnesc. După aia doctorii trec pe la casieria spitalului să-și ridice indemnizația de ucigaș prin oxigenoterapie.
Prin urmare, cum Zița știe sigur că nu covidul te omoară, dăcât că doctorii e proști, ea nu se vaccinează.
Dacă e o Ziță mai belicoasă, una de-aia convinsă că ei nu-i ia nimeni mătura din mână, indiferent câți șefi i s-au perindat pe dinaintea mopului, strigă „Oarba după iei dă nenorociți, cu vaccinu’ lor, mie nu-m’ treb’e așa ceva!” și-ți întoarce spatele.
Dacă e o Ziță mai rușinoasă, mai la locul ei, îți șoptește cu un zâmbet timid „Pe mine nu m-a convins…” și se retrage într-ale ei, cu mopul, cu mătura, cu laveta.
În ambele cazuri tu rămâi mut. În primul e limpede de ce: n-ai chef să se ia Oarba și după tine. În al doilea e mai complicat, că nu știi unde n-ai fost destul de explicit: la partea cu areneul mesager sau la aia cu furtuna de citokine?

Publicat în actualitate mioritică, apucături proaste la români, Ce știe spițerul, d'ale Prăvăliei, mizeria umană, Uncategorized | Etichetat , , | 82 comentarii

Între două gripe

Exact! De când mi-am rupt mâna, trăiesc între două gripe. Întâia gripă, după cine știe câți ani de când nu mă lovise vreuna, a venit ca-n bancul ăla cu „…ia și cocoașa asta!” Adicătelea nu era destul că umblam ca o handicapată (am voie să zic, e unul dintre criteriile după care se acordă procentul de compensare asiguraților pentru sănătate) cu un braț legat de gât, reușind să fac absolut nimic, cu excepția creșterii gradului de înțelegere pentru amputați, mi s-a vârât pe gât (nu de către Dumnezeu, că El nu face de-astea) și o perie de sârmă, circulară, de spălat sticle, probabil, care înainta pe trahee cu 5 cm pe zi. După o săptămână aveam senzația că respir nisip de pe plaja Mămăii, la o oră de vârf. Noroc că nici restul corpului nu se plictisea: mușchii, oasele și capul se băteau cu disperare – care să doară mai rău. Pierdeau întotdeauna la mustață cu Tusea, care ziua trăgea pe dreapta și dormea, nenorocita, pentru ca noaptea să le dea cu flit durerilor, ca să ne destrăbălăm numai noi două, singure, până se crăpa de ziuă.

Următoarele două-trei gripe au fost la fel, acum mă aflu într-a treia sau a patra, nu știu precis.
Ei, dar nu despre viroze voiam să vorbim, ci despre ce-am făcut eu între fosta și actuala boleșniță.
Am citit cartea lui Mihai Bendeac, pe care am cumpărat-o, n-o să mă credeți, din Carrefour-ul de Berceni. Știu că poa’ să se nască întrebarea – ce, mă, tu cumperi cărți din supermarket?! – și răspunsul e da, uneori. Dacă numai acolo îl mai găsești pe Stephen King, pitit printre Sandre Brown și mizerii motivaționale, de ce să nu?

Uite-așa era și Jurnalul unui Burlac, înghesuit între povești erotice, povești eroice și culegeri de rețete bucătărești.

L-am înhățat fără să mai stau pe gânduri, fiindcă-mi place Bendeac și cred că un actor atât de complex, care-și scrie și regizează singur scheciurile, n-are cum să te plictisească pe hârtie.
Textul nu e un jurnal propriu-zis, e un monolog de 300 de pagini, punctat de dialogurile autorului cu mama sa.
De fapt, nici monolog nu e, mai degrabă o spovedanie curajoasă, făcută cu umor (cum, altfel?!), fără false pudori, fără preconcepții, fără îndulciri, fără ipocrizii tributare Political Correctness-ului.
Un ghid de sinceritate și omenie nefardată pentru oricare cititor.
O invitație la analizat propriile amintiri, senzații, sentimente, crezuri, păreri, filosofii, fără rușine și fără fandoseli, așa cum propune autorul.

Cel mai greu de citit capitol, intitulat exact așa – CEL MAI TRIST CAPITOL, e cel despre începutul adolescenței, ultimii doi ani de gimnaziu, când autorul a trecut prin experiența traumatizantă a etichetării cu „prostul clasei” și, în consecință, a încasat bătăi crunte de la – presupun – autointitulații masculi alfa ai clasei. Azi psihologii o numesc bullying. În România anilor ’80 bullyingul nu purta niciun nume, dar asta nu înseamnă că nu exista. Mihai Bendeac l-a trăit pe pielea lui, dramatic, doar pentru că era acel copil sensibil, nu cu sensul de emotiv, pămpălău, ci cu sensul de mai altfel, diferit de gloată, înclinat spre introspecție, nuanțe, artă.
E greu de parcurs zic, pentru că e scris atât de „viu”, încât mi-e imposibil să cred că ar exista un singur cititor care, fiind în copilărie/adolescență victima cruzimii infantile, să nu-și simtă, proaspete din nou, răni pe care le credea cicatrizate pe vecie.
Chiar și în rememorarea acestei cumplite amintiri, spiritul „nebun” al actorului găsește o breșă în gravitatea subiectului și răbufnește cu un blestem la adresa nemernicilor băieți agresori, care e plin de umor, cred că involuntar de astă dată:
”… îmi doresc ca cel puțin trei dintre ei […] să zacă în chinuri! Să se regăsească azi în căsnicii cu neveste ultra-supraponderale și coafate prost, care put a transpirație și care au renunțat la feminitatea lor după ce s-au măritat. Iar ei, ca bărbați, să fie îndeajuns de dizgrațioși, încât să știe că nu mai au nicio șansă la vreo femeie și să fie nevoiți să-și ducă mai departe existența mizeră […]”

În mod neașteptat pentru cititorul „serios” (dar absolut în spiritul Bendeacului), pe dosul cărții, ăla pe care-l citești înainte de a investi sau arunca banii, ca să vezi niscai opinii autorizate, arată în felul următor:

Mi s-au părut mie cam trase de păr elogiile, dar nu m-am panicat. Niște fani mai exaltați, mi-am zis (fiindcă în penumbra dintre rafturi și cu ochelarii pentru distanță, n-am prea bunghit ce scrie cu roșu la semnatari) și-am luat cartea acasă.
Unde am descoperit, cu dioptriile potrivite, că M.B. și Mihai B. sunt, firește, autorul, iar New York Limes, Le Mond și Amazom sunt cele mai inexistente canale media posibile!

Tot atunci am aflat și că încasările obținute din drepturi de autor vor fi donate secției de oncologie pediatrică din Spitalul Fundeni.
Și nu, n-am avut senzația că mă simt inclusă într-o faptă bună; cititorii plătesc dreptul de-a împărtăși gândurile unui scriitor, plăcerea sau dezastrul de-a intra în lumea acestuia, și nu vreo contribuție adiacentă la Binele Planetar. Afirm treaba asta cu toată sinceritatea personală ori învățată de la autor.

Publicat în citesc şi-mi place, cronici, publicitate, părerea mea, Uncategorized | Etichetat | 14 comentarii

După-amiaza unui chiaun

În liniștea amiezii, o femeie țăcăne vorbe ca o mașină de cusut. Apoi din ce în ce mai strident, mitralieră. Trec minute și ea latră neobosită, peste plânsul îndurerat al unui copil. Trec alte minute. Plânsul devine bocet, urlet, horcăit, răget. Femeia amuțește, în cele din urmă. Nu se mai aude decât plânsul: răget, tuse, horcăit.
Mă aplec peste balcon să văd ce se întâmplă. În curtea casei de copii, lângă gardul se plasă metalică, o fată pare că-și dă duhul. După față, nu pare să aibă mai mult de paisprezece ani, deși e masivă, obeză. Fiecare inspir e răget, fiecare expir e tuse. În patru labe, ghemuită, se luptă pentru aer. Fuioare de vomă și muci îi atârnă în iarbă.
Cățeaua stă cu mâinile-n șold și o privește cu un fel de neîncredere mânioasă. Mormanul de grăsime îmbrăcat în trening bej se cutremură în spasme.
– Sună la 112, îi strig, nu vezi că se sufocă?!
– Las’ că nu știi mata’, toată săptămâna a vrut că fugă din Centru!
– Femeie, cheamă o ambulanță, că intră în insuficiență respiratorie și moare!
Femeia smucește bărbia în sus, a refuz, și-mi întoarce spatele. Puștoaica e din ce în ce mai rău. Chiar nu mai pot s-o privesc și s-o aud.
Sun dispeceratul 112. Mi se răspunde imediat. Cer SMURD-ul și legătura se face instantaneu. O voce de bărbat cere lămuriri despre adresă. Îi dau adresa mea, fiindcă nu știu ce număr are casa de copii. Mă roagă să cobor în zece minute, ca să îndrum echipajul. Cobor. În cel mult patru minute apare o mașină de poliție. Doi polițiști tineri intră în curte, al treilea, cam de vârsta mea, se apropie agale de mine. Începe circul.
– Dumneata ai făcut apelul?
Nu bună ziua, nu du-te-n mă-ta, nu prezentare, nimic. Doar tonul ușor certăreț.
– Da, eu. E o urgență medicală, nu de poliție comunitară era nevoie, ambulanța treb…
– În ce calitate?
La întrebarea asta nu mă gândisem.
– Martor, zic. Locuiesc la etajul unu, în blocul ăla (îi arăt cu mâna), de la mine din balcon se vede în curtea din spate a casei de co…
– A Instituției, mă corectează. Ce treabă ai dumneata să vorbești cu copiii din curte? Ăștia sunt cu probleme (îmi face semn la cap), te minte…
– N-am vorbit cu nimeni, am auzit țipetele educatoarei sau ce-o fi, o fată plângea în hohote, apoi a început să tușească și să se sufoce…
– Buletinu’!… De unde știi dumneata că se sufocă? Te pricepi? Ești doctor sau ce?
– Nu trebuie să fii doctor ca să-ți dai seama când cineva nu poate să respire. Fata aia…
– Io parcă am explicat că nu-s copii normali. Se preface!… Dați-mi, vă rog, buletinu’!
– N-am buletinul la mine. Când vine ambulanța?
– Nu e treaba dumitale!
Scoate un carnețel din buzunar.
– Nume, prenume, cenepe.
I le dictez. Între timp apare ambulanța, care ne depășește. Alerg după ea și fac semne cu brațele deasupra capului. Șoferul își continuă drumul și virează la dreapta, pe o alee care se înfundă. Polițaiul aleargă după mine și strigă ”Hei, heeei, unde fugiți? Seria și numărul!” Nu-i răpund. Sună telefonul meu. E smurdistul:
– Unde sunteți?
– La cincizeci de metri în spatele dumneavoastră. Ați trecut de mine.
– Ne-ntoarcem.

Trei bărbați în salopete oranj, cărând cu ei un electrocardiograf, un tub de oxigen mic și încă ceva scule medicale intră în curtea ”Instituției” de copii cu probleme.
Îi salut și pornesc spre casă. Polițistul comunitar vine repejor în urma mea, repetând ca un idiot:
– Stați puțin, că n-am terminat cu dumneavoastră!… Stați puțin… Adresa!
Grăbesc pasul și intru în bloc. De la fereastra bucătăriei urmăresc echipajul SMURD care urcă targa în ambulanță. Pe targă, e fata cu probleme, aia care toată săptămâna a vrut să fugă din Instituție. Sau Centru. Sau Casă. Că nu pot zice „de-acasă”.

Publicat în Uncategorized | Etichetat | 12 comentarii

Paralele primejdioase

Al patrulea val pandemic e ca al patrulea sezon în orice serial de succes: se simte deja o ușoară lipsă de vlagă în imaginația scenariștilor, povestea devine nițel târâie-brânză, anumite găselnițe care au fost wow în sezonul doi acum par naive, dar tot nu renunți, mergi mai departe, dacă nu din curiozitate, măcar din inerție.
Al patrulea val, ca și al patrulea sezon, beneficiază de publicitate și de un treiler alert care să-ți stimuleze interesul. Pentru film se aleg cele mai tari secvențe, pentru pandemie, cel mai pesimist scenariu – 8500 de cazuri pe zi.
În ciuda faptului că povestea și-a pierdut luciul, cum să nu stai cu sufletul la gură?!
Serialul aduce profit producătorilor, celebritate unor actori poate necunoscuți până la rolul jucat acum, nominalizări, eventual premii.
Pandemia îmbogățește industrii, face ilustre personalități științifice din asistenți universitari…

Ceva diferă totuși: în cazul filmului, numele producătorului apare întotdeauna pe ecran și zăbovește acolo măcar două secunde, cât să-l citești și să-l ții minte.


Publicat în actualitate mioritică, Ce știe spițerul | 6 comentarii

În bula lor

Au demisionat miniștrii USR-PLUS. Teoretic, șase ministere au rămas de izbeliște: sănătatea, justiția, transporturile, economia, cercetarea și digitalizarea, fondurile și proiectele europene.
Practic însă, doar primele patru ministere contează pentru popor; ultimele două nici nu există.
Ilie de la sculărie și Dorel de la enel n-au auzit, iar dacă au auzit, nu știu ce înseamnă cercetare, digitalizare, fonduri și proiecte europene. N-au nevoie de ele. În viața lor nu s-au intersectat și nu se vor intersecta cu noțiunile astea. Patentul, șurubelnița de măsurat curentul, cheia franceză, flexul și bormașina n-au nevoie de cercetare și dezvoltare. Sunt bune așa cum sunt. Dacă se strică, își iau altele noi de la Dedeman, la ofertă, din banii lor, nu din ăia europeni.
Până la urmă, nici economia și justiția nu contează pentru ei. Dacă-și iau salariul la timp și nu fac scandal la băutură…
Transportul, da, ăsta contează, dar microbuzul de Frumușani – Gruiu – Șoldanu circulă regulat, indiferent dacă e sau nu ministru la transporturi. Și medicul de familie stă în cabinetul lui, și farmacia e deschisă și poți cumpăra hapuri compensate la gemuleț, chiar dacă s-a supărat doctorița pielii pe fotoliul ministerial.
Prin urmare, Ilie, Dorel și noi, ceilalți, care intrăm în ecuația P(…rostime + …ulime + …ulație) = zero barat, nu prea simțim diferența între țară guvernată și țară în criză guvernamentală, fiindcă în ultimii 30 de ani, cu sporadice excepții, n-a existat nicio diferență între cele două situații.

Ah, da! Uitasem! Nu doar că au demisionat șase miniștri, dar USR-PLUS și-a dat mâna cu AUR. Auăleu, tragedie sufletească enormă pentru votanții useriști, care-și puseseră toate speranțele în… În ce, mă? În doctrina useristă? Aia cu meritocrația? Da, când te uiți la Barna, doar asta vezi: meritocrație. Respectul și garantarea proprietății private? Cum o vede Oana Bogdan? Dreptul la nediscriminare? Așa cum înțelege Ioana Mihăilă discriminarea („Cuvântul discriminare se referă la discriminări legate de sex, de religie, de apartenență politică. Nu se referă la aspecte de sănătate publică.”) e puțin probabil să-ți fie garantate drepturile fundamentale cu echipa USR-PLUS.

Nu doar USR-PLUS, ci orice formațiune politică, partid, ce-o fi, care se aliază cu un partid cvasi-extremist, cum e AUR, are de pierdut, dar, până la urmă, e nevoie și de un AUR care să măcăne împotriva globalizării, că prea am luat-o pe derdeluș, la vale, cu uniformizarea unională!

Dacă e să vorbim de simpatizanți, susținători, militanți ai vreunui partid politic, atunci să-i deplângem pe toți cei care s-au dus până acum la vot, indiferent de opțiune, fiindcă niciodată nu s-a văzut mai clar ca acum că, orice doctrină, culoare, scop politic au partidele românești la nivel declarativ, toate sunt, în fond, o apă și-un pământ. Fără excepții.
Fac și desfac alianțe, trăind în bula lor, pentru interese de grup dar mai ales individuale și habar n-au de noi, prostimea, pulimea, populația. Pentru că e greu să-și chivernisească propria viață plus pe a rudelor și prietenilor, e cumplit de greu să se ocupe și de vila în care stau, și de casele de vacanță, și de afaceri, și de hectarele de pădure, și de cât să ceară ca să le rămână mult lor, după ce și-au mulțumit protectorii. Toate problemele astea le ocupă atâta timp și îngroașă atât de zdravăn pereții bulei lor, încât nu doar că nu-și mai zăresc de-acolo, din interior, susținătorii, dar uită și că există.
Bine, odată la 4-5 ani, mai suflă-n pai câteva bule mici de săpun, în culorile curcubeului, care-i umplu de admirație pe votanți și-i mână către urne.

Și-atunci, care ar fi soluția? Înc-o revoluție? Nu. Și-un copil știe acum că nu mulțimile încep revoluțiile și, mai ales, nu ele dictează finalul.
Pasivitatea. Indiferența. Spatele întors. Televizorul închis. Să vină ziua alegerilor și tu să-ți coși un nasture la palton, să speli un geam, să-ți repari bormașina, să-ți tunzi bichonul sau gardul viu din fața casei, pe urmă să ieși la plimbare în parc, departe, cât mai departe de o secție de votare.
Să se voteze singuri, ei între ei, să iasă câștigători la a patra zecimală, cu 0,0006%.
Măcar o dată să se întâmple așa! Să observe că nici noi n-avem nevoie de ei, nu la patru ani: niciodată!

Poate, cine știe, din utopia asta, politica ar căpăta sens.

Publicat în actualitate mioritică, actualitatea politică, apucături proaste la români, părerea mea, Uncategorized | Etichetat | 2 comentarii

M-a făcut mama ministruuuu…

FOTO: INQUAM PHOTOS Ilona Andrei

Ăsta e noul ministru de finanțe. Cum se știe, uneori, o poză face cât 1000 de cuvinte. Racursi-ul ni-l arată pe Vâlceanu așa cum este: mâna cât grebla, capul cât bila de biliard.
Ce l-a tăiat bila încă din prima tinerețe: să îmbine plăcutul (director economic la firma prosperă a mămițichii, cercetată pentru evaziune fiscală) cu utilul (traseist politic PSD -> PDL -> PNL ) la nivel înalt. N-a pierdut vremea cu lipit afișe – strâns semnături, a jucat numai la baroneală, întâi la ciuma roșie, pe urmă la ciuma portocalie și, în sfârșit, la ciuma galben-albastră care l-a și făcut mare ciumete – ministru cu parnosul.
Ei, acum, ca ministru, ce și-a zis? Că nu mai are nevoie de bilă, îi e destul grebla cu care o să rânească la banii noștri și s-a dus la conferința de presă ca tocilaru’ la bac, fără copiuță, fără căscuță, numai cu voința politică și cu greblele-n buzunare. Evident, n-a știut cât e salariul minim pe economie ad labam (vorba lu’ dom’ doctor Gheorghiță).
Jurnaliștii l-au știruit vreo trei zile, după care l-au lăsat în plata domnului Stat, așa cum i-au lăsat și pe Bodu, șeful ANAF, care n-a știut să calculeze cât reprezintă TVA-ul într-un preț cu TVA inclus, adică n-a știut regula de trei simplă, și pe Elena Udrea, doctor în geopolitică și geostrategie care n-a știut că Norvegia n-are președinte, precum și pe toți chelnerii, șoferii și video-chatistele care au ajuns directori de regii autonome și consilieri guvernamentali.
Ce dovedește asta? Că presa, a patra putoare în Stat, are tot atâta putere cât un chihuahua care atacă un dobermann.
Și mai dovedește că mulțimile nu ies în stradă să ceară demisii și să dea jos guverne decât atunci când le asmut Serviciile. Altminteri, cei peste 1500000 de români care sunt plătiți cu minimum pe economie s-ar fi adunat în Piața Victoriei la finalul acelei conferințe de presă.

Publicat în actualitatea politică, apucături proaste la români, mai prost decât ai fost proiectat, părerea mea, strict autentic, Uncategorized, ştiri de neştiut | Etichetat | 10 comentarii