Într-o joi, după ploi…

…apare tipul ăsta. Ferestre larg deschise. Pentru o clipă, își vâră ciocul prin simulacrul de gratii care-i taie cheful motanului de-a sări fără parașută. Se retrage imediat, dar rămâne acolo, în pervaz, extrem de curios.
Noi, înțepeniți, pe dinăuntru. Nu știm exact ce viețuitoare e, dar sigur e prima oară când vedem așa ceva. Mili, mai cu inițiativă, se prelinge cumva, în sus, că nu se poate numi salt ce-a făcut el, să-l privească mai îndeaproape. Alte secunde. Poate chiar zeci. Pe urmă îi arde un croșeu, cu stânga. Arătarea se eschivează, dar nu cine știe ce. Mili, jignit, se așează în poziția pândă relaxată. Trece un minut, poate două. Ăla micu’ face un pas în față. Tupeu, nu glumă! Se așează și el pe ciuci, cam ca Mili. Pisicul se uită la noi, să vadă dacă mai trăim.
Stăm așa toți patru, înțepeniți, o eternitate.
Ca să fiu sigură că zburătorul e ce cred eu, mă retrag ușor cu spatele, până la frigider, iau cartonul cu ficăței cruzi, îi găuresc țipla și mă întorc să-mi încerc norocul. Mă mișc cu încetinitorul, să nu stric spectacolul, pun un ficățel pe pervaz și mă îndepărtez un pas. Musafirul îl înhață și-l înghite în doi timpi și trei mișcări. Fix așa! Urmează ficățelul doi, care dispare ca și primul. Mili se holbează la intrus și scoate un geamăt de compasiune pentru hălcuța roșie, tremurătoare. Al treilea lob hepatic se nimerește a fi unul barosan. Eu l-aș mânca din câteva  înghițituri. Ăla îl rezolvă din două. Îi dau unul și lui Mili, ca să nu-i iasă ochii din orbite cu totul. Săracul de el, își ia porția și se ascunde s-o mănânce sub pat, ca să nu i-o fure hămesitul.
În fine, nu trebuie să consum o casoletă de ficați ca să fiu sigură că avem de-a face cu un pui de bufniță.

Pe urmă, ploaia reîncepe. Bufnițilă se mută în colțul pervazului și se lipește de perete, ca să fie la adăpost. Și, deodată, când ne așteptam mai puțin, face zvrrrr – și p-aci ți-e drumul.

Viața ca o zebră

De ziua copilului

 

 

După o zi de muncă intensă  (bodogăneli, râsete, înjurături, cafele, pauze, vorbit la telefon, fluierături, săpat șanțuri, spart o țeavă, reparat țeavă cu altă echipă de intervenție, astupat șanțuri), cei câțiva angajați ai ADP-ului s-au făcut nevăzuți.
Grădina arată ca înainte, doar cu gazonul ciufulit pe alocuri.
Verific apa de la robinet – curge. Curge și aia mai scumpă, care vine pe țeava de „caldă”. Bun. Deci apele curg, grădina e oarecum neschimbată, o să coboare nebunul de la opt, să mai reguleze ce e de regulat la florile lui, mai trece o săptămână, dă lăstărișul teilor, nici nu se mai cunoaște c-a fost mână de om, sapă și lopată…
Atunci, la ce atâta agitație?

Ei, bine, când se lasă întunericul, uite cum se vede prin fereastra deschisă!
Culorile se topesc lent una într-alta, fiecare nuanță durează cam două secunde, motanul e înnebunit după spectacol, nu-i exclus să-și imagineze că ne-am cumpărat un televizor mai mare. Și cam răcoros pentru luna iunie.

 

 

 

Gânduri la vreme de molimă(13)

A murit și Vasile Zainea.
Parșivul Covid-19 l-a săltat dintre cei vii când încă nu împlinise 91 de ani, deși doctorii au făcut pe dracu-n patru să-l mai țină în viață. De ce zic că l-a săltat: fiindcă bătrânul domn nu poate să fi plecat decât într-o singură direcție, și anume în sus, la Ceruri. Asta li se întâmplă celor fără de păcate.
Și cum, altfel, să fi fost ÎPS-ul Zainea? Că de-aia s-a lăsat cu boceală pe toate posturile de știri tv. E drept că unii prezentatori au strecurat printre suspine și cuvintele „colaborator al Securității”, „ar fi dat note informative”, „dosar CNSAS”, dar pe ton dubitativ, cu voce albă, silnică, parcă împunși cu Glock-ul în coaste.
În presa scrisă a fost mai puțină izmeneală, jurnaliștii au folosit chiar sintagma „pată neagră” pentru ușoara colaborare cu Securitatea a înaltei fețe bisericești.
E destul să cauți pimen securitate pe Google și dai de nenumărate articole din care afli că ÎPS-ul în cauză a conlucrat atât oral cât și scris (sub numele de cod Petru și Sidorovici), că a fost angajat DIE și a avut misiuni în străinătate, că  a turnat români și străini pentru că – nu-i așa? – „când trădezi legătura cu Securitatea urmează un glonț sau închis” .
Deci, cum singur se justifică, nu avea de ales. Prin urmare, nu ca securist va rămâne arhiepiscopul în memoria credincioșilor, ci ca apărător al bisericii, al culturii, al istoriei noastre. Și așa e drept să rămână. Pata neagră, chiar dacă s-a întins pe câteva decenii, nu trebuie să maculeze o viață întreagă de cucernicie și fapte bune.
În fond, nici nu poți fi sigur că lucrurile au stat exact ca în motivarea Curții de Apel București. Și judecătorii sunt oameni, mai greșesc. Dacă nu era Pimen Zainea, Putna și celelalte mânăstiri bucovinene s-ar fi transformat în muzee. Așa, fiind în relații bune cu securiștii, cu Manea Mănescu, Miu Dobrescu și alți nomenclaturiști („pâinea lui Dumnezeu” cum îi numește el), a salvat nu doar lăcașuri de cult, dar și sute de mii de hectare din pădurile Moldovei în pădurile BOR.
Și, vorba avocatului său, turnătoria fără prejudicii nici nu poate fi considerată turnătorie. Că românii pe care i-a raportat că nu prea văd cu ochi buni orânduirea comunistă n-au pățit nimic, adică nu i-a omorât nimeni, iar străinii pârâți, ăia trăiau în Occident și acolo securitatea noastră chiar n-avea ce să le facă.
Chiar anul trecut, într-un interviu cât se poate de binevoitor , proaspătul nonagenar Zainea, luat de valul obișnuinței, cred, îl deconspiră jurnalistului de la Bazilica.ro pe Patriarhul Teoctist: „Apoi a fost Preafericitul Părinte Teoctist. Acesta mi-a spus: Fă ce știi că trebuie făcut pe teren!”.
Și nici Teoctist, așa post mortem cum se afla domnia sa, n-a pățit nimic.

Prin urmare, mă alătur și eu mulțimii îndoliate și-i urez ÎPS-ului Pimen zbor lin și multă liniște sufletească în Cer, precum a avut și pe Teren.

Gânduri la vreme de molimă (12)

Dacă aș fi adepta teoriei conspirației, aș zice că Oculta Mondială a găsit un răspuns la întrebarea  cum să-i prostim (și mai abitir!) pe proști.  Păi, să le diminuăm oxigenarea cerebrală. Cum facem asta? Îi obligăm să poarte măști, ca să se apere de un virus cu transmitere aeriană. Unul parșiv, care se răspândește rapid și generează o pandemie, care va dura cel puțin…

Dar cum nu sunt vreo conspiraționistă, mă văd obligată să spun doar atât: da, dom’le, mă doare capul frecvent de la împuțita asta de mască pe care n-o dau jos cu orele, dacă Prăvălia e aglomerată. Și mă simt fără vlagă. Și abia aștept să dau fuga în intimitatea recepturii, la făcut creme și colutorii, ca să o cobor sub bărbie și să respir normal.

Pe voi nu vă deranjează botnița noastră cea de toate zilele?

Gânduri la vreme de molimă (11)

Undeva, spre sfârșitul lunii aprilie, ar trebui sărbătorită Ziua Prea-Sfintei Ipocrizii. Nu văd ce alt omagiu i-am putea aduce Cuvioasei Primărițe, care s-a gudurat iar, pentru a mia oară, la poalele popimii ortodoxe.
Sigur, normal era să fie sanctificată mai devreme, la prima minune, aia cu înghițitul unei sârmulițe, dar nici acum nu-i târziu, când a cerut coborârea de pe panourile publicitare a acelor vizualuri reprezentând medici în luptă cu pandemia, „pentru că lezează credința trecătorilor”.

Bine că nu lezează dreptul la liberă exprimare!

 

Dacă această formă de exprimare a mulțumirii față de medici în  zilele covidului frizează sau nu exagerarea, prostul gust, blasfemia sau cine știe ce altceva, rămâne la latitudinea privitorului.
Pe alte meleaguri același sentiment de recunoștință a fost materializat vizual cam la fel, poate mai apăsat, dar acolo nu există, cred, acest amestec de habotnicie-prostie-pupincurism, cu care ne lăudăm noi.

 

Ganduri la vreme de molimă (10)

 

 

Japonezul își făcuse un obicei din a ne vizita măcar o dată pe săptămână. Cumpăra tot felul de combinații – minerale, vitamine, extracte vegetale, fitohormoni, antioxidanți – bine gândite, produse de firme serioase, niciodată știfturile cărora li se face obsesiv reclamă la televizor.
Venea însoțit de o fată înaltă, slăbuță care vorbea în locul lui.  O fată cu bluze impecabile, sobre, atât de albe și bine călcate, încât păreau abia scoase din țiplă. Degetele subțiri, fără inele, cu unghii scurte, lăcuite incolor numărau  bancnote noi-nouțe, parcă atunci scăpate de la Imprimeria Băncii Naționale.
Dacă era translatorul, asistenta, iubita Japonezului sau doar un fel de bonă-bodyguard, asta n-am știut niciodată.

În orice caz, omul avea nevoie de toate astea la un loc, presupun, fiindcă era suferind. Bănuiam că are nasul ori gura mutilate de vreo rezecție chirurgicală sau de vreo monstruoasă malformație congenitală.
Fiindcă purta mască.
Nu i-am văzut niciodată, nici măcar o secundă, partea de jos a feței. Așa că nu știam cât e de hidos, dacă-și mai poate folosi buzele la zâmbit, la mâncat, la sărutat. De vorbit, vorbea, în japoneza lui lătrată din care eu nu pricepeam o iotă, dar era limpede că însoțitoarea lui n-avea nicio problemă, îl înțelegea perfect și-l aproba cu mișcări ritmice ale capului, plină de condescendență.

Vizitele misterioase și regulate ale Japonezului însoțit au durat cam trei luni. Apoi a dispărut.
Am presupus fie că murise, răpus de boala aceea teribilă, desfigurantă, fie că, pur și simplu se întorsese în țara lui, ca să moară acasă.

Atât de proastă eram acum zece ani și cam asta era tot ce știam eu despre purtatul unei măști chirurgicale în afara unei săli de operație.

Gânduri la vreme de pandemie (9)

Faptul că doar 5% dintre infectații simptomatici cu covid-19 sunt fumători a generat un studiu clinic la finele căruia s-a ajuns la concluzia că tratamentul transdermic cu nicotină (plasturi) ar fi una dintre soluțiile demne de reținut.
(Observați cât de temperat mă exprim, tocmai pentru că sunt fumătoare!)

Imediat ce a devenit public rezultatul acestui studiu făcut de cercetătorii francezi la Spitalul La Pitié-Salpêtrière din Paris, un rânjet malițios a înflorit pe fețele a-tot-deștepților cu blog de mare succes. Rânjet care s-a materializat în fraze de genul: „Nu c-aș vrea să insinuez ceva, dar să ridice mâna sus de tot cine crede că marii producători de țigări sunt suficient de lipsiți de scrupule ca să comande un studiu de genul ăsta și să-l mai și promoveze.”

Nu zic că e imposibil ca producătorii de tutun să fi comandat vreun studiu care să tragă spuza pe turta lor, deși presupun că aceștia sunt pe val acum, fiindcă izolarea cere răbdare și…
Dar ia uitați-vă ce proba un grup de cercetători români încă din 2015: efectul antiinflamator al nicotinei.

Pentru cei care n-au răbdare să citească studii clinice vinerea dimineața, le zic pe scurt și băbește.
Nicotina stimulează receptorii responsabili de inhibarea răspunsului imun al organismului, adică blochează sinteza citokinelor cu efect proinflamator.

Aplicația practică prezentă în cazul infecției cu covid-19 este evidentă, deoarece virusul determină eliberarea explozivă a citokinelor, producând un răspuns haotic, disperat al sistemului imunitar cu daune la nivelul tuturor organelor și aparatelor din corpul omenesc

Prin urmare, da, probabil că în cazul ăsta particular, fumătorii sunt avantajați în fața infecției cu covid-19, sistemul lor imunitar fiind ceva mai puțin vigilent. Cam ca al copiilor, presupun eu.

Gânduri la vreme de molimă (8)

vinere mare

Nu știu cum de-i mai zice mare. Poate de la femeia asta mare, groasă, grasă, mătăhăloasă care a ieșit în poarta bisericii înarmată cu doi saci mari de plastic transparent, umflați cu pungulițe transparente în care se văd chifle. Sacii îi ajung până la brâu. Cum o privesc din profil, pare îngropată până la jumătate în chifle. Un fel de Venus hidoasă, ieșind dintre pâinișoare ambalate igienic.
Stă de vorbă cu alte două femei, la fel de grase, cu sacoșe din rafie, burdușite și ele.
Dacă ar fi să desenez scena, aș începe prin a schița șapte cercuri: trei mari, două medii și două mai mici. Femeile, sacii, sacoșele. Femeile nu poartă măști. Poartă basmale. Și păstrează distanța aia socială de 1,5 m fiindcă sacii, papornițele, burțile…

***

Pleacă tura de dimineață. Colegele mele s-au echipat de drum. Se aud niște murmure pe sub măști. După ton, sunt urările pascale. Le răspund tot așa, gângav, prin botnița mea care miroase încă a spirt. Da, știu, n-are rost s-o pulverizez cu alcool, dar nici n-o să folosesc câte una pe zi. Costă cât un sfert de pachet de țigări.
Stăm ca tutele câteva secunde, ochi în ochi. Probabil că sub pliseurile  de hârtie pânzată e niscai zâmbet.
Până la urmă, ne tragem măștile sub bărbie, râdem larg și ne îmbrățișăm ca oamenii. Dă-o-n pizda mă-sii de Covidenie!…

sâmbăta marii piețăluiri

Gestul de-a nu te afla prea aproape de semenii tăi a devenit un reflex, văd. Pentru un vizitator din altă lume ar semăna cu un fel de timiditate politicoasă.
Parcul din fața pieței e plin de bătrâni. Câte unul la fiecare capăt al băncii. Se află acolo în deplină legalitate, e unșpe și douăzeci. Totuși, în ordonanță scrie că pot ieși din casă puțin înainte de orele prânzului, nu că trebuie. Una dintre babe a sărit nițel calul, stă la soare cu umerii goi (a trecut deja la bustieră elastică și fustă hiperînflorată), deși majoritatea n-au dat jos gecile sau puloverele. Zic că „a sărit nițel calul”, pentru că nu-i lipsesc masca și mănușile de latex negre.

***

Dacă ce-am citit eu despre virusul ăsta, că, de fapt, se infiltrează în molecula de hemoglobină, cam ca în intoxicația cu monoxid de carbon, atunci chiar că situația devine albastră!

 

Gânduri la vreme de molimă (7)

Cu M de la Motan, Molimă, Media…

Când motanul meu dă cu ochii de o insectă care parcurge repejor vreo zece centimetri de parchet, rămâne înmărmurit. Trepădușul ăla viu e de o mie de ori mai interesant decât orice jucărie mișcătoare (nici mini-drona nu l-a dat pe spate cine știe ce).
O gărgăriță e, pentru Mili, mai tare ca Moș Crăciun pentru un copil de patru ani.
Îi analizează traiectoria, poate face și ceva previziuni – unde se va afla mititenia peste două secunde, își schimbă tiptil și strategic poziția de pândă și, în cele din urmă, o atacă. Blând, să n-o omoare, s-o zăpăcească doar. Insecta se cacă pe ea de frică! Înțepenește. Motanul îi mai dă un brânci, tot așa, amical, gen – haide, băi, c-am glumit, ce dracu!
Insecta se repliază și o ia din loc. Altă labă peste cur, altă înmărmureală. Jocul ăsta poate dura minute bune. Cât vietatea mișcă, pisicul e super-interesat. Totul ia sfârșit când, în mod accidental, scatoalca e letală. Mili continuă să înghiontească leșul câteva secunde, sperând într-o minune care nu se întâmplă. Atunci îi întoarce spatele și pleacă dezamăgit în treburile lui.

Cam așa se comportă în zilele noastre și jurnaliștii cu știrile despre îmbolnăviții de covid, doar că invers: cum se însănătoșesc, cum nu-i mai interesează. Ăla care s-a zbătut între viață și moarte, pe ventilator, zece zile, cum începe să respire spontan, cum devine un neica nime’ pentru ei.

Altfel ne-ar fi comunicat și nouă, cu bucurie, că doctorița A. M., șefa ATI-ului de la Gerota, după ce a fost în stare critică, infectată cu  covid -19 și ceva nosocomiale adăugate, timp în care s-a vehiculat pe rețele de socializare și că a murit deja, e acum în afara oricărui pericol, respiră autonom, vorbește și mănâncă supă de pui.
Nu, ei doar au bodogănit undeva, la digi24 sau echivalent, că „a ieșit din starea critică”.

De ce nu spuneți, mă, știriștii lui pește prăjit, că da, uite, femeie, 40 de ani, fără alte boli, e pe picioare acum, chiar dacă a fost contact direct și prelungit cu împuțitul ăla de milițian care a îmbolnăvit tot spitalul? De ce, mă, știrile bune nu sunt și ele știri?