Gânduri la vreme de molimă (1)

Spitzerul era ateu. Cel puțin așa mi-a dat de înțeles în lungile noastre discuții sferto-filosofice sau, și mai rău, semi-sferto-filosofice pe care le purtam în copilărie. De fapt, niște introduceri extrem de naive în cosmologie și microbiologie.
Spițerul era un ateu discret.  N-a afirmat niciodată că Dumnezeu nu există. Doar că nu-i rostea numele. Prefera să-i zică Univers. Cosmos. Și, ca să mă dumiresc oarecum despre ce e vorba, se raporta mereu la microcosmosul corpului omenesc. Care era Zeul. (Uite că de cuvântul ăsta nu se ferea!) Celulele și microbii erau muritorii. Care se mai și războiau uneori. Atunci Zeul era bolnav. Pe timp de pace, Zeul era sănătos. Dar fie pace, fie război, Zeul nu controla mărunțeniile alea decât în mică măsură, tocmai fiindcă nu le putea percepe. A-ha, mă gândeam eu, de-aia nici Dumnezeu nu face mare lucru, fiindcă nu ne vede cu ochiul liber.
Ceea ce înseamnă că, la momentul ăla, eu credeam că Dumnezeu există.
Acum nu mai știu ce să cred.

Publicat în Uncategorized | 3 comentarii

Muntele de lanolină

Până la urmă, Spitzerul  n-a murit.

Bila albă cu care termin anul ăsta extrem de zbuciumat, șovăitor, crispat, depresiv… nasol, într-un cuvânt e asta, că am urcat iar muntele de lanolină și am pus la treabă micul mojar din porțelan de Rosenthal.
Nu, nu e adevărat că au dispărut medicii prescriptori. Nici bolnavii care cred în formule concepute anume pentru ei.
Trebuie doar să existe un laborator și-un spițer care-și acceptă condiția de mestecător monoton la mojar.
Eu mi-am redescoperit-o cu plăcere.
Spitzerul poate fi mulțumit.

Publicat în blog, d'ale Prăvăliei, Uncategorized | Etichetat , , | 2 comentarii

It just happens

Marie Fredriksson (Roxette) a murit. Cancerul, această năpârcă a bolilor, a învins-o după șaptesprezece ani. De fapt, mai potrivit ar fi să zicem că ea a reușit să țină dihania la respect 17 ani.

Bravo, Marie!

Am simțit nevoia să scriu despre asta din două motive:
1. Mi-a plăcut trupa Roxette și-mi place și acum, fără rezerve. O ascult la drum lung și nu mă plictisește niciodată. Se potrivește la orice oră a zilei ori a nopții, în orice anotimp.
2. Fanii vindecărilor miraculoase și neconvenționale – extract de spânz, miere cu lăptișor de matcă, acatiste la Sfântul Nectarie – ar trebui să rețină că Marie Fredriksson a trăit și a cântat încă ȘAPTESPREZECE ANI după ce i s-a diagnosticat tumora cerebrală, beneficiind, probabil, de cele mai  bune tratamente oncologice începute la timp. Șaptesprezece ani în cancer înseamnă o viață de om.

Publicat în blog, cronici, părerea mea, Uncategorized | Etichetat , , | 9 comentarii

Poli-tichie (1)

După cum știți, în ultimii ani m-am ferit de subiecte politice. Din varii motive. În principal, ca să ne menajăm reciproc simpatiile. În secundar, politica românească a devenit atât de previzibilă, de plicticoasă, încât prefer să urmăresc The Crown.

Totuși azi, că se alege președintele țării (nu, n-am fost la vot, nu mă mai duc de cinci ani, fiindcă oriunde pui ștampila, în final, se dovedește că ai greșit, iar celor care susțin ideea că votul reprezintă civism, o să le contraargumentez cu zicerea lui Bismarck – „Doar un prost învață din greșelile proprii. Un înțelept învață din greșelile altora.” ) nu mă pot abține să comentez măcar un aspect. Un fleac.
Pe Veorica au trădat-o nu doar o seamă de pesediști de-ai ei, dar a trădat-o și croitoreasa:

Pentru bărbații care aruncă un ochi asupra fotografiei, am încercuit zona critică. Sper că nu e cazul să le și explic: pardesiul ăla croit „pe lângă gât” n-ar fi trebuit să arate ca și cum ar sta încă spânzurat în cuier.

 

Publicat în actualitate mioritică, actualitatea politică, apucături proaste la români, dinozauri, epoca de piatră, mai prost decât ai fost proiectat, părerea mea | Etichetat | 6 comentarii

E dăcât Mili!

Supt tavan, în debara,
Vai dă viețișoara mea!

Publicat în blog, cu ce ne mândrim, pisici și alte lucrușoare, Uncategorized | Etichetat | 4 comentarii

În bula mea…

După ce ochiul stăpânului s-a închis, vita a început să slăbească. De fapt, se cam betegise ea  mai demult. Încă de-acum trei ani respira greu și mergea tehuie, fără țintă. Și nu mai dădea lapte. De miere  nu mai putea fi vorba!
Prin martie, când toată suflarea zumzăie, s-a lăsat într-o rână și n-a mai vrut să-și îndrepte ciolanele, nici bătută.
Cum, probabil, ați înțeles deja, vita asta purta un nume. Îi zicea Prăvălie.

Așa că mi-am dat demisia. Cel mai bun prilej să afli cât de tare ai fost și ce salariu ar fi trebuit să ai. Firește, nu înainte de-a-mi găsi alt stăpân și altă vită, care zbârnâie, aproape cum zbârnâia ailaltă, acum șaptesprezece ani.
Șaptesprezece ani! Ăsta a fost motivul pentru care am lălăit-o cu plecarea. Cum să renunț, după atâta amar de vreme? De ce să nu mai aștept, poate lucrurile își revin la normal? Dacă nu reușesc să mă acomodez, că-s prea bătrână pentru schimbări? Căpitanul părăsește ultimul corabia, doar șobolanii… etc.
Până la urmă a învins instinctul de autoconservare și micul meu tratat de numerologie personală.
Să vă zic cum stă treaba. La mine e 8. Totul e legat de cifra asta. Începuturi. Sfârșituri. Cotituri. M-am născut la 8 luni. M-am dus la școală la 8 ani. M-am apucat de altă meserie după 17 ani – 14 de muzică și 3 de căutări. Unu plus șapte fac opt.  Căsătoria a durat opt ani. Următoarea relație tot atât. La Stat am muncit în total opt ani. Primul job în privat – opt ani. Următorul șaptesprezece…

… Și m-am întors pe blog după 8 luni. 🙂

Publicat în blog, d'ale Prăvăliei, jurnal | Etichetat | 12 comentarii

Ce mai faci, Renata?

Mă întreba optimvs acum câteva zile –  și, în esență, cam asta voiau să afle și Șamanu,  și klaus – ce mai fac.
E plăcut să-ți poarte lumea de grijă, mai ales că vine o vreme când tăcerea poate fi consecința ultimei chestii pe care o faci în viață. Gen Cârco . Sau, absolut inexplicabil, Camelia,  femeia care ura punctul și de aceea, oricât de lung ar fi fost textul, nu punea decât unul, o singură dată, la sfârșit.
Deși nu e obligatoriu să fi murit ca să taci definitiv în pielea unui anume personaj. Gen Olivia, despre care am aflat de la Aldus că nu s-a sinucis într-atât încât să nu fie capabilă să-și șteargă blogul de pe WP.

Prin urmare, eu fac ce fac de la un timp, păpușăresc și bricolez mici obiecte de mobilier pe care coabitantul vrea să le arunce fiindcă s-au giorsăit de vechime sau de proastă calitate. Le salvez cumva, le mai dau o șansă, nu fiindcă aș fi miloasă cu obiectele (nu sunt), dar cui nu-i trebuie niște măsuțe foarte joase pe care mănânci uitându-te la The Blaklist din orice poziție?! Și cui îi prisosește un scrin vechi, Bonanza, cu multe sertare?
Am descoperit că e mult mai spornic să pictezi mobilă decât să lipești șervețele pe ea. Cu culori acrilice, desigur, fiindcă se usucă rapid, nu ca tempera, și sunt mult mai rezistente la gheare.

ex-măsuță Ikea

detaliu scrin Bonanza, în lucru

 

Publicat în cu ce ne mândrim, experimente, filme, jurnal, pictura, pisici și alte lucrușoare, strict autentic, Uncategorized | Etichetat , , | 36 comentarii