Cine-mi sunt?

E douăzeci februarie, asta știu sigur.
Ninge cu fulgi mari și grei care se topesc înainte de-a atinge asfaltul. Cel puțin așa cred. Mama e în pantofi de lac, cu toc gros, trotteur (când pronunță ea cuvântul ăsta, motorașul „r”-ului sfârâie de două ori, scurt, plăcut, ca o gâdilătură) și a împrumutat haina de astrahan a bunicii, doar ca să fie elegantă, fiindcă altminteri nu e frig deloc. Mie, cel puțin, mi-e cald.
Merge sprijinită de brațul prietenului ei, un bărbat bine, cum ar spune ea, adică suficient de înalt, cu ținută impozantă de intelectual fin. Deși n-are decât vreo patruzeci de ani, părul lui de culoarea argintului, pe care-l poartă pieptănat peste cap, îi dă un aer distins. Știe cinci limbi străine la perfecție – germana, franceza, engleza, latina, româna și greaca. Ultima e limba lui maternă, n-o pun la socoteală. E jurist și lucrează undeva, ca lumea, într-un minister. E un adevărat domn, cu care poți vorbi despre orice: literatură, artă, drept roman, filosofie. În plus, e și mare meloman. Ca și mama. De-aia ne-a invitat sâmbăta asta, pa amândouă, la Ateneu. Cică se cântă Beethoven. Mie, numele nu-mi spune nimic, dar sunt așa de bucuroasă că ieșim undeva, încât nu stau să-mi fac griji că nu știu cine e Beethoven.

Când e cu tipul ăsta, mama e relaxată și mulțumită. Poate chiar măgulită. O simt. Firește, relația e platonică. Mama nu e genul…
Există două motive pentru care ne mișcăm așa încet: eu și șchiopătatul lui, datorat unei poliomielite din copilărie. Când rostesc cuvântul ăsta, poliomielită, gândul îmi zboară la pisici. Nu știu de ce, fiindcă pisicile sunt opusul poliomielitei, se mișcă armonios și legat. Se mișcă bine. Ori tipul ăsta nu se mișcă bine deloc. Face un pas bun, dar al doilea e total greșit, ca o zvâcnire de-aia care te trezește din somn când visezi că alergi la vale, pe iarbă, și – buf! Te trezești, ca să nu cazi de-adevăratelea. Acum înțelegeți cum merge omul ăsta? Calcă tot timpul cu un picior în vis. Sigur, cel mai simplu ar fi să zic că are o problemă cu mersul, dar nu-i chiar așa, fiindcă cei care au o problemă cu mersul se gândesc tot timpul la ea și-i obligă și pe ceilalți s-o facă și să se simtă puțin vinovați că ei au un mers normal, și îți creează așa, o stare de vinovat că tu mergi bine. Ceea ce, în cazul lui, nu se aplică.

Avem locurile cele mai bune. Undeva, în miezul sălii, nici prea aproape de scenă, nici prea la fund.
E prima oară când îl ascult pe Beethoven. Sincer? Nu-i de mirare că n-am auzit de el. O gâlgâială continuă, mai blândă sau mai nervoasă. Rabd ce rabd și, într-un târziu, încep să mă foiesc. Nu-mi place și basta, ce s-o mai dăm cotită! Mama îmi pune o palmă pe creștetul capului și mă potolesc.
Ca să trecă timpul mai ușor, mă gândesc la tata. La ora asta e undeva între Titu și București, într-un compartiment de navetiști, unde joacă pocker pe bețe de chibrit cu doi doctori și o judecătoare. Pe judecătoare o cheamă cu „Ju”, normal, o cheamă Jurcan. Tata îi zice „Jurcănița”, mama îi zice la fel, numai că în gura lui cuvântul sună altfel, ca „Luminița”, pe când mama îl rostește mai înțepat, ca și cum ar fi vorba despre o văcuță stearpă care ar trebui sacrificată cât mai repede. Tata a mai pățit-o odată în trenul ăsta, când a rămas înzăpezit, a jucat pocker cu ceilalți trei până au adormit de frig. Trenul i-a dus în Gara de Nord, a stat acolo cât era prevăzut, pe urmă s-a dus în triaj. Când s-au trezit jucătorii de pocker pe chibrituri, trenul lor intra iar în gară, dar nu ca să-i aducă acasă, ci ca să-i ia înapoi, la Titu. Doctorii și tata s-au scos destul de ușor: o urgență la spital. Judecătoarea n-a avut ce să născocească, i-a spus soțului ei adevărul și s-a ales cu un zâmbet malițios, dar cam atât. E prea frumoasă ca să te superi pe ea, că minte cu nerușinare, susținând că a adormit în tren și acolo au prins-o zorii zilei următoare.

Gâlgâiala devine scandaloasă. La dracu‘, îmi vine să mă dau cu capul de pereți! Dintr-odată, începe ploaia. O percep mai întâi ca pe-o vibrație, apoi ca pe un zgomot în toată regula, un răpăit profund, insistent, care crește în intensitate cu fiecare secundă. Aud glasuri de oameni disperați care strigă „Bravo!”, e o agitație imensă în jurul meu. Pe cât a fost Beethoven de greu de suportat, pe atât mi-e de dragă ploaia torențială, salvatoare, care-i pune capac și-l împiedică să ne mai cânte ceva.
Știu sigur că o să tânjesc mereu după ropotul ăsta dezlănțuit, eliberator, care te face pur și simplu fericit, nu doar fiindcă l-a alungat pe Beethoven, ci așa, în general.

Tata a ajuns înaintea noastră acasă.
– Unde-ați fost? o întreabă pe mama.
– La concert, cu Anastasios.
Pare încântat. Poate fiindcă a câștigat multe bețe la pocker sau pentru că l-a scăpat bunul lui prieten de corvoada numită Beethoven.

Toată noaptea mă perpelesc între ei. Nu știu ce am, dar nu mă ia somnul. În cele din urmă o trezesc pe mama, cu frichineala mea. Mama îl trezește pe tata. Vorbesc în șoaptă. Par speriați. N-am încotro, și simulez că dorm adânc, dar nu mă ține mult. Parcă a intrat un drăcușor în mine, care nu-mi dă pace. Îmi vine să fac ceva, nu știu ce. Să fac o nefăcută.
Așa-mi trebuie! Când a spus mama „Dar nu e momentul!”, puteam s-o cred pe cuvânt. Durerea mă rupe în două și nu-s capabilă nici măcar să țip. Încasez niște scatoalce în spinare. Aerul e ca rumegușul și nici urmă de ploaie. Cine ar putea să respire rumeguș? Alt ghiont, și mă scufund în negură.
Când mă trezesc, aș vrea să mor la loc. E drept că 21 februarie e prima zi din pești, dar nu trebuia să mă puneți într-un acvariu! Nu știu cine sunt idioții care-au făcut-o, eu am boală pe grasa asta care se uită la mine gata să mă înghită, prin două cercuri negre. E cumplit de urâtă și are mâini de cauciuc. Aș vrea să știu unde e mama. Ați închis-o și pe ea într-o cutie de sticlă? Ce v-am făcut? A, că nu-mi place de Beethoven?! Poate că până la urmă o să-mi placă. Scoateți-mi furtunul din nas și dați-o afară pe urâta care se uită la mine prin cercuri. Trebuie s-o văd pe mama! Și ce dacă sunt albastră? Ce importanță are culoarea pielii, când nici măcar n-am piele peste tot? Soluție de continuitate. De unde știu cuvintele astea? Nu le știu deocamdată, mi-au trecut așa, aiurea prin minte, dar într-o bună zi o să le învăț. Pe bune! Promit! Pot să învăț orice, fiindcă am cap. Și ce mai cap! O gâlmă roșie, cu vinișoare purpurii, îmi pulsează în creștet, ca o gușă de batracian înfuriat. Nu-i nimic. O să mă descurc și cu o broască pe post de căciuliță. Nimeni nu-i perfect. Anastasios nu-și aruncă un picior prin lateral, când merge? Nu se mișcă de zici că, la fiecare pas, se cască pământul sub piciorul lui stâng? Și e, slavă Domnului, jurist. Nimeni nu-i perfect! Dați-mi drumul din colivie!

Biciclista cu față de călău clatină din cap că nu. Trec săptămâni întregi, și ea tot clatină din cap că nu.
Între timp, m-am specializat în hrănitul pe nas. Furtunul ăsta care-mi trece prin nări nu e măsura mea. E gros cât un furtun de aragaz. Zău, o să-mi facă un nas de boxer. Și nimeni n-o să creadă că l-am dobândit în pușcăria de sticlă.
Tot spitalul mă vizitează ca pe un exponat de muzeu. Intrare liberă. Sunt copilul-albastru-cu-broască-pe-cap-și-esofag-trahee-de-a-valma. În plus, am fața acoperită de păr roșcat.
Numai gardiana mea cu bicicletă neagră la ochi nu mă vizitează. E tot timpul lângă mine. Fiindcă i-a promis maică-mii că al treilea o să trăiască.
Că veni vorba de mama: cum o cheamă? N-am voie s-o văd, asta am înțeles, damăcar pot să știu cum o cheamă?
Nebuna 28. Așa îi zic ei, mamei. 28 e numărul nostru de pe brățara de identificare. E garanția că, dacă o fi să trăiesc și o să mă ia acasă, să mă ia pe mine, cu sau fără broască la scăfârlie, să nu-i dea alt copil, din greșeală. Nebuna 28 stă cu ochiul lipit de gaura cheii la sala de incubatoare, zi și noapte. Să vezi noroc pe capul ei: cutiuța mea de supraviețuire e fix în raza ei vizuală. Dacă eram juma de metru mai la dreapta sau mai la stânga, nu mai avea ce pândi. Nu mai era considerată nebună.

În fine, sosește și ziua cea mare. Șeful de secție deschide o sticlă de șampanie „Zarea” și bea în timpul programului. Beau, cot la cot cu el, doctori și asistente, tot personalul calificat de pe etajul meu. Poate că nu-i vorba doar de-o singură sticlă, fiindcă prea râd toți ca proștii și arată spre mine. Dace-am făcut? Ă? Am băut o linguriță de apă glucozată pe gură. Da, pe gură! Să fie ăsta motiv de petrecere?
Ochelarista se hotărâse, brusc, să mă debranșeze de la furtun și să apese butonul roșu al lui „fie ce-o fi!” – dacă înghite, bine, dacă nu, asta e, un nou-născut prematur și imatur mai puțin. Și-am înghițit, că ce era să fac?! Cu nebuna aia nu prea te pui. Slavă Domnului că traheea mea se certase de-a binelea cu esofagul și se separaseră definitiv. Zeama dulceagă a alunecat fără probleme direct în stomac. Am trecut testul de anduranță. Hai, dați-mi-o pe mama și să plecăm acasă.
Țî! Nu-i chiar așa de simplu. Există niște protocoale. Nu se numesc încă atât de pretențios, nu știu cum le zice, probabil reguli, regulamente, poate n-au nicio denumire, sunt doar niște mofturi spitalicești pe care trebuie să le înduri, însă nu părăsește nimeni incinta, cât ai pocni din degete. Mai stăm, să mai vedem cum evoluează lucrurile…
Prost evoluează, trebuie să recunosc! Sunt ceea ce se cheamă un copil rău. Nu mănânc. Am tot ce-mi trebuie: o mamă care dă lapte, un culcuș, lumină, căldură, plus că ochelarista nu-mi mai stă în coastă non-stop și totuși nu mănânc. Să-ncercăm cu biberonul. E și mai rău. Mă împotrivesc tetinei, parcă-i țâța dracului. Dacă v-ați fi pus nițel bibilicile culte la muncă, ați fi înțeles imediat de ce: nu suport cauciucul, fraierilor! Primul meu contact cu lumea exterioară a fost prin intermediul împuțitelor ălora de mănuși ale incubatorului, ca niște aripi moarte, întoarse înăuntru. Când toți cei de-un leat cu mine săreau din burtică direct la mămuca lor în brațe și se bucurau de atingerile și mângâierile ei, de mirosul ei, de vocea ei, pe mine m-ați aruncat în cutia transparentă și m-ați manevrat cu labele de cauciuc. Ca să nu mai vorbesc de mațele transparente din nas. Și-acum, când aproape am câștigat bătălia, vreți să-mi puneți și-n gură tot cauciuc. Ia mai duceți-vă-n…!
Încă nu știu să-njur. O s-o-nvăț și p-asta mai târziu, promit, dar acum nu-mi stă mintea decât la surogatul de țâță pe care nu-l vreau cu niciun chip și intru-n greva foamei, pentru că altfel văd că nu ne-nțelegem.
Mă împuținez văzând cu ochii. Știu că mă paște o relocare la acvariu. Noroc că am noroc: o țigancă turcoaică tocmai a născut un băiețel și țâțele ei nesăbuite produc abundent, cât pentru un combinat de lactate. Cineva mă branșează la sfârcul liber, un adevărat furtun de carne prin care curge lapte cu miros de mare și cărbuni abia stinși. Ei, așa da! Câteva zile mă adăp la cornul tuciuriu al abundenței, dar, pentru un copil fost albastru, culoarea nici nu mai contează.
Când, în sfârșit, părăsim spitalul, mama și cu mine, e o zi de luni. Ateneul e închis și nici iarba nu crește, deși e primăvară în toată regula.

Anunțuri

12 răspunsuri la Cine-mi sunt?

  1. Pingback: Am dat “like” unei pagini goale | Blog discutabil

  2. Vero zice:

    Ha! Şi eu m-am adăpat la un corn tuciuriu al abundenţei! A fost prima mea masă. Pe urmă au început să distribuie lapte şi sfârcurile la care eram abonată de drept.

  3. krantz zice:

    Îţi scriu aici, că altă modalitate de contact nu am găsit, cu o rugăminte personală: Am un prieten căruia medicul i-a recomandat pentru copil Anasten Junior. Caută disperat dar nu găseşte aşa ceva. Ai avea o soluţie sau o altă recomandare?
    Mulţumesc
    PS Poţi şterge acest mesaj de aici.

    • renata.carageani@gmail.com

      Produsul amintit conține un complex de vitamina B plus levo-carnitină.
      N-am date mai amănunțite, dar, cred, copilul e sănătos tun. Sau doctorul e imbecil.
      Izomerul levogir al carnitinei crește aportul de oxigen la cord. Se recomandă peste tot în lume bolnavilor de inimă și sportivilor de performanță. Complexul de vitamine B încă n-a avut reclamații.
      Ideea era: de ce s-a dus prietenul tău cu copilul la dpctpr?
      Ți-am dat mailul.

  4. Tipsynel zice:

    Eu care am supt la un uger de iapă ce tocmai fătase, fiind pus sub burta ei de tataie ca să nu mai fiu albastru de foame, mama fiind plecată la o urgenţă, departe de casă, pot să bântui pe aici? Nu am citit decât acest articol, urmează să intru pe blog cu altă ocazie şi să vă citesc mai mult!

  5. Mugur zice:

    Undeva, prin lumea aceasta, am și eu o soră de lapte, căci mama avea suficient încât să dea si altor copii, mai puțin norocași în ceea ce privește mamele.

    Mă bucur că ți-am găsit blogul.

    • 🙂 Bun venit, Mugur!
      Dacă nu ești țigan, nu poți fi tu fratele meu de lapte.

      • Mugur zice:

        Am cunoscut și țigani fericiți. Dar nu sunt țigan și din păcate nici fratele tău de lapte.

      • Asta mi-a plăcut: din păcate.
        Eu interacționez zilnic cu țiganii din cartierul Prăvăliei. Crede-mă, absolut toți sunt fericiți. Cu câteva excepții (drogați, șuți), sunt un adevărat poem. Sau roman. Care s-ar putea intitula „Oameni de onoare”. Poate părea ciudat, dar avem o relație perfectă. Poate că îmi mai umblă încă, prin sânge, laptele țigăncii care m-a hrănit. 🙂

      • Mugur zice:

        Nu cred că este laptele din primele tale zile de viață, ci realitatea unei categorii de oameni. Am lucrat mulți ani printre țigani, am și locuit o perioadă printre ei și pot afirma, asemeni ție, că au un simț al onoarei poate mai dezvoltat decât al nostru, doar că trebuie înțeles din prisma lor.

        Acel din păcate este real, simțit în adâncul meu, pentru că îmi plac raționamentele tale, spre exemplu. V-am descoperit abia de câteva zile, pe tine și grupul de discuții din care faci parte. Nu mă simt capabil de a interveni și eu în comentarii, dar le citesc cu mare interes. Chiar acum citeam la Katherius comentariile de la „Antonio”. Culmea este că Dragoș mi-a pomenit în mai multe rânduri despre tine, dar iată că abia acum am ajuns și eu să descopăr comorile de aici. Poate că nu eram încă pregătit pentru ele? Se prea poate.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s