Gânduri la vreme de molimă (6)

Cu mască, fără mască

Ieri n-am recunoscut-o pe doctorița B. din pricina măștii. Mi-a cerut, cu dezinvoltură, un antibiotic. Tonul imperativ m-a scos din sărite. A zis „ … și dați-mi și-un Azitrox, dacă tot sunt aici!” Adică la farmacie, nu? Am reacționat destul de blând: „Știți că vă trebuie rețetă?” A pufnit exasperată în mască. Masca s-a umflat ca o parașută. „Dați-mi un formular gol, că n-am rețetarul la mine.” Tot atunci și-a tras masca sub bărbie, fiindcă i se aburiseră ochelarii. Am bălmăjit un „ah, iertați-mă, doamna doctor!” A fluturat din mână – nu contează! – și a zis: „Lăsați, și mie mi se întâmplă, arătăm ca niște ciume cu  porcăriile astea.”

Nu-mi pasă cum arăt cu mască. Problema e că mă ustură pielea sub ea, mă ustură nasul și gâtul și, după două-trei ore simt că mă prăbușesc din lipsă de oxigen. Pândesc un moment liber, o dau jos, mă reped afară și inspir adânc, până umplu alveolele pulmonare. De câteva ori, cu ochii închiși. În spatele pleoapelor plutesc niște măciulii microscopice cu țepi. Când îi deschid, măciuliile dispar, e numai cer albastru, soare și mascați.
Mie nu mi se poate întâmpla. Asta-mi zic mereu și-mi pun iar masca pe figură, ca un soldățel ascultător ce sunt.

Publicat în actualitate mioritică, jurnal | Etichetat | 3 comentarii

Gânduri la vreme de molimă (5)

Când ipocrizia și lăcomia își dau mâna cu pandemia

se naște paragraful de mai jos. Care nu e decât al unsprezecelea punct din lunga listă de măsuri pe care și le-au propus popii cu ocazia stării de urgență.
Pasajul e o capodoperă în ceea ce privește eludarea regulilor sau cum să prostim autoritățile și să mai facem și noi un ban grămadă. 

„Spovedania şi împărtăşirea credincioşilor bolnavi aflaţi la domiciliu se vor face de către preot, după următoarea procedură: preotul îşi va întocmi Declaraţia personală de deplasare după modelul aprobat de autorităţile de stat, bifând ca motiv deplasare pentru asigurarea asistenţei pentru persoane în vârstă, vulnerabile sau pentru însoţirea copiilor. La intrarea în locuinţa credincioşilor, preotul va utiliza încălţăminte de unică folosinţă şi mască sanitară, se va spăla pe mâini cu apă şi săpun şi cu dezinfectant, va folosi doar o carte de cult şi epitrahil, trusa liturgică (?!) pentru împărtăşirea celor bolnavi, obiecte care vor fi atât anterior, cât și ulterior dezinfectate.

Ia să ne imaginăm cum se pune în practică scenariul ăsta. Vasăzică ești credincios bolnav (sau sănătos, că nu trebuie să prezinți certificat medical) și-l suni pe popă să-ți facă o vizită la domiciliu. Popa o să vină încărcat mai ceva ca Moș Crăciun. O desagă plină cu protecții pentru încălțăminte (acei botoșei de hârtie de care cam duc lipsă spitalele acum), un flacon cu dezinfectant, o carte, o trusă liturgică (probabil o servietă gen diplomat conținând o sticluță cu vin, un potir, o linguriță și încă două-trei flecuștețe sfințite pe care să le pupe împărtășitul). Patrafirul (denumit științific epitrahil) n-o să fie în sacoșă, o să-l poarte pe el, ca de obicei.
Bun. Ii deschizi popii, nu-i pupi mâna, că nu se poate de la distanța socială de 2 metri, îl poftești la baie, popa trepăduie prin toată casa până la baie, se spală pe mâini cu apa și săpunul tău, se șterge pe prosopul tău, că n-a scris în regulament să vină cu prosopul bisericii, se dezinfectează cu soluția lui, dezinfectează și lingurița, ca să fie anterior utilizării, asta dacă nu consideră dezinfectarea ulterioară de la anteriorul împărtășit drept anterioară actualei împărtășiri. După care începe împărtășirea bolnavului sau sănătosului drept-credincios.  Nu-mi vine a crede că la sfârșitul acestor operațiuni popa spală și dezinfectează tot ce-a atins împărtășitul. Nici că nu i-a dat la pupat ceva icoană, cruce, obiect de cult. Nici că a sărit episodul pusului de patrafir în capul omului, pentru sfânta spovedanie, fără de care împărtășirea n-are niciun rost.
Îmi vine a crede, însă, că pleacă din casa aia cu cel puțin 100 de lei, dacă nu mai bine, pentru că cine cheamă popa la domiciliu în vremurile astea e fie disperat de prost, fie prost de-a binelea.

Publicat în actualitate mioritică, cronici, jurnal, mai prost decât ai fost proiectat | Etichetat | 2 comentarii

Gânduri la vreme de molimă (4)

Trebuie să existe încă ceva, o particularitate care face diferența între asimptomatici și  morți, în afară de vârstă, comorbidități și infecții nosocomiale.
De ce să nu recitim „GERMENUL ANDROMEDA” ?

Publicat în actualitate mioritică, experimente, jurnal | Etichetat | 6 comentarii

Gânduri la vreme de molimă (3)

Stelele își văd de viața lor

Dintre toate emisiunile tv pe care le ascult  zilele astea, cele mai stupide îmi par cele cu astrologie.
Gemenii se află în fața unei provocări. Fecioarele trebuie să-și proiecteze aspirațiile nu știu cum. Racii aduc în viața lor evenimente lăsate în suspensie în trecut…
Niciun cuvânt despre măști, mănuși, paracetamol. Stelelor puțin le pasă! Fiindcă se află la o distanță mai mult decât sigură în raport cu orice muritor, infectat sau nu.

***

Cum era de așteptat, și Prăvălia asta își are moșii ei.
Madan Diniță – Văduva Perfectă. Am botezat-o așa, fiindcă face parte din categoria de femei care par născute pentru văduvie. Bărba-su a murit acum un an, dar e mai prezent în viața ei decât atunci când trăia. Îi face pomeni, nu știu, cred că la două zile. Pomeni organizate. Cu antamarea unei mese de zece-unșpe locuri la o cârciumă de cartier. Pentru ea și prietenele ei. Prânzul la local, cafeaua și desertul la ea acasă. Babele fumează. Pentru cafelele astea, madam Diniță aleargă o zi întreagă, fiindcă șueta se prelungește cu un păhărel – fie-i țărâna ușoară, ce om a fost răposatul! – ți se face foame, trebuie să iei o gustărică. Un pește, un mezel, o plăcintă cu brânză, iar un păhărel, iar o țigară…
Între două cumpărături, Văduva Perfectă intră și la noi să ne salute, să ne povestească meniul, să ne anunțe ce oferte au la Lidl. Cu pălărioarele ei negre de pai, de lână, de fetru, de blană, după anotimp, cu jachetele, șalurile, blănițele ei negre, cu sacoșele ei de fâș negru, cu angoasele ei permanente – că n-a găsit lumânări, drojdie, zahăr pudră.
E, de vreo două săptămâni nu ne mai vizitează. Respectă legea, stă mai mult în casă, a amânat pomenile pentru vremuri mai sigure, dar ne dă telefon zilnic. Unul pe fix, unul pe mobil. În mod misterios, e încă la curent cu ofertele din supermarket și ni le comunică și nouă.
Ieri, da, a coborât în sfârșit, să-și ia rețeta compensată. Echipată în negru, ca de obicei. Cu mănuși de latex negru și mască de pânză neagră. Regulamentar, și de doliu, și de pandemie.

 

Publicat în actualitate mioritică, jurnal | Etichetat | Lasă un comentariu

Gânduri la vreme de molimă (2)

Căutătorii 

La început umblau cu lista și bifau: măști – 1 cutie, mănuși – 2 cutii, spirt – 6 sticle, paracetamol – 6 cutii. Acum o știu pe dinafară.
Între timp, noi am afișat-o pe ușa Prăvăliei, tot pe dinafară, cu mențiunea: NU AVEM. Inutil.
Căutătorii s-au împărțit în două loturi: cei care n-o citesc și cei care o citesc dar n-o iau în seamă. Absolut toți intră și recită lista interogativ: măști?… mănuși?… spirt?…
O vreme am răspuns cu „nu mai avem”. Apoi mai scurt – „nu”. În prezent mă rezum la o clătinare din cap.
A doua zi o luăm de la cap.

Căutătorii au peste 70 de ani și întreabă la orice oră, cu predilecție între orele 11 și 13. Sunt în fiecare zi aceiași. Neobosiți, de trei săptămâni.

Am și eu câteva nedumeriri: unde și cum au consumat deja 50 de măști, 50 de perechi de mănuși, 6 sticle de alcool sanitar și 120 comprimate de paracetamol?
Dar mă abțin.

 

Publicat în actualitate mioritică, experimente, Uncategorized | Etichetat | 6 comentarii

Gânduri la vreme de molimă (1)

Spitzerul era ateu. Cel puțin așa mi-a dat de înțeles în lungile noastre discuții sferto-filosofice sau, și mai rău, semi-sferto-filosofice pe care le purtam în copilărie. De fapt, niște introduceri extrem de naive în cosmologie și microbiologie.
Spițerul era un ateu discret.  N-a afirmat niciodată că Dumnezeu nu există. Doar că nu-i rostea numele. Prefera să-i zică Univers. Cosmos. Și, ca să mă dumiresc oarecum despre ce e vorba, se raporta mereu la microcosmosul corpului omenesc. Care era Zeul. (Uite că de cuvântul ăsta nu se ferea!) Celulele și microbii erau muritorii. Care se mai și războiau uneori. Atunci Zeul era bolnav. Pe timp de pace, Zeul era sănătos. Dar fie pace, fie război, Zeul nu controla mărunțeniile alea decât în mică măsură, tocmai fiindcă nu le putea percepe. A-ha, mă gândeam eu, de-aia nici Dumnezeu nu face mare lucru, fiindcă nu ne vede cu ochiul liber.
Ceea ce înseamnă că, la momentul ăla, eu credeam că Dumnezeu există.
Acum nu mai știu ce să cred.

Publicat în Uncategorized | 4 comentarii

Muntele de lanolină

Până la urmă, Spitzerul  n-a murit.

Bila albă cu care termin anul ăsta extrem de zbuciumat, șovăitor, crispat, depresiv… nasol, într-un cuvânt e asta, că am urcat iar muntele de lanolină și am pus la treabă micul mojar din porțelan de Rosenthal.
Nu, nu e adevărat că au dispărut medicii prescriptori. Nici bolnavii care cred în formule concepute anume pentru ei.
Trebuie doar să existe un laborator și-un spițer care-și acceptă condiția de mestecător monoton la mojar.
Eu mi-am redescoperit-o cu plăcere.
Spitzerul poate fi mulțumit.

Publicat în blog, d'ale Prăvăliei, Uncategorized | Etichetat , , | 2 comentarii