Răsfoind presa

Până acum două zile, habar n-aveam cine e președintele C.N.A.S.
(Cu puțin noroc, în viitorul apropiat, s-ar putea să aflu și cine conduce casa de sănătate a bucureștenilor, aia care s-a mutat și s-a tot mutat, dintr-o fostă grădiniță din cartierul Militari mai în Centru, apoi mai elegant, spre nord, în Floreasca, până a ajuns pe Șoseaua București-Ploiești, în nordul total al capitalei, într-un bloc de birouri care pute a scumpete ca metroul a transpirație, la orele prânzului.)

E, acum am citit pe HotNews   că l-a săltat DNA-ul pe domnul doctor Marian Burcea, șeful sănătății asiguraților civili din România, fost șef peste asigurații militari (O.P.S.N.A.J.), fost director al Spitalului de Oftalmologie.
Știrea „nu m-a dat pe spate”, vorba lui Lotus, fiindcă o Instituție de-a Statului fără matrapazlâcuri e mai imposibilă ca nunta fără lăutari.
Mi-a atras atenția, însă, un cap de paragraf, boldit: „In multe situatii, dosarele medicale cu pacienti fictivi au avut prioritate la decontare si aprobare…”

Poftim? Pacienți fictivi?!
Păi de ce s-a introdus, fraților, cardul de sănătate? Nu ca să nu mai avem pacienți fictivi, prescripții fictive, consum fictiv de medicamente și servicii medicale?

În loc de răspuns, mă văd nevoită să le dau dreptate, măcar punctual, adepților teoriei micilor și marilor conspirații, care susțin că, și cu CARD, și fără CARD – tot un DRAC!

Anunțuri
Publicat în actualitate mioritică, actualitatea politică, apucături proaste la români, mizeria umană, strict autentic, ştiri de neştiut | Etichetat , , , | 23 comentarii

Cu ce ne mândrim (1)

Azi, tot ce s-a mârmâit important pe la televizor, a fost despre un copil paranormal, dintr-un sat care ține de județul Giurgiu, numit Naipu.
Bine, numele satului e la fel de amuzant ca cel al localității Băicoi, dar, cel puțin, la Băicoi nu plouă cu pietre pe acoperiș, nu se sinucide fructiera, sărind pe gresia din bucătărie, de capul ei și, mai ales, nu zice nimeni că totul a-nceput într-o bună zi, în lanul de porumb, unde apăreau câte zece-doișpe ștuileți făcuți grămadă, când ici, când acolo…
Toate astea se întâmplă în Naipu, de Giurgiu, într-o casă în care locuiește un copil de unșpe ani.  Care el ar fi vinovatul. Posedatul. Paranormalul. Verificat, timp de patru ore, la ditai spitalul  de nebuni  psihiatrie din București și trimis acasă, pe motiv de sănătate mintală.

Fraților, s-a înaripat  Protecția Copilului și cel puțin un doctor a stat din treaba lui, ca să-l verifice pe paranormalul de unșpe ani, să vadă dacă mintea sa, în gândul ei,  e capabilă să arunce cu pietre pe acoperiș și să facă țăndări vesela din bucătărie!

Cred că ăsta e cel mai bun semn că Sfârșitul Lumii e pe-aproape.
În sensul că ne termină PROSTIA. Cu majuscule.

Duminică plăcută, Garagiilor!

Publicat în actualitate mioritică, actualitatea politică, apucături proaste la români, copilărie, cu ce ne mândrim, glume bune, mai prost decât ai fost proiectat, mizeria umană, o ţară frumoasă, strict autentic, Uncategorized, ştiri de neştiut | Etichetat , , , | 212 comentarii

De Eclipsă

Prima și singura eclipsă totală de soare trăită pe pielea mea, m-a prins la Constanța, în curtea mică  a unei băbuțe vioaie, pe care o știam din copilărie, de când avea ditai grădina cu roșii, dălii, flori de nalbă și un piersic pitic, vânjos și roditor ce nu se pomenise, la Eforie Sud.
Împărțeam, peste gard, fructele lui păroase și dulci cu niște copii din vecini, tătari, care-mi dădeau, la schimb, smochine. Smochinele lor erau fade și scârboase, ca dudele de București, dar n-aveau, bieții, altceva de oferit…

Madammunteanu, cum o știam eu pe nume, când dădeam o piersică de-a ei pe două smochine tătărești, în copilărie, s-a mutat la Constanța, mulți ani mai târziu  (eu nu mai aveam 9, aveam 39), într-o casă mai mică, dar cu apă caldă în baie și la bucătărie. O scoseseră băieții ei la lumină: gresia – gresie, faianța – faianță…
Doar grădina era pipernicită, un simulacru. Șopron pentru parcat mașina băieților, un umbrar de viță sălbatică, niscai băncuță și alea două straturi de roșii , fără de care Madammunteanu n-ar fi putut supraviețui.
Vecinii erau tot ăia, mai mult turci și tătari, doar că se împuținaseră smochinii și piersicii din curți, în favoarea mașinilor personale.

Eclipsa era programată la ora prânzului.
Am tras la Madammunteanu fiindcă aveam câine, și câinele e foarte greu de cazat la hotel. Absolut toți hotelierii consideră că un câine care lasă trei sute de fire de păr pe mochetă e cu mult mai rău decât humanoidul care vomită în același loc.

Madammunteanu ne-a făcut o gustare omenească și a scăpat de-un rest de tocană din frigider, într-un prânz câinesc de vis.

Pe urmă a venit Eclipsa.
Găinile – unii încă aveau găini pe lângă șopronul mașinii – s-au dus la culcare. La culcare s-a dus și câinele nostru, dar nu de eclipsă, ci de burtă prea-plină.
Televizorul dădea imagini  cu Eclipsa la Râmnicu Vâlcea, în Făgăraș, la Sovata și unii au preferat s-o vadă la televizor, deși tocmai se petrecea, în curtea lor, pe strada lor, pe cerul lor, în viu.

Eu am ieșit în stradă când se întunecase de-a binelea.
Am ieșit la timp, să văd cum se sculau spre cer ouăle crude puse în dreptul porților.  Cum stau în fund, cu creștetul spre Soarele care se pitea în dosul Lunii, ca niște Ouă Curioase. Pe urmă, când a început iar să se lumineze de prânz, ouăle au făcut „pîc!” și s-au spart.
Ceva vreme,  asfaltul străzii a semănat cu o lungă tigaie cenușie în care toată lumea face ochiuri.

Publicat în actualitate mioritică, aminriri, blog, cronici, o ţară frumoasă, strict autentic, Uncategorized | Etichetat , , | 32 comentarii

Sfinția Sa, ca apelativ, cu inițiale majuscule

Nu știu care popă cu funcție și grad înalt bisericesc s-a demisionat temporar (?!), fiindcă prea ajunseseră niște filmulețe cu preferințele lui sexuale la îndemâna publicului pupător de moaște! Adică, la un moment dat, ori pe ce canal cârmeai cu telecomanda în căutare de serial turcesc, dădeai peste știrea că tipul ăsta, costumat în popă de rang înalt, avea alte preferințe sexuale decât enoriașii lui, care vor să legitimeze, constituțional, că familia e formată din doi adulți de sex opus și, dacă s-o putea, pe viitor, să se specifice și că naște toți puii vii de care e  capabilă.
M-am dus pe net, să-i văd moaca lu’ taica popa. Ocazie cu care am aflat că e episcop de Huși. Presupun că un episcop e ceva mai mult ca sergentul major de pe vremea milităriei obligatorii! E cam ca un Comandant de batalion.

În fine, nu asta e problema –  unde e el ca grad bisericesc.  Problema e că, pe toate canalele tv care iau în serios faptul că un popă făcea sex cu altceva decât  soția, i se zice Sfinția Sa.
Și abia de-aici încolo pare că e material de comentat!

Publicat în actualitate mioritică, actualitatea politică, apucături proaste la români, glume bune, mai prost decât ai fost proiectat, Uncategorized, ştiri de neştiut | Etichetat | 61 comentarii

Să curgă viața!…

După-amiază. Piața din centrul orașului. Trecători. Rumoare. Un contrabasist lung cât o prăjină face pe statuia vivantă. Pe caldarâm, un joben întors. O fetiță pune o monedă în căptușeala pălăriei, așa cum ar introduce banul într-un tonomat muzical. Gestul ei are efectul scontat: contrabasistul începe să tragă cu arcușul peste coarde. Instrumentul mormăie ceva sunete grave, urmând știma lui. Nimeni nu e atent încă, pentru că nimeni nu recunoaște melodia aia, doar așa, din mormăiala unui contrabas. Abia când intră doamna cu violoncelul, parcă-parcă…
Trecătorii contenesc plimbarea, devin atenți, parcă-parcă… Unii au înțeles și zâmbesc. Alții încă păstrează cutele nedumerii pe frunte.
Din clădirea Băncii se preling, în grupuri, suflătorii și cordarii. Violonista cu ochelari, între două vârste, iese cântând, deja. Ce semețe par femeile când țin capul rezemat pe umărul unei viori.
Piața surâde emoționată, amuzată, intimidată, uluită. Un copil îmbrăcat în roșu se cocoață pe stâlpul de iluminat și privește de-acolo cum se adună muzicanții cântând. Nu e nimeni atent, să-l dea jos și-i atâta pace-n aer!…
Vin și coriștii.
Bărbatul acela, nițel sauvage, cu ochelarii pe  creștet, care face uau , când orchestra atacă finalul. Și tipul brunet care dirijează involuntar, mai ceva ca dirijorul în tricou cu dungi orizontale. Și toți țâncii care dau din mâini pe metrica muzicii, aproape corect.
În sfârșit, e atâta bucurie când explodează vocile sopranelor, de-ai zice că Beethoven, însuși, intră în pub-ul de la colț și strigă: „Fac cinste la tot cartierul! Să curgă băutura!”

Nu. E atâta bucurie, ca și cum Beethoven ar face cinste la tot cartierul și ar striga, tare, de surd ce e: „SĂ CURGĂ VIAȚA!”

V-am povestit un flash mob pe care l-am urmărit de nenumărate ori, cu același nod în gât. Și mi s-a părut că ar fi nedrept să nu vă gâtui și pe voi umpic!

 

Publicat în concert, copilărie, cronici, părerea mea, strict autentic, Uncategorized | Etichetat , , | 92 comentarii

Pe coate, pe genunchi…

Vin vremuri grele pentru halatele albe! Chit că acum nu mai sunt albe, sunt roz cu iepurași, azurii cu zmee, oliv cu pokemoni, sunt de toate culorile și cu toate imprimeurile, numai să te facă să crezi că injecția nu doare.
De fapt, indiferent de costumație, Injecția doare. Rău. Infinit mai rău decât Prostia care nu doare deloc.

Vin vremuri grele pentru toți ăia, mai grei de cap, care n-au fost capabili să-și însușească microbiologia, imunologia, chimia chelaților, fiziopatologia și chirurgia pe cord deschis dând o căutare pe Google și asta i-a obligat să piardă 5-6 ani din viață plus încă vreo 10, frecventând cursuri, laboratoare, stagii, specializări…
Ăștia, greucenii de cap, să-și facă valiza, să se care în munți. Oricum, n-o să crăpe. Știu ei să ocolească ciupercile otrăvitoare și fructele portocalii care seamănă cu cătina (dar nu sunt)! Știu ei să facă o amărâtă de hemostază cu degetul mare, că de-aia a cheltuit Statul bani cu ei: să învețe încet, puțin câte puțin!
Ducă-se! În munți și pe pustii.

Acuma vine un moment important, a dat LEGE guvernul, că să vaccinăm, obligatoriu, copiii. Cu trei de „i”, că e articulat.
Și Prostia, care nu doare și nu i s-a inventat vaccin, are tot dreptul să protesteze, că nu vrea să fie vaccinată antipolio, din moment ce, împotriva Ei însăși nu s-a găsit vaccin. Prostia se simte marginalizată. Și are tot dreptul să protesteze. Că mercur, că conspirația big pharma, că drepturile omului prostului…

Sfat prietenesc pentru Proștii Protestatari care se simt ignorați, deși s-au tratat de ignoranță pe net, cu fo doo clickuri:

Mâine e Sfânta Zi a Sfintei Mării. Protestați așa, pe coate și pe genunchi. Urcați dealul spre Judecătoria de pe lângă Înalta Curte Celestă în poziția misionarului. Pariu! Legea nu va trece de Parlament. Big Pharma sărăcește, dar se îmbogățește producătorul de scaune rulante. Ceea ce  minunat! Un scaun de-ăsta costă cât tratamentul pe viață, pentru gripă, pentru o familie de două persoane care-și trage mucii destul de des, dar nimeni n-o bagă în seamă în statistici, în bancuri – ce bine cad hainele pe paraliticul ăsta!…

 

Publicat în actualitate mioritică, actualitatea politică, dinozauri, epoca de piatră, mai prost decât ai fost proiectat, mizeria umană, pokemon go, părerea mea, strict autentic, ştiri de neştiut | Etichetat , , , | 141 comentarii

Așa ceva…

Endre Penovác, tăticul pisicilor negre.

Publicat în pictura, pisici și alte lucrușoare | Etichetat , , , , , | 4 comentarii