Scrisoare mamei

Margo,
poate că te întrebi în fiecare zi ce-am făcut azi, fiindcă nu mai avem telefonul de la paișpe treizeci, ăla sfânt – buletin de știri, meteo, plângeri și încurajări, bârfe, glume.
Măi, Margo, azi, la 14:30 împlineam 189 de minute de așteptare la ANAF sector 6, de care aparțineai tu, când erai vie. 189 de minute de așteptare ca să depun o adresă notarială la Registratură, ca să se asigure notărița, instituțional, că nu erai datoare la Stat nici pe persoană fizică, nici pe juridică, pe niciun fel de persoană nu-i datorai Statului nimic, în clipa aia nasoală, în care ai trecut de la persoană la corp neînsuflețit. „Cadavrul se află la morga spitalului”, zicea asistenta care m-a sunat la șase dimineața, specificând, clar, că trecerea se petrecuse la cinci și douăzeci, dar m-a mai lăsat să dorm un pic.

Margo, tu pricepi că am stat PATRUZECI de minute la coadă, ca să aflu la care ghișeu trebuie să mă adresez, de fapt?
Știai că, la ghișeul „meu”, erau 49 de persoane, înaintea mea? Știai că babe și moși ca tine stăteau în picioare, înlemniți, rezistent resemnați, în sala circulară a ghișeelor, așteptând la cozi unde erau peste 60 de persoane, în așteptare?
Nu, nu știai.
Că, dacă ai fi știut, nu ți-ai fi permis luxul să mori.

Anunțuri
Publicat în actualitate mioritică, actualitatea politică, apucături proaste la români, epoca de piatră | Etichetat , , | 31 comentarii

Bancul anului

În Instanță…

Judecător: Inculpat, de ce ai jefuit Banca?
Inculpat: Păi, Onorantă Instanță, ea a început prima! …

Publicat în actualitate mioritică, glume bune, părerea mea | Etichetat , | 9 comentarii

Dobitocul de pisic (4)

Și nu e al meu! E al unui bun și vechi prieten.

Mă întreb ce s-a întâmplat în următoarea secundă? Cum  a reacționat cățelul? Ce i-o fi șoptit atacatorul în ureche?

De ce dracu’ lumea blănoasă e atât de haioasă și a noastră scârțâie și se încruntă, plictisită, din toate încheieturile?

Uite o provocare la poveste: ce i-o fi spus dobitocul de pisic onorabilului cățel?

Publicat în actualitatea politică, glume bune, pisici și alte lucrușoare, prieteni | Etichetat | 27 comentarii

Dobitocul de pisic (3)

Ce-a făcut dobitocul de pisic în aste cinci zile cât eu și coabitantul am fost, practic, în stare să chemăm Salvarea în orice moment, așa de rău ne era: a dormit.
Băi, a dormit e un fel de-a spune!
A dormit dramatic. Pe brânci. A dormit cât a putut el mai bine – când cu mine, când cu birjarul.
A dormit terapeutic, câte două ceasuri cu fiecare. S-a rupt în două, pentru noi, a dormit științific, cu scop și cu succes. Adică, până în cele din urmă, ne-a făcut să ne mai revenim, cât de cât.

Aici, în poză, doarme la liber, doarme, și el, nițel, cât să prindă puteri, după somnul atent, de infirmier imparțial.

Publicat în pisici și alte lucrușoare, strict autentic, Uncategorized, ştiri de neştiut | Etichetat | 23 comentarii

Doar minunile țin trei zile; gripele se lălăie vreo cinci.

Azi, după… marți, mier…, trei zile de hibernare sub pilota turcoaz, m-am târât până la fereastră. Am avut impresia, în primul moment,  că cineva îmi făcuse o farsă, lipind un autocolant cu acvariu, pe partea cealaltă a geamului. Un acvariu suprapopulat, cu pești verzi și galbeni care nici nu se puteau mișca de atâta înghesuială.

Pe urmă mi-am pus ochelarii de distanță și nu, nu erau bancuri de pești, era vechiul frunziș al teilor noștri.

 

 

 

 

 

 

 

Mi-a venit inima la loc. O doare-n cur pe doamna toamnă de gripa mea! Merge înainte, vioaie, fâșneață chiar…

Am mâncat. Prima oară după trei zile de apă, ceai cu lămâie, ceai cu tinctură de echinacee, roșii cu ghimbir și lămâie,  felii de pâine uscată,unsă cu unt și cu sare, am mâncat omenește.  Că, dacă mai stăteam o zi la regim de pâine, sare, apă, și cu tot gardul de sârmă ghimpată care-mi trecea prin gât și trahee, aș fi ajuns, ca vrabia, să cred că io l-am omorât p-ăla  cu beemveu’… Ceea ce nu e cazu’. Deși, în toate zilele astea numai atât m-am întrebat: pe cine oi fi omorât, de pătimesc așa?!

Deci, azi, am mâncat. Ceva ușor, sănătos, cu aport de vitamine…
Pe dracu! Mi-am tăiat niște cubulețe de porc bine împănat, le-am sărat, cimbrat, origanat, piperat, ghimbirizat, de ziceai că le-am tăvălit prin cenușa imperiului și le-am pră-jit. Da. Le-am prăjit nițel în ulei, două minute pe-o parte, două pe alta, le-am agitat, să le responsabilizez, pe urmă le-am stropit cu vin și le-am lăsat să moară în chinuri groaznice, la foc mic. Le-am halit așa, imposibil de fierbinți, cu pâine de-aia ardelenească, dulce, mai mult cartofi. Partea sănătoasă e că n-am întins cu miezul în sos.
La desert, aveam de ales între savarine cu frișcă normală (nesănătoasă, bătută comunist, din smântână nedegresată) și un păhăruț de Jack Daniel’s, pe care mi l-a adus coabitantul ieri, în speranța că nu mai beau tincturi (alcool de 50 de grade), sub pretextul că sunt bolnavă rău.
L-am ales pe Jack. Am făcut un duș și mi-am pus pijamaua aia pe care o scosesem de la sertar  ca s-o iau cu mine la spital, alaltăieri, în caz că devin un caz. Da, aia cu panseluțe. Pentru connaisseuri, cu viola tricolor – trei frați pătați.

Și abia după toate astea m-am așternut la un film, Figuranții, ales pentru un motiv pe care doar Cudi  și Keth pot să-l înțeleagă.

V-aș sugera să nu pierdeți vremea cu ultimele patru minute ale filmului, propagandistice (Malvina Urșianu l-a făcut în 1987), dar fără ele nu veți afla cine a omorât-o pe Zinca, boieroaica. Asta dacă vreți să-l vedeți.

Publicat în filme, jurnal, literatură, strict autentic, Uncategorized, ştiri de neştiut | Etichetat , , | 23 comentarii

Fără titlu

Știți zilele alea când ai senzația că-ți lipsește un chielcășoz, când devii introspectiv, despicător de fir în patru, mizantrop, acrit, cusurgiu, angoasat, melancolic și nehotărât?
Alea sunt cele mai bune perioade din viață și, cu siguranță, ești sănătos tun.
E suficient să te lovească o gripă sezonieră și sensul vieții se simplifică dramatic.
Ce-ți dorești? Hapciu!… Să nu fi…, să fi…, să fi fost, să nu fi renunțat la…, să…
Muci. Sârmă ghimpată în piept. Durere de cap și pumnul de pastile în care abia mai știi să scurmi. Tuse. Junghiuri.
Aiurea!
Îmi doresc să mă simt iar ca acum două zile, când îmi puțea totul și nu mă durea nimic.  Și toamna era un clișeu tăbăcit. Și…

***

Ieri s-a împlinit anul de când Margo a plecat. Și nici măcar nu mi-am dat seama. Ocupată cu gripa, cu frisoanele, cu starea de curbatură ( ce distins științific sună asta – curbatură!) n-am dat măcar un covrig de pomană. Abia pe seară, când mi-a trecut prin cap s-o sun și să-i ascund cât mi-e de rău, să-mi dreg vocea ca să nu se îngrijoreze, abia atunci am realizat că nu mai e. De 365 de zile.
Și am plâns îndelung, cu pisicul în brațe, care nici măcar n-a avut curajul să toarcă.

Publicat în aminriri, jurnal, pisici și alte lucrușoare, strict autentic, Uncategorized | Etichetat , , | 35 comentarii

Scena cu o scândură lipsă

Olga Tudorache, această scândură a scenei românești, în sensul că pe spinarea ei au crescut și tropăit generații de actori care au învățat meserie de la ea, care era de meserie geniu actoricesc, stă să moară. Un accident vascular cerebral la 88 de ani nu e un diagnostic tivit cu speranță. E o eșarfă neagră pe umerii teatrului românesc.

Un fidel garagiu i-a urat RIP anticipat.
O superstiție copilărească mă împiedică să zic cele cuvenite înainte de eveniment, că e zi de naștere sau de deces. Dar prietenul Gării are dreptate. În puțină vreme, flacăra numită Olga Tudorache se va stinge. Una dintre scândurile de esență tare ale teatrului românesc va fi împachetată între patru scânduri proaspete, de brad. Măcar să-i fie de brad costumul final!

Ce mă întristează: unica publicație care-i acordă atenție e Click, acum două zile.
O să plece curând. Orice televiziune de știri o să-i anunțe plecarea, așa cum se anunță plecările trenurilor în gări, cu un mic semnal sonor. Poate cu o lumânare aprinsă, filmată, cu un micro-interviu…

Ce mă sperie: femeia asta a făcut sute de mii de oameni să râdă, să plângă, să-și uite de ei, să facă ceva, altceva, să rabde, să viseze, să se încrânceneze pe viață, s-o privească de sus, să le fie cald când le era frig, să le fie bine când le era frică, să renunțe la ceva, să se bată pentru ceva, să-și cumpere, da, să-și cumpere bilete la teatru și săptămâna viitoare.

Și nimeni, în media, nu-și pierde timpul cu ea, înaintea de-a se fi răcit definitiv, în morga spitalului. Doar Click, publicația pentru fete care vor să fie sunate cât sunt încă fierbinți.

Publicat în cronici, cu ce ne mândrim, părerea mea, strict autentic, ştiri de neştiut | Etichetat , , , | 41 comentarii