Numeee, numeee!… Soooro Lumeee!…

Despre alegerea numelui am mai scris. Aici. O alegere care nu-ți aparține, asta e clar.
Devii victima numelui tău dacă e ortografiat greșit (Vicențiu, Adriean), dacă personajul mitologic sau istoric după care s-au inspirat părinții e mult prea tributar unei semnificații (Toma, Hannibal),  dacă genitorii nu s-au gândit ce rău sună prenumele tău alăturat numelui lor de familie (Monica_Calomfir,  Simona_Neagu), din pricina cacofoniei, aliterației, dacă mama, îndrăgostită de Veronica Micle, speră o fată și iese băiat (Veronel), dacă pe-ai tăi îi cheamă Greblă  și vor o Ingrid sau un Elvis, neapărat.
Devii pretext de glume răutăcioase, în clasele primare, poate și-n facultate. Afară de cazul în care ajungi un dramaturg celebru, ca Luca, și ți se rupe că te cheamă și Caragiale.

În ultima vreme, am observat că tinerii părinți nu mai au idoli de genul Romulus Vulpescu, Edith Piaf. Sunt fanii Mihaelei Rădulescu și își botează băieții după numele fiului ei, Ayan, și pe fete le botează, după nume de fete la modă  pe net – Alessia, Alesia, Alexia sau Andreea, după Andreea Bălan. Că până și asta, care merge, vara, în decapotabilă, ascultându-și propriile cântece date la maximum, are fani și fane.
Nu știu câți Ayani și Alesii Popescu  vor putea fi deosebiți, peste un deceniu, doar prin inițiala tatălui.  Cert e că azi, într-o clasă a patra de școală privată, care numără ZECE elevi, sunt doi Ayani, trei Alesii, un Yanis , o Johanna. 🙂
Pe ceilalți trei îi cheamă banal: Luca, Marco, Anais.

Și când te gândești că pe Djuvara l-a chemat Neagu. Timp de o sută și unu ani!

Anunțuri
Publicat în actualitate mioritică, apucături proaste la români, cu ce ne mândrim, epoca de piatră, mai prost decât ai fost proiectat, mizeria umană, o ţară frumoasă, părerea mea | Etichetat , , , | 24 comentarii

Opoziție la O Poziție

(Comentariu pentru Aldus, care are un blog foarte „respingător” de comentatori, dar nu din vina lui, ci a WP)

Aldus crede că un pseudonim pe net te face mai liber, mai sincer, mai puternic. Aldus crede că, sub pseudonim poți fi „cinstit”, pe când sub numele real ești obligat să fii ipocrit. În sprijinul ideii aduce un comentariu de-al meu pe un blog de jurnalist, unde ziceam că băiatul de 15 ani al unei colege a fost pentru prima oară la teatru și când l-am întrebat cum i s-a părut, a zis că „pentru retarzi”.
Aldus trage concluzia că, dacă aș fi avut un blog sub pseudonim, făceam articol din comentariul acesta, dar, fiindcă semnez blogul ca în buletin,  am lăsat subiectul jos, într-un comentariu. Adică mă mișc sub acoperire, nu bag pe blog  ceea ce ar putea fi subiect, de teamă că mama lu copilu ăla, o colegă, ar citi și s-ar ofili.

Adevărul e că exemplul era unul dintr-o mie și era irelevant.  Nu merita articol. Mai nasol e că puștiul intră în Prăvălie și salută cu ochii în gol. Mai nasol e că, oricât ai încerca o conversație amicală  cu el,  (chiar dacă am îmbătrânit, tot știu cum e să ai cinșpe ani, fiindcă, neavând copii, unicul copil la care mă raportez sunt eu) , e retractil, scârbos, la prima vedere timid, dar, în fond, super-superior, el e el, plus telefonul deștept pe care joacă jocuri și când urinează, și când se masturbează, și mi-e teamă că dacă ar suna sirenele unui cataclism, n-ar ridica ochii  din ecran  înainte de-a consuma viața virtuală pe care a câștigat-o prin luptă grea, de butonare.

Și, ca să mai cugete Aldus la cât de discretă trebuie să fiu pe blog, unde semnez cu nume și prenume, vs. cât de liberă aș fi în opinii dacă mi-aș trage o burka sau o mască de spărgător de bănci pe față, îi furnizez doar două argumente:

1. Articolul pe care tocmai l-am scris.

și

2. Articolul acesta, vechi.

Colega mea le poate citi pe oricare, în orice moment. Dacă e deșteaptă, tace din gură și încearcă să repare. Dacă e proastă, pune mâini în șolduri și mă întreabă cum mi-am permis. La care eu am, deja, un răspuns pregătit. I-l dau, cu toată franchețea de pe lume. Problema e: care va fi următoarea ei mutare?

Publicat în actualitate mioritică, actualitatea politică, apucături proaste la români, blog, bloguri care merită citite, cu ce ne mândrim, epoca de piatră, mizeria umană, părerea mea, strict autentic | Etichetat , , | 80 comentarii

Iar a nins

Iar a nins, a doua oară,
într-o iarnă fără tine,
îmi sunt foile veline
și mă-mbăt cu scorțișoară.

Iar a nins, cuvinte-n „Word”,
ca atunci când existai
și când beam, tăcuți, un ceai,
eu în Sud și tu în Nord.

Iar s-a așternut, smerită,
o zăpadă. Mi se pare?
Asta nu e o ninsoare?
Doar o ploaie-ncărunțită?!

Publicat în aminriri, autoturisme și alte chestii personale, prieteni, părerea mea, strict autentic, ştiri de neştiut | Etichetat , , | 21 comentarii

Reguli noi

Într-o țară care schimbă doi Premieri pe an, își permite și Gara să schimbe regulile jocului, pentru prima oară, în nouă ani de existență.
Prin urmare, tipul care ba locuiește în Franța, ba la Bruxelles, ba agață bărbați (pe alte bloguri), ba face prozelitism sectant (pe toate),  ba scrie un inofensiv catren de începător în ale versificației, ba te scuipă golănesc-boierește, adăugând – la mărginioara lacului de scuipat – sintagma no offence la sfârșitul comentariului, tipul cu inițială christică și dumnezeiască libidinoșenie, băi, tipul acesta nu mai are ce căta în Gară. Nici dacă vine în genunchi, pe coji de nucă. Nici dacă scrie Dumnezeu cu inițială minusculă.  Nici dacă…

Nu știu dacă, tehnologicamente, l-am banat corect, dar am făcut asta, acum vreo oră.

Să vedem ce se întâmplă. Să avem puțintică răbdare, neicușorilor!

Publicat în bloguri care merită citite, părerea mea, strict autentic | Etichetat , , | 141 comentarii

15 ianuarie

Nu pot să uit ziua de azi.
S-ar supăra mama.
S-ar supăra ElZap.

Publicat în actualitate mioritică, aminriri, cronici, cu ce ne mândrim, literatură, o ţară frumoasă | Etichetat | 15 comentarii

Interviu cu un violator – nepublicat

Nu-mi stă-n fire să dau citate fără explicații.

„Din prima seara m-au luat in primire doi vietasi, asa le zice celor care au omorat oameni si au sentinte pe viata. M-au fortat sa ma asez in genunchi, cu mainile legate la spate, si sa pun gura pe marginea băncuței de lângă pat. “Ține dinții strânși, că altfel adio mandibulă”, mi-a zis unul, mai de treaba. Apoi altul mi-a tras cativa pumni in cap, din spate, de mi-am auzit dinții rupându-se. Era sa lesin de durere. M-au lăsat sa-mi treaca sângerarea, vreo două zile, după care m-au anunțat că sunt femeia lor si ca mi-au rupt dinții ca să nu mușc cand o sa-mi dea muie. Si mi-au dat. Oricand, la orice ora, eram obligat sa fac sex anal si oral. Cand era ziua cuiva si era bautura in celula faceam cu mai multi. Cateodata se juca „raceste becul”, adica el statea pe patul de sus iar eu trebuia sa-i suflu aer spre coaie si sa i le ling. Dupa primul an ajunsesem sa-i apreciez că nu mă dădeau și la alții pe bani sau pe țigări, că nu mă băteau, ca ma fereau de munca grea sau că nu m-au insemnat cu cuțitul inrosit, ca pe altii. Ma crezi ca atunci cand am terminat pedeapsa, simteam ca ma despart ca de familia mea?”. (Interviu cu un violator – nepublicat)

Acum o fac. Probabil că fragmentul e dintr-un interviu făcut de Bogdan Stoica. Altfel ar fi amintit sursa.

Aș vrea să mai vâr o frază de final,  o frază deșteaptă și concluzivă, dar nu-mi vine niciuna.
Poate o găsiți voi.

Publicat în actualitate mioritică, actualitatea politică, apucături proaste la români, bloguri care merită citite, cu ce ne mândrim, epoca de piatră, experimente | Etichetat , , , , | 30 comentarii

Trafalete

Textul acesta se adresează exclusiv celor care și-au zugrăvit singuri casa, măcar odată, măcar o cameră, măcar un tavan.

Habar n-am care e definiția științifică a trafaletului, dar eu, care l-am folosit de câteva ori, zic că e un manșon blănos pe un miez dur, plăsticos, prevăzut cu mâner, care, muiat în vopsea și supus rulării pe o suprafață plană, vopsește.

Vopsirea mișto nu depinde de ruloul pufos, ci de alți parametri:
– să fie suspensia de văxuit de bună calitate. Adică stabil-omogenă, cât mai mult timp;
– să fii capabil să rulezi cu aceeași viteză și presiune (ține de controlul creierului tău asupra mâinii), în sus și-n jos;
– să renunți când ai obosit fizic și psihic și să continui mâine;
– să ții cont de temperatură și umiditate atmosferică și să nu-ți propui să termini în două ore tavanul (Oricine a vopsit, vreodată, un tavan, e dispus să plătească oricât unui zugrav care din asta trăiește, data viitoare.), că mâine ai altceva important de făcut.

Bun. Deci asta e rețeta mea pentru o zugrăveală bună, cu un trafalet de 8 lei. Pe net e  șapte nooșcinci. Import Polonia.

Ce mă scoală pe mine din somn, dimineața (că eu folosesc televizorul și pe post de cuc)?
Un trafalet. La teleshopping. Un trafalet inteligent, care , în cotorul de plastic, are un rezervor, în care torni vopsea cu un ibricuț de plastic pe care-l primești cadou.
Trafaletele ăsta nu se moaie în copaia cu vopsea, ci o suge. O suge pe vopsea din rezervorul interior. Asta voiam să zic.

În momentul în care apa clocotește în ibricul de pe aragaz și eu procesez infuzia, o voce de imbecil entuziast îmi spune că trafaletele-minune nu costă o mie cinci sute (adică cât o mașină de spălat), nu costă șapte sute cinzeci, nu costă trei sute cinzeci, costă doar 299 de lei.
La început, mi-a dat cafeaua în foc, fiindcă nu realizam despre ce vorbim. Rămâneam obnubilată de chilipir, de generozitatea vânzătorului și nu mai luam în seamă cum bolborosește apa, vehement, la buza ibricului.

Acum două zile, ce-mi veni? Tastez pe Google numele trafaletului cu pricina și aflu că e 59 de lei. Ceva mai jos e 42. Moment în care „sting” calculatorul.

Chiar nu merită să speli aragazul zilnic, din pricina unui trafalet!

***

Dacă asemenea reclame există, înseamnă că au și public captiv.
Ce să ne mai mirăm de un polițist pedofil pe care îl strigau colegii „Violatorul”?!

Publicat în actualitate mioritică, apucături proaste la români, epoca de piatră, mizeria umană, publicitate, părerea mea, Uncategorized | Etichetat , , | 37 comentarii