Evadare ratată

Vedeți privirea asta? Privirea gen „mă uit în gol, îndoind ace – melancolie”.  Nu se uită în gol. Fixează fereastra strict închisă.
Aia de la bucătărie, fără gratii, unde stătea cuminte, destul de temător dar și curios, privind frunzișul, iarba, creștetul chel al vreunui vecin, asculta conversațiile femeilor venind din piață care își permit un ultim popas, cu traistele doldora la picior, înainte de-a se izola în turnul de fildeș al bucătăritului sau doar țipătul pescărușilor din Delta Văicărești.
Până azi.
Când, lăsat două minute singur, a pornit de-a lungul pervazului, comun între două încăperi.
A venit coabitantul să mă anunțe, cumva, obnubilat, că pisicul e pe pervaz. pe dinafară.
Am rânjit. Nu era prima oară când făcea glume proaste. Apoi am văzut coada stufoasă, fluturând prin dreptul ferestrei sufrageriei.
M-am năpustit, am deschis-o rapid, dar foarte silențios, ca să nu-l sperii  și l-am înhățat de terminație, cu riscul că i-o rup.

L-am recuperat. Întreg.
Îmi tremurau genunchii și inima.
L-am pizduit minute în șir, strângându-l în brațe.
Ne-a miorlăit un ceas de morți, de vii, de sărbători religioase…
În cele din urmă s-a așezat pe o poliță, cu ochii în fereastra ferecată.
Stă așa de câteva ore.

Reclame
Publicat în pisici și alte lucrușoare | Etichetat | 28 comentarii

Cărți care adună praf

Garagiilor, cred că sunteți familiarizați cu imaginea asta. Oricare dintre voi a avut sau are, încă, cel puțin zece volume din colecția Biblioteca de Artă, publicată de Editura Meridiane.
În anii ’70 – ’80, să cumperi un volum din colecția sus-numită, poate chiar ultima apariție,  era aproape la fel de normal ca și cumpăratul ziarului România Liberă, așteptând tramvaiul.

Am văzut „viețile lui” Van Gogh, Cézanne, Rousseau, Lautrec, Manet în biblioteci de intelectuali, dar și-n biblioteci de muncitori, depanatori radio-tv, croitorese, șoferi de autobuz.

Poate că nu toți le citeau. Sunt sigură că și atunci existau snobi care cumpărau cartea pentru cotor, că dădea bine în raft.
Unii făceau provizii pentru la pensie, când vor fi avut mai mult timp liber și se vor fi așternut, în fine, pe citit. Alții cumpărau cărțile pentru copii, pentru nepoți.
Lada de zestre nu mai conținea, în anii aceia, doar așternuturi, fețe de masă și cămăși de noapte. Acum era altfel: ceva cristal roșu, dar și alb, ceva bibelouri chinezești, cecul de 5000, poate o Dacie, dar și cărți – de ce nu? – să aibă fata biblioteca ei. Să știe prostul că nu s-a însurat cu vreo proastă.

Cum am ajuns să vorbesc despre această celebră și reușită colecție: put anticariatele de ea, pe saiturile de vânzări on-line o găsești cu 5 lei bucata, dar și cu 2 lei, dacă scormonești bine.
Nu  o cumpără nimeni. Deși hârtia e bună, groscioară, nu se îngălbenește, tipăritura nu se ”stinge”, scrisul e lizibil, tehnoredactarea e bună, traducerea – la fel, volumul, când îl iei în mână, se simte ca o carte, nu ca un ambalaj de cafea, gol, așa cum sunt cărțile scoase pe hârtie de ziar, vândute la pachet cu „Libertatea”, cu „Jurnalul Național”…

L-am întrebat pe băiatul care vinde cu 10 lei  cărți neatinse, într-un anticariat, pe Doamnei:
– Mă, cum de nu cumpără nimeni cărțile astea? Unele sunt ca noi!
– Lăsați-mă, că m-am încărcat cu Doamne-Ajută! Toți pictorii ăștia sunt pe net!
– Aaa!.. am zis, pe tonul uneia care nici n-a auzit de net.
Am pescuit, cu 10 lei, un roman minunat, editat la Humanitas în 2004: Amicii crimei perfecte, scris de un spaniol – Andres Trapiello. Nu, nu e un roman polițist, e cu mult mai mult, e o spovedanie de scriitor transformată în ficțiune și ancorată, pe cât posibil de neplicticos, în istora recentă a Spaniei.
M-am uitat pe cantul cărții, înainte s-o plătesc: nu fusese deschisă niciodată.

Acasă, m-am uitat, de curiozitate, pe net, ce zice de Lautrec.  Coana Wiki nu zice nimic important. Subliniază, cu răutate, că era nițel handi. Un mic aristocrat pervers, disabilitat loco-motor. Obsedat sexual. Cu bucurii la prostituate. Cu nopți petrecute prin taverne. Alcoolic. Familia disperată. Expoziții – câte. Litografii – câte.
Moare în brațele mamei sale…
Băăă, să mori tu, coană Vichi, asta e important în viața lui Lautrec?!

A desenat pe șervețele de masă. A iubit femei descompuse în frame-to-frame. A desenat mișcarea cu disperarea paraliticului, cu cărbune, cu tuș, cu sânge, cu scuipat, cu lacrimi, cu alcool, cu nebunie.
Lautrec a descoperit mirajul gestului, al mișcării, din colivia lui de handicapat motor.
De-aia piciorul care stă, la dansatoarea asta de can-can e atât de neglijat și cel care se mișcă, atât de elaborat-omagiat.

Dar amănuntele astea n-o să le găsiți pe net.

O să le aflați citind „Viața lui Toulouse Lautrec, de Henri Perruchot. Colecția aia pe care n-o cumpără nimeni – Biblioteca de artă.

Seară bună, Garagii!

Publicat în apucături proaste la români, citesc şi-mi place, cronici, cu ce ne mândrim, literatură, publicitate, părerea mea, Uncategorized, ştiri de neştiut | Etichetat , , | 28 comentarii

Ministrul Daea: nicio gafă!

Omul ăsta, atât de disprețuit în sferele înalte ale corporatiștilor vorbitori de engleză fluentă, care halesc numai de la take away , în caserole de polistiren acoperite cu folie de a…, alu…, de-a lu’ Alzheimer, este singurul ministru din acest guvern de impostori analfabeți și prăduitori (dac-or fi și excepții  în ce privește analfabetismul, să mă scuze domniile lor, fiindcă la impostură și prăduire pun umărul in corpore) care știe ceva mai mult despre agricultură și zootehnie decât predecesorii lui, care știau doar unde le e Ministerul pe care-l slujesc. Slujesc, da, că se poartă slujirea , slujirea pură , termen consacrat de domnul Liiceanu care, pare-se, a tras pe nas înaintea acelui interviu sau chiar atât de rău îi țâțâie curul de frica DNA-ului.
Deci, țăranul ăsta bătrân, cu față de clovn, chiar știe meserie, ce și cum cu suprafețele arabile, ce și cum cu șeptelul, cu ovinele, cu porcinele, nu fiindcă e f-un geniu, dar a terminat Institutul pe vremea când orice loază de student trăgea la note bune, să nu-l arunce repartiția guvernamentală unde a-nțărcat mutul iapa și unde se atârnă harta țării.

Petre Daea e unul dintre țăranii ăia înverșunați, sătui de călcâiele crăpate, de jegul din gulerul cămășii aproape putrede, de miștocăreala pe care o înghițeau cu noduri la cantina studențească, care cereau la biblioteca facultății mușchietarii ăia,  de DUMAS, pronunțat și accentuat ca în dumă-e, cum le cereau securiștii afiliați pe lângă facultăți, care a vrut să învețe totul despre pământ și animalele lui, cum i-a zis tac-su – că ăsta ar fi saltul calitativ din marxismul-leninist, de la foame la înțelegerea ei.

Ei, în ciuda uraganului stârnit în media de declarația dumisale – că porcii bolnavi de pestă sunt sacrificați „ca la Auschwitz”, eu cred că țăranul bătrân, absolvent de Institut Agronomic, nu s-a gândit nicio secundă la evrei, ca la subiectul incinerării, ci s-a gândit doar la lipsa de discernământ în ceea ce privește predicatul – incinerăm, Fără motiv.

Așa că,  după ce vă terminați de lins lasagna din polistirenul acoperit cu folie de aluminiu, corporatiști minori de Românica, (ăia bengoși mănâncă la cârciumi selecte, unde orice mușchiuleț de vită e semnat cu o dâră subțire de ciocolată – dovadă a bună-stării), luați o gură de fresh de portocale. (Nu, nu-mi doresc să aflu ce război atomic au pornit pastele făinoase împotriva sucului naturel sau invers în mațele voastre!)
Râgâiți, apoi, omenește, și spuneți pardon!
Dacă luați masa cu șeful, dacă nu, nu. Nu SE merită să luați pastile digestive doar fiindcă v-ați reținut, elegant, râgâiala postprandială. Sau bășina, ca să fâsâiți politicăli corectul.

Publicat în actualitate mioritică, actualitatea politică, apucături proaste la români, blog, bloguri care merită citite, cronici, cu ce ne mândrim, epoca de piatră, mai prost decât ai fost proiectat, mizeria umană | Etichetat , | 59 comentarii

La timpul trecut

E, azi am rezolvat și ceasurile. Mult mai repede. Rama exista deja, i-am schimbat doar culoarea fundalului.

Publicat în aminriri, pictura, Uncategorized | Etichetat | 28 comentarii

Ca semn de iubire

Azi am bricolat la greu!
I-am scos pe bunici din cutia cu fotografii vechi și i-am pus în ramă.
Timp de lucru – patru ore.
O oră, ca să aleg pozele conform cronologiei. Restul – ca să decupez, lipesc, colorez și alte mărunțișuri.
În colțul din dreapta-sus e bunică-mea, cu mama, mică.
În colțul din dreapta-jos e sora străbunică-mii, cu coabitantul ei  pentru vreo treizeci de ani.  Cuplul ăsta, dublu ilegal, în fața Bisericii și-n fața Stării Civile, au crescut-o pe Babiclontz, ca și cum ar fi fost copilul lor. Au luat-o de la  străbunică-mea (stânga-jos), țărancă analfabetă din Adunații Copăceni de Giurgiu.
Ceasul ăla e unul din ceasurile bunicului. (Unul. Pentru celelalte o să facem cutiuță nouă.)

În centru e o buca’ de poză făcută carte poștală, în care bunicul îi amintea lui Babiclontz că o ia de nevastă când vine din armată.
Am secționat-o cum m-am priceput, ca s-o am față/verso.

Textul ăsta, scris de mână în 1925, aproape că mă face să plâng, la trei ore distanță după ce lacul s-a uscat pe colaj.
Nu-i exclus să exist doar pentru că Bunicul i-a trimis Bunicii, o poză de-a lui,  ca semn de iubire.

Publicat în aminriri, blog, cronici, strict autentic | Etichetat | 12 comentarii

Ce mai fac

O măsuță din zestrea lui Babiclontz, bunică-mea. Am vopsit-o  de nu știu câte ori, ca să n-o arunc. Acum lucrez la ea, din nou (stă pe un carton, să nu pătez parchetul).
Motivul e „ferestre”.
Când o fi gata, îi mai fac o poză…

Publicat în aminriri, pictura, strict autentic, Uncategorized | Etichetat , , | 33 comentarii

Smart. Un post de radio pe care nu-l mai ascult.

V-am zis că în drumul meu către Prăvălie și înapoi ascultam Radio Smart . Un post de nișă, finanțat de Marius Tucă. Cred că în topul audienței era pe ultimul loc. Dar nu-mi păsa. Atâta vreme cât Matinalul era făcut de Marius Tucă (imbecilă prestație) și Marius Manole, actorul (adorabil și când îl înșela Muza Improvizației), ascultam Matinalul lor. Îl ascultam și când ăștia doi, ocupați cu târzii chiolhanuri prin cârciumi scumpe, renunțau să semneze condica la programul de dimineață, fiindcă Smart dădea muzică bună și când chiuleau prezentatorii. (În treacăt fie spus, sintagma muzică bună e foarte elastică și subiectivă – era muzică de-aia care-mi place mie.)
De la o vreme, Matinalul Smart e ținut de două femei. Promo-ul e genial  – „Încearcă și cu femei!”, titlul programului e destul de șmecher – Ielele de dimineață. 
Treaba bună se termină aici, la titluri.

Pe femei le cheamă Halas și Pârlea .
Halas are o voce anti-radio. Ca să mă fac înțeleasă, timbrul vocii lui Halas te face să crezi că hăpăie un anxiolitic la fiecare silabă, dar tot ar da de perete cu o farfurie întinsă, dacă postul de radio i-ar lăsa-o la îndemână. Ailaltă, aia cu nume trist – Pârlea, are o voce care ar putea deveni radiofonică după șase luni de școlarizare la foniatrie, dar nici nu contează, că nu face decât să se mire, să accepte fără rezerve sau s-o facă pe proasta, într-un contrapunct cât de poate de inegal cu doamna Halas.
Halas e șefa pe vorbire, asta e clar. Ailaltă joacă fetița cu chibrituri, unul dintre  cei 101 dalmațieni, joacă uimeala imberbă.
Paradoxal, Halas, care vorbește într-una, fără să zică nimic, îi scoate și salariul Pârlitei.
Totuși, problema mea – că nu mai cășun pe Smart la orele dimineții, nu e vocea nu-la-radio a lui Halas, nici scurtele intervenții umile ale lui Pârlea, ci subiectele.

Păi, în rarele ocazii când venea Tucă și Manole la Matinal, mă surprindeam rânjind/zâmbind  la un dialog absurd despre nimic, dar nu lipsit de umor și, pe linie muzicală, primeam imediat o compensație – Chelsea Hotel.

Acum aflu ce zice/face/mănâncă/ adoră băiețelul lui Halas, ce conține mic-dejunul vedetelor și manechinelor, dacă lui Halas îi e frică de gândaci, dacă-și unge pantofii cu cremă de ghete sau cu cremă antirid… aflu mii de chestii care nu mă interesează nici cât negru sub unghie, așa că m-am mutat pe alt post de radio care dă muzică acceptabilă, non-stop.

 

Publicat în actualitate mioritică, apucături proaste la români, cronici, publicitate, părerea mea, strict autentic, Uncategorized | Etichetat | 26 comentarii