Mili, anchetatorul.

Ieri, i-am cumpărat lui Mili un șoricel care chițăie la orice șoc sau atingere. L-am detașat de undiță și i l-am aruncat. A pornit vânătoarea. Cam două ceasuri. Casa răsuna ca o crescătorie de scatii, dar nu mă deranja. Alea două ore de zbenguială cu micul șobolan chițăitor erau garanția unei viitoare nopți liniștite.
E drept că n-am putut să i-l confisc, așa cum mi-am propus, înainte de culcare, fiindcă l-a dosit, el știe unde, dar de dormit, am dormit bine cu toții. O vreme.
Până la 3:58. La 3:58, am vrut să mișc piciorul stâng, dar mi-am dat seama că e ocupat. L-am lăsat așa, nemișcat, și mi-am sucit doar capul, imaginându-mi că mă întorc pe partea ailaltă. Am ațipit din scurt. La 4:02, ora noastră, când începe foiala, mușcăceala de picioare, pipăiala pe față și sunetele guturale care ar trebui să te pună în gardă că urmează: a) cutremur și b) sfârșitul lumii, Mili, ca un muncitor sadea în șchimbul unu, la o uzină de valoare, nu se știe care, a făcut cocoșilă, a înfoiat coada și a purces la treabă. De undeva, nu se știe de unde, și-a recuperat obiectul muncii, șoarecele piuitor. L-a luat la interogatoriu, l-a stimulat să dea declarații, l-a amenințat cu moartea și a încercat să-l înece în castronul cu apă.

Ce să vezi?  Șoarecele încă avea vlagă în el și piuia informații  – pi-piii, pi-pi-piii, pi-piii – într-un morse pițigăiat.
La 4:08 fierbeam cafeaua. Inculpatul piuia mincinos. Mili s-a prins, l-a înhățat în colți și mi l-a depus la vârful papucului. Câteva secunde nu s-a mai auzit decât sfârâitul ibricului pe foc. Mili a trecut la trupe operative, s-a ghemuit în spatele unei cizme și a așteptat verdictul. Mi-am scos piciorul din papuc și am presat șoarecele. Era ud și scârbos, dar încă avea în el vlagă de piuitor. I-am dat un șut, până la Mili. Mili l-a prins în labe și a mesăgiuit cu el – pi-pii, pi-pi-pii…

Pe urmă l-a luat în gură și l-a mai îmbăiat  odată, ca apoi să-l stoarcă de toată informația.
Ceva mai târziu, s-a luminat de ziuă. Trecuse de șase dimineața, oficial, începea și ziua mea de uvrier, cu tipicurile ei: cafea, țigări, duș…

La amiază, am pus șoarecele pe un prosopel, că nu arăta prea bine și sper să-l mai interogăm și în seara asta…


Publicat în pisici și alte lucrușoare, strict autentic | Etichetat | 10 comentarii

D’ale Prăvăliei: Strada.

Azi, pe la unșpe, am ieșit să păzesc colțul Prăvăliei, preț de o țigară.  Dogorea soarele ca-n amiezile de august și m-am tras la umbră, lângă firma vecină, Cooperativa Meșteșugărească FOTO CERAMICA. (Poze de pus pe cruci, dar fac și pentru nunți, dacă ții morțiș.)

Pe strada Colței, mașinile se târau cu 20 de kilometri la oră.  Față de momentele în care nu știi care circulă și care e parcată, aș zice că traficul era fluid.

Schimbam o vorbă cu mama Nemuritorului, un caniș pitic de 16 ani, cardiac, cu epilepsie și multiple come diabetice la activ care, după ce era să dea colțul în toamna trecută, azi e mai vioi decât în tinerețe. De-aia îi zicem Nemuritorul, deși pe el îl cheamă Zdreanță, fiindcă toți veterinarii din București se miră că  femeia asta încă îi sună, la orice oră din zi și din noapte.
În fine, eu fumam, Zdreanță își tremura dinapoia corpului de bătrânețe și de nerăbdare să-și continue plimbarea, mă-sa îmi înșira lista cărnurilor speciale (ceva, gen vită Kobe) pe care i le propune la micul dejun mititelului  insulino-dependent și el le refuză, când am auzit zgomot de frână disperată,  am văzut un  puradel de nici trei ani, traversând strada în mare viteză pe labele de dinapoi și un Logan bleumarin, dând cu nasul de asfalt.

Șoferul a coborât instant și a alergat după copil, dar acela dispăruse. Un omuleț de juma’ de metru, dispare cum a apărut: cât ai clipi.
Omul s-a întors pe patru cărări la mașina lui și s-a uitat la bară. A pipăit-o. Și-a pus mâinile în cap și a întrebat, în gol: „L-am lovit?!”
I-am strigat NU. NU L-AI LOVIT! CALMEAZĂ-TE ȘI VEZI-ȚI DE DRUM!

Nu m-a auzit, fiindcă animalul pe patru roți, din spatele lui, își înfipsese mâna în claxon și suna ca în alaiurile de înmormântare. (Ce obicei abject, la români!)

Loganul a plecat, după un minut. Răstimp în care claxonagiul și-a văzut de claxonatul lui, nestânjenit. Alți claxonagii din coada care se formase i-au ținut isonul.

A treia mașină, după a ăluia care era să omoare un copil de nici trei ani, nesupravegheat pe stradă, era mașina poliției rutiere.
S-a oprit, a așteptat deblocarea traficului și s-a târât, lin, ca un șarpe, mai departe.
Tot mai departe.

Publicat în actualitate mioritică, apucături proaste la români, autoturisme și alte chestii personale, d'ale Prăvăliei, epoca de piatră, mai prost decât ai fost proiectat, mizeria umană, părerea mea, strict autentic | Etichetat | 32 comentarii

Invazia Italică

Nu știu ce se întâmplă cu Gara, dar m-au invadat italicele. Literele alea cursive, elegante, ușor înclinate spre dreapta.
Jur, ca în fața Supremului Tribunal de Cuvinte, că n-am călcat strâmb cu mausul din dotare.
Dacă e cineva care știe leacul, să-mi zică!

 

Publicat în Uncategorized | Etichetat | 14 comentarii

„Îi suupeer!”…

Ce-nseamnă pentru mine boem: să nu-ți pese de nimic. Să nu te uiți la ceas, să nu te uiți cât e de curată bordura pe care te așezi ca să-ți mănânci pachețelul din rucsac, să faci poștă o cafea la pet, fiartă de cu seară. Să te holbezi în gol și să zâmbești tâmp fericirii de-a nu te gândi la ce urmează.
Uneori, nu e un orășel de munte, nu e nicio bordură, stai direct pe nisip și te uiți la mare. Îți aprinzi țigara și primul fum e ciudat, parcă se duce pe-alături, că nu mai are loc în plămâni, peste mirosul algelor brune, grețos, incitant, plin de musculițe. Ce-i în capul tău? Nimic. Zegras. Adică cum? Adică ierburile astea de mare, uscate, făcute perne.
Și când te întorci din scurta vacanță de două-trei zile, dacă te-ntreabă careva „Și cum a fost?”, tu să zici „Frumos.”
Și dacă insistă – „Și ce-ați făcut?”, tu să răspunzi, firesc, „Nimic.”

Azi, observ din reportajele tv de la Vama Veche, că boem înseamnă mult zgomot, mult zbucium, mult gunoi, mult alcool (unitatea de măsură a non-conformismului), multă melteneală, multă piți-căreală, multă îmbâcseală și o sintagmă pe care aș strivi-o cu papucul, pe micul ecran, mai ceva ca pe gândacii ăia negri, lucioși, care ies din canalizare: „Îi supeeer!”

N.B.: Nu mă luați în seamă! Probabil că, și de Întâiul Acesta de Mai, la Vama Veche s-a mâncat fericire și boemie pe pâine, doar că eu îs de modă veche: mi-ar fi plăcut să dea inginerul de sunet foșnetul valurilor nițel mai sus.

Publicat în actualitate mioritică, apucături proaste la români, mai prost decât ai fost proiectat, mizeria umană, o ţară frumoasă, păcat că e populată, părerea mea, strict autentic, sărbători, Uncategorized, ştiri de neştiut | Etichetat , | 31 comentarii

De ce ne pute gura? Fiindcă mâncăm căcat.

Citeam linkul trimis de unul dintre amicii Gării, despre frământatul cozonăceilor la pisici și, în finalul articolului erau patru reclame de-alea agresiv-stupide, gen – cum să slăbești mâncând din ce în ce mai mult, cum să scapi de monturi în șase secunde și cum să-ți lungești penisul în patru săptămâni până ce ajunge să înconjure de două ori pământul pe la Ecuator, iar ce rămâne surplus, intră în erecție spre Alaska.
Bun. Nu mai citesc demult mizeriile alea, fiindcă sunt ridicole și concepute evident pentru fraierii care cumpără aspiratoare inteligente de la teleshopping, care aspiră din carpete praful, microorganismele, acarienii, aspiră până și propriile tale aspirații cu care te tolănești în fiecare seară pe canapea…
Azi am făcut o excepție. Fiindcă în poză era bătrânul doctor Dănăilă și titlul era ceva cu de ce tac medicii?
Am dat clic. Articolul-interviu era cu alt doctor: Mihai Petrescu. Despre paraziți era. Despre cum ne infestează nouă paraziții organele vitale. Creierul, inima, ficatul, intestinul, ovarele, testiculele… Nu simțim mare lucru, doar că ne pute gura. Și facem cancer. Și murim.
Doctorul intervievat zice că nu există decât un singur produs pe glob care să ne scoată paraziții din noi. Un ceai din coada șoricelului, țintaură și cuișoare. Se cumpără doar de pe net. Cu 139 de lei punga, scăzut, la ofertă, cu 50%. Că altfel costa aproape 100 de euro. Nu-l pot vinde prin farmacii, că farmaciile și-ar pune adaos comercial. Deci, cu alte cuvinte, farmaciile ar fi fost atât de imbecile încât să achiziționeze o pungă de ceai la 400 de lei, când tot ce au pe stoc, chiar și ceaiurile bio, nu sar de zece lei.
Orice farmacist știe că, să amesteci trei plante, culese la momentul corect, deshidratate corect, în tancuri, să le mărunțești la granulația dorită și să le tragi la pungă, te costă 75 de bani/ambalaj. Ca să nu devii ridicol, îl vinzi cu 2,30 lei. Farmacia îl vinde cu 2,50 și treaba merge. Comercial. Nu vindecător. Că ceaiurile nu vindecă nimic. Decât prin aport hidric și placebo.

Oameni buni!…
Fiți buni, cu voi, și nu accesați povești d-astea!

Publicat în actualitate mioritică, actualitatea politică, apucături proaste la români, d'ale Prăvăliei, mai prost decât ai fost proiectat, mizeria umană | Etichetat | 10 comentarii

Bosolică

Bosoleala

Băi, ce se întâmplă aici? Îi întreb numai pe posesorii de pisici.
Mili bosolește (adică apasă alternativ, cu labele din față o păturică) și suge dintr-o eșarfă de bumbac. Dacă nu e eșarfa disponibilă, suge la păturică și toarce. Toată treaba durează câteva minute, apoi adoarme, liniștit.
E, evident, un comportament compulsiv, pe bază de stres.
UNDE și CE aș putea să repar?!

Publicat în jurnal, pisici și alte lucrușoare | Etichetat | 36 comentarii

Zburător, cu negre plete…

Ieri noapte, pisicul Mili s-a băgat în ciorba noastră. De vacă. A aterizat pe coada polonicului, de sus, de foarte sus și polonicul s-a făcut catapultă, azvârlind următoarea porție pretutindeni.
Dormeam.
Nu mi-am imaginat că Sluga Numărul Doi, Coabitantul adică, o să vrea ciorbă cu doar câteva ore înainte de răsăritul soarelui. Credeam că șnițel, salată, chestii reci…
Mili a aterizat pe coada polonicului din poziția asta:

O fi vinovat?!

Publicat în jurnal, pisici și alte lucrușoare | Etichetat | 29 comentarii