Haihui-uri pisicești (1)

Biban sălbatic,
Pui fericit și tânăr:
e sărbătoare.

Nu am înnebunit de tot, dar asta mi-a ieșit, citind ce scrie pe plicul de mâncare pisicească, aia care-i place lui Mili cel mai mult.
Lipăie cu smerenie de habotnic, parcă ar pupa Moaștele Sfârșitului de Lume și ar pipăi, cu mustățile, Lumea cea Nouă.
E un moment care se lăbărțează minute, ca un ochi scăpat din Iglița Timpului care croșetează contra cronometru pentru noi, ceilalți.

Anunțuri
Publicat în cronici, glume bune, jurnal, pisici și alte lucrușoare, prieteni, publicitate, strict autentic, Uncategorized, ştiri de neştiut | Etichetat , | 18 comentarii

De ce urăsc Floriile

Fiindcă și mama le ura. Poate nu chiar le ura, că bunii creștini nu urăsc, dar le ocolea. Le făcea uitate, pierdute, le palma făcând pe surda – nu răspundea la telefonul fix pe care o sunau vechi cunoștințe, de pe la ultimul loc de muncă, o bibliotecă de facultate. Niște cucoane la fel de bătrâne ca ea, la fel de pensionare, o sunau pe fix (obișnuința!) să-i ureze de ziua numelui.
Acum , la bătrânețe, mama nu se mai simțea altfel decât „Margo”. Se mulțumea cu transcrierea fonetică, deși era o franțuzită prin formare, de la patru ani. Dar îi plăcea margo-ul, cum venea el de la mine, de la coabitant, de la toate prietenele mele și toți prietenii noștri.
Cu mulți ani în urmă, Mama o rupsese cu trecutul ei de școlăriță la semiinternat, trecuse de faza Margareta Băcanu, clasele primare, când a căzut cu curul în blidul cu marmeladă, de unde ungeau măicuțele feliile de pâine pentru micul dejun, trecuse la faza Margareta Carageani, căsătorită cu un fost deținut politic și ajunsese, la bătrânețe, floricică – Margo. Fără T.

La mulți ani tuturor celorlalte femei care poartă nume de flori și vor să fie felicitate!

Publicat în actualitate mioritică, copilărie, cronici, părerea mea, strict autentic, sărbători | Etichetat , | 12 comentarii

Dumnezeii lui de ochi!…

Dacă există un dumnezeu  sau măcar un zeu, acolo, de serviciu, care să ia seama la făcutele și nefăcutele noastre (la care jinduim să le facem cât de curând), atunci acesta e OCHIUL LUI.
Așa ne privește. Pe toți.

Publicat în amintiri, jurnal, pisici și alte lucrușoare, strict autentic, ştiri de neştiut | Etichetat | 12 comentarii

Noile suferințe ale tânărului Mili

În ultima vreme, oamenii m-au dezamăgit în așa hal, că îi înțeleg pe ăia care pun pe fesbuc numai poze cu pisici.

Între timp, Mili a devenit flăcău.
Altă privire. Alt aer. Alt mister. Alte vise. Alte planuri de viitor. Alte așteptări.
Și eu aceeași: mămoasă, disperată.
Nu că la ce facultate să-l dăm, că deja știm, la rezistența materialelor (textile), dar cum să ne uităm la el, când se uită așa la noi? Ce să-i cumpărăm? Un Harley – Davidson?  Mâncare umedă cu somon? Pe cele trei pisicuțe (fir-ar ale dracului de curve ordinare!) care-i cântă, a capella, seară de seară, la aceeași oră, sub balcon?

Publicat în cronici, glume bune, pisici și alte lucrușoare, prieteni, strict autentic, Uncategorized | Etichetat | 33 comentarii

Îi ziceam Nemuritorul

A murit Zdreanță…
Nu, nu cel cu ochii de faianță, deși avea și ăsta două măsline interogative, montate în colțurile unui triunghi echilateral, cu trufa.
Tot câinele era, prin urmare, trei măsline lucioase, îmblănite de jur împrejur, sfârșind cu o codiță nervoasă, un  pămătuf bun de șters praful.
Era cardiac decompensat și insulino-dependent. Exact la fel de grav bolnav cum sunt și oamenii. Numai că a rezistat șaișpe ani câinești. Nici nu vreau să calculez cât înseamnă ei în supraviețuire umană!

Stăpâna lui zice: „Dați-mi ceva de liniștire, din plante! Să-mi fac curaj, să intru în dormitor. Să nu-i mai aud gheruțele  pe gresie. Pe parchet. Să nu-i mai simt respirația pe claviculă!”

I-am dat. Ceva  cu melissă, valeriană și passiflora.  Dacă e s-o ajute, va fi placebo. Nimic  nu te ajută când moare copilul patruped al familiei.
E copilul acela care nu te-a supărat niciodată. N-ai amintiri proaste cu el. Nu te poți refugia în niscai bile negre de-ale decedatului. N-ai nimic rău de care să te atârni, și asta e groaznic!

 

N.M.: Ăsta e un text pentru cei care  au un necuvântător în familie. Așa că nu aștept comentarii de la ăia care cred că animalul e animal.

Publicat în aminriri, pisici și alte lucrușoare, prieteni, părerea mea, Uncategorized | Etichetat , | 59 comentarii

Lui Vader. Cu toată dragostea și prietenia mea.

Una dintre primele chestii pe care mi le-am impus când m-am trezit cu pisic-cadou a fost să nu vorbesc despre el la Prăvălie. Din două motive elementare.
Primul: una dintre farmacistele mele e foarte rezervată în privința animalelor de companie, adică ar ține un dulău în curtea vilișoarei, într-un padog foarte confortabil, dar l-ar hrăni cu resturi de la cina lor, l-ar mângâia cu degetul arătător între urechi și s-ar spăla imediat pe mâini, iar dacă zeii meteorologiei ar da cu minus 22 de grade, noaptea, nu l-ar accepta în casă, nici măcar în sas-ul de la intrarea de serviciu, fiindcă e câine de curte.  Cât despre pisici… le disprețuiește, fiindcă sunt perfide. Și lasă păr. Și a citit ea că există pisici care și-au asasinat stăpânele punându-se pernă pe fața lor când dormeau. Și pe urmă s-au cărat într-un colț, complicând crima la nivel de roman polițist. Și fac asta cu premeditare. Pisicile fac crimă cu premeditare și iau AN-uri și devin criminali în serie.
Al doilea e că Mariana, îngrijitoarea, e iubitoare de pisici. Are trei deodată, în cel mai bun caz. Și dacă m-ar fi știut drept „șefa cu pisic”, ar fi început să se învoiască non-stop pentru diverse urgențe medicale și sociale pe care i le-ar fi servit  pisicile pe tavă. Că au rămas pe dinăuntru. Că au rămas pe dinafară. Că au oră la veterinar. Mariana deja practică genul acesta de învoire pentru morcovii și roșiile din grădina părințească, când vine sorocul plivirii, când e culesul, când e săpatul…

Colac peste pupăză, Mariana, care e o împătimită a fesbucului cu pisici, mi-ar fi arătat tot timpul o pisică neagră foarte urâtă, pretinzând că seamănă cu motanul meu, astfel încât eu să mă simt excepțional de bine – nicio pisică neagră, perfectă, dumnezeiască nu seamănă cu Mili, dară mite pocităniile ei de pe fesbuc?!

După un an am încălcat consemnul. Acum toată Prăvălia știe că am pisic. Și pacienții noștri vechi și fideli o știu. Când n-au rețetă pentru ceva ce se dă numai cu rețetă, mă întreabă de Mili. Ce face Mili? Cât a crescut? Cât e de deștept? Cât e de frumos? Două cutii de algocalmin fiole.
Aveți rețetă?
L-ați castrat? Să nu-l castrați, că se îmbolnăvește de  rinichi.
Nu l-am castrat. Ce faceți cu zece fiole de algocalmin?
Să fie-n casă. Pentru măsea. Dacă-l castrați, vă dau eu o  adresă de cabinet, foarte bun.

Colega mea a mai tânără, aia care știe cât de periculoase sunt pisicile, și-a amintit, brusc, de copilărie, de pisicile bunică-sii.  Adorabile!… „Gândăcel”, numită așa fiindcă mânca gândaci. Vâna și mânca gândaci. Practic, un fel de „Raid” – spray, mai eficient, că te scăpa și de cadavre.
Mariana spală repejor pe jos și se avântă pe fesbuc, după poze cu pisici. Stă ca un cățel în preajma mea, degetând cu arătătoarele pe telefon și chicotește  în sinea ei, dar cu voce tare, ca de ceva irezistibil. Doar-doar îi zic: ce-ați găsit de râs?  Când îi zic, ca să fac introducerea spre să spălăm geamurile azi, vine, fericită, să-mi arate niște mostre de îmblăniți (și căței!) care ar face-o și pe farmacista noastră ( aia care știe exact unde e locul câinelui de curte!) să-l bage în casă pe viscol.

În toată degringolada asta pe care eu, și numai eu, am generat-o, azi, Mariana mi-a arătat o poză:

Pe care i-o dăruiesc garagiului Dr. Vader. Cu toată dragostea. 🙂

Publicat în copilărie, cronici, d'ale Prăvăliei, pisici și alte lucrușoare | Etichetat | 49 comentarii

Vecinul Bălan&Canada = LOVE

Canada.
Când zic „canada”, mă gândesc  la fostul meu vecin, domnul Bălan, cândva electrician la Electrecord, pe care eu l-am prins pensionar sadea, locuind în apartamentul din stânga mea, cum ieși pe ușă,  la patru camere, parter, în cartierul Ghencea-Compozitorilor, împreună cu soția și atât.
Cei patru fii plecaseră în Canada, imediat după decembrie ’89. Băieți cu liceul terminat. Unul lucra în construcții, punea gresie și faianță, altul lucra tot acolo, dar la negru, schimba robinete și țevi, al treilea nu lucra, ședea la unul dintre ăia doi, se însurase, aștepta un copil, era fericit că. Al patrulea lucra ca traducător la un birou notarial (sau echivalent) pentru ceilalți români care știau să vopsească, să schimbe siguranțe, chiuvete, să monteze mașini de spălat și doreau un contract de muncă la alb.
Domnul Bălan s-a dus în vizită în Canada anilor 90.
Mă iubea, asta e cert, m-ar fi văzut nevasta perfectă pentru oricare dintre băieții lui, după ce am divorțat. Dar mai ales pentru „notar”. Ăla șaten cu ochi verzi care rămăsese, după liceu, cu toate literele la el și era  „serios”.
Domnul Bălan îmi plimba câinele când eu aveam câine și un iubit funcționar la Banca Națională. Deci continua să mă iubească  și mult după ce băieții lui erau oarecum aranjați în Canada.

A venit vara și domnul Bălan a plecat în vizită la băieți.
O vară de coșmar!
Am parcat câinele la maică-mea.
Prin august, poștașul mi-a adus o scrisoare recomandată.
O pagină jumătate, A4, de la domnul Bălan. Era fericit! Câștigase, la futu-i mă-sa, vreo 800 de dolari canadeji într-o săptămână, din schimbat robinete, vopsit gard, tuns iarbă, plimbat câine…
Îmi ura de bine. Și că abia așteaptă să vină acasă. Ce face cățelușul?
Pe urmă era un post scriptum: ”Domnișoară, n-aveți ce căuta aiciea! E doar pentru ăia care repară orice. ”

Așa că  opinia guvernului canadian, cu reintroducere vizelor pentru români, îmi pare corectă.

 

Publicat în actualitate mioritică, actualitatea politică, aminriri, apucături proaste la români, epoca de piatră, literatură, o ţară frumoasă, părerea mea, strict autentic | Etichetat | 25 comentarii