Pisicofililor

Am dat click pe clipul-ul ăsta de zeci de ori, în două zile. Am râs de tot atâtea ori. Dar aș mai râde, odată, împreună cu voi.

https://www.antena3.ro/actualitate/inedit/a-crescut-intr-un-padoc-iar-acum-o-pisica-se-crede-cal-imagini-incredibile-video-385262.html

 

Publicat în pisici și alte lucrușoare | Etichetat , | 31 comentarii

Thriller și telenovelă

foto: Bogdan Stoica

Mor de dragul pozei ăsteia!
Trebuie să fii un ochelarist care și-a uitat ochelarii acasă, ca să nu vezi cât adevăr conține. Avionul e colea și fumul e colo. Zeci de kilometri liniari despart cele două obiecte și totuși, cică, au preluat-o toate posturile de știri televizate, ca să ne sperie și să ne impresioneze. Că ce e o știre?
Bine, dacă întrebi niscai jurnaliști cu ștaif și ștate vechi în jurnalism, o să-ți spună că știrea e acel enunț care răspunde la întrebările:  cine?, ce?, când?, unde?, cum?.
Pe dracu!
Știrile noastre sunt formulate pe principiul: sperie-i și fă-i să plângă!

 

A luat foc un depozit de mobilă în Balotești. Așa, și? Oricât s-au străduit moderatorii de talkshow-uri să tragă stabilimentul SPA mai aproape de incendiu, AEROPORTUL mai aproape de incendiu, PLĂMÂNII tuturor românilor mai aproape de incendiu, adevărul e ăla din poza lui Bogdan Stoica, în drumul lui de București-Ploiești. Undeva,  în câmp, ceva a luat foc. Nu sunt victime umane, salutare! Pa!

Dar știrile noastre sunt produse pe principiul SPERIE-I ȘI FĂ-I SĂ PLÂNGĂ!
Principiu neoriginal, copiat de la marile televiziuni de știri ale lumii.

Deci: Ce e o știre?
Thriller și telenovelă.

 

Publicat în actualitate mioritică, actualitatea politică, apucături proaste la români, cronici | Etichetat , , , | 13 comentarii

Iar a plâns o icoană!

De data asta la Târgoviște. Într-o biserică înconjurată de schele, deci în renovare. Care mai are nevoie, probabil, de ceva donații la negru, că alea oficiale s-or fi gătat. Sau preotul paroh, cel care a surprins icoana plângând și le-a comunicat enoriașilor minunea, o fi având nevoie de-o mașină mai acătării sau de-o lucrare dentară mai pre gura dumnealui, ca asta, cu care a dat declarații presei, lasă de dorit.

Recunosc, de data asta știriștii PRO au fost foarte riguroși în redactare. Au respectat adevărul gramatical: bisericuța „a fost luată cu asalt de zeci de credincioși care au aflat că icoana Sfintei Parascheva a lăcrimat.”
Adică au respectat perfectul compus – acțiune petrecută și terminată înainte de momentul vorbirii.
Făcând abstracție de cele  două secunde cu exteriorul bisericii schelificat, introduse din greșeală în material, la montaj,  chiar că e o știre perfect compusă: românii n-au nevoie decât de-un zvon, că s-ar băga pui la Leonida, ca să alcătuiască o coadă riguros disciplinată, obedientă, unde vor obține umbre de pui pe urme de varză. În sos de lacrimi.

 

Publicat în actualitate mioritică, apucături proaste la români, cronici, dinozauri, epoca de piatră, experimente, glume bune, jurnal, mai prost decât ai fost proiectat, mizeria umană, părerea mea, strict autentic, Uncategorized, ştiri de neştiut | Etichetat , , | 97 comentarii

Cu mâna la gură, ca proasta…

A trecut deja un ceas de când stau cu mâna la gură și-i ascult monologul disperat.
…Și-acum să-i spun – cum să-i spun? – că am mințit-o, că nu avea doar un cancer, avea două, cu celule diferite, cu evoluții diferite, în stadii diferite, că unul s-a rezolvat și celălalt nu, îi dă bătaie, merge înainte…

Mi-e cald la gură. Fix  tâmpenia asta îmi trece prin cap, că mă sufocă palma mea peste gură, e ca și cum aș sta, la treizeci de grade Celsius cu nasul într-un fular de lână, așa cum stau bieții copii ascultători, înfulăriți de mamele lor prea speriate de-o răceală târzie, care ar da peste ei, absurd, când toate zăpezile s-au topit și pomii au înmugurit. „Pune-ți ceva pe cap, e un soare înșelător, ia-ți fularul, acum se răcește cel mai bine.” Da, mamă, da…
Asta fuse întâia primăvară când n-a trebuit s-o mint pe mama, că-mi iau căciula sau măcar un basc și fularul, ca să nu răcesc când se răcește cel mai bine, în martie, aprilie, lunile de primăvară cu „r” inclus.
Aș putea să-mi dezlipesc podul palmei de pe gură și să respir mai ușor, dar nu vreau. Mi-e teamă că aș rosti cine știe ce prostie, ori ea nu vorbește așteptând un răspuns de la mine, ci unul de sus…  Nu, nu de la Cel Mai de Sus. Când ești de meserie,  dar de altă specialitate medicală, primii zei spre care-ți ridici ochii și-ți ciulești urechile sunt niște colegi de-ai tăi, despre care se spune „E  Dumnezeul cancerelor de ovar.” Cel Mai de Sus vine luat în calcul abia la înmormântare, pe care zeii mici, pământeni dar specialiști o pot organiza peste trei luni sau peste patru ani. Deocamdată…

…Am strâns deja patru păreri. Două la două. Dar dacă doctorul J. zice, luni, să începem tratamentul, fii sigură că n-o să țin cont de oncoloaga ei! E o șansă, nu? Poate încetinim cronometrul!…
Deși nu mi-am dezlipit mâna de la gură – deja e acolo o frăție între palmă, buze, transpirație, usturime și căldură sufocantă -, creierul meu editează o corectură: „Nu cronometru! Metronom. Urci greutatea trapezoidală de la allégro ma non tróppo  la andante. Cronometrul nu poate fi încetinit. Metronomul da.

…Înțelegi? Mama mea stă să moară. Știu! E o problemă de luni sau de ani. Doi, poate patru. Depinde de mine și numai de mine ce alegere fac.
Mai depinde, zic, și de ea, ca organism.
Mi-am smuls palma de pe gură, în sfârșit. În căldura sălcie a încăperii, gura mea se bucură de o răcoare și-o libertate non-sperată.
Jaluzele tremură haotic, în suflarea aerului condiționat.
Cineva care ar trece pe stradă acum, ar intra în Prăvălie de curiozitate. Ceva se întâmplă dincolo de jaluzelele verticale.
Prietenei mele i s-au umplut ochii de lacrimi și pleacă, brusc, în spate. Acolo unde fumăm ilegal și pe ea o deranjează, unde vorbim măscări de duh, unde bârfim lumea și cerul, până la al nouă-lea.
Rămân în cockpitul încăpător al fațadei de Prăvălie și pariez pe niscai variante: o să intre o colorată plușată în halat de baie, să ia  Nidoflor. Sau una de la Spălarea Banilor, să ia Ciprinol. Sau vine băiatul lui Noni, avocatul, să se sufoce în direct, cu atacurile lui de panică înnădite, să ia o pastilă mică și dulce sub limbă, cât să treacă noaptea.

Am pierdut pariul. Bine că mi-am pariat bunurile imobiliare și pe cele extrem de mobile, cu gheare, ochi și coadă stufoasă, între mine și mine: altminteri rămâneam pe drumuri și fără pisic.
Primul om care s-a înfipt în tejghea, cu gânduri serioase de cumpărătură, a cerut un ceai de Mărul Lupului.
Am crezut că mă aflu la camera ascunsă și am vrut să ajut camera ascunsă. L-am întrebat pentru ce. Mi-a răspuns, dezamăgit de atâta prostie: ”Vindecă cancerul!”

Publicat în actualitate mioritică, apucături proaste la români, d'ale Prăvăliei, dinozauri, epoca de piatră, experimente, glume bune, literatură, mai prost decât ai fost proiectat, mizeria umană, prieteni, părerea mea, Uncategorized, ştiri de neştiut | Etichetat | 15 comentarii

D’ale Prăvăliei: criminali în serie, nedovediți

La opt și zece am deschis azi, Prăvălia. Teoretic, am întârziat zece minute. Practic, doar dacă ajungeam la nouă jumate, s-ar fi prins cineva că am întârziat. La 9:29 a intrat o babă, între șaptezeci și optzeci de ani. Dezinvoltă. M-a enervat nițel, că citeam o carte, de-aia care se citește în două ceasuri și mai aveam 30 de pagini din ea. Scrisă de una, Amélie Nothomb. Drept de viață și de moarte. Dacă vă pică în mână, la 6,99 lei, merită! E o poveste bidimensională, scrisă cu umor (umorul cuiva care nu vrea să epateze cu cât umor are sau nu poate mai mult de-atât). E bidimensională nu fiindcă grosul e în două personaje, ci fiindcă autoarea scrie pe repede înainte, un micro-roman pe an (cât un eseu mai lung), nu face decât schița personajelor principale pe care le obligă să fie și să vorbească doar atât cât ii face ei trebuință. Poate oamenii ar fi zis/făcut mai mult, dar ea îi cenzurează și-i face marionete. Bine. Dacă n-am lăsat cărțulia din mână timp de o oră și douăzeci de minute, asta scuză multe: inclusiv ideea că se poate scrie un roman mic despre Lolek și Bolek, cu tentă polițistă, în mintea cititorului.  Sau despre Heidi și Peter.

În fine, nu contează cât m-a dezamăgit textul la final, contează că la 9:29 a intrat în Prăvălie baba dezinvoltă. Păr alb-cenușiu, rochiță en forme, gen capoțel de casă, cu care poți să ieși. Pe stradă. La Băcănie. La Farmacie.

– Dați-mi ceva, să-i ridice tensiunea unei femei de 93 de ani, care și-a pierdut cunoștința joi.
– ?!?!
– Vorbește, mănâncă… Doar că are tensiune 7,7 cu 5.  Eu i-am dat de la mine, Prestarium, în fiecare zi.
– Vă dau numărul de telefon, unde trebuia să sunați joi: unu-unu-doi.
Se retrage, dezamăgită.
– Nu, eu voiam un sfat, un ajutor creștinesc…. E prea bătrână să chemăm Salvarea.
– Atunci chemați-l pe popa de la biserica Scaune!
– A, zice baba, deci e adevărat, farmaciile omoară oameni!

Amin!

 

Publicat în apucături proaste la români, blog, d'ale Prăvăliei | 59 comentarii

D’ale Prăvăliei: Dulce mahala.

Ieri, la amiază, iar tămbălău pe Sarmizegetusa. Dubele jandarmilor. Mascați. Lume ca la circ. Strigăte, suduieli, fluierături, ca la meci. Lume în șlapi și pantaloni de pijama, în halate de frotir, în șorturi de fâș, în colanți cu mult Lycra.
Ce să mai, se adunase, din nou, toată suflarea mahalalei din buricul târgului.
Sigiliul rupt, ușa întredeschisă. Două căpețele de sfoară tremurau, în curent.
Un glas pițigăiat, de femeie, înjura cursiv, peste toată zarva,  inversiuni de condițional optativ. Cu dat, cu luat, cu băgat…  Adevărăciune de test la bac, limba română, scris. Scris, că la oral, toți ne pricepem!

Am priponit mașina  într-o rână, pe lângă Cooperativa Spălării Banilor, jinduind la ditai locul de parcare ocupat abuziv de Jandarmerie și mulțimea pestriță. Am trecut printre ei, agale, să mai trag cu urechea. Peste noapte, abuzivii se întorseseră acasă, crezând că toată paranghelia evacuării faptice n-a fost decât un bâlci, ca toate cele întreprinse de Stat.
Ei, uite că se înșelaseră: Statul, costumat în cămăși bleu-jandarm și mascat, anticipase manevra și revenise la locul faptei pentru actul doi. Nu știu cine semna regia, dar prea erau mulți, mascații!
Cu nasu-n pământ (printre multe fobii, o am și pe-asta – de măști) și urechile pâlnie, m-am strecurat printre ei, cu cel mai firesc și lent mers cu putință. Până la urmă, am fost nevoită să răspund saluturilor. „Săr’mâna, doamnă!”, „Ce mai faceți, doamnă?”, „Viu mai târziu să-mi dați niște pastile dă…”
– Cine sunteți dumneavoastră?
M-am uitat în sus, că n-avea bocanci d-ăia de luptă și pantalonii negri erau călcați cu dungă, era jandarm, nu mascat, dar tot am înțepenit, o clipă. Eu nu-s în stare, nici în sinea mea, să-mi explic cine sunt, ce să-i fi răspuns, pe scurt, jandarmului?
– Un riveran, am zis. Adică lucrez la farmacia aia… (și-am arătat-o cu degetul).
S-a întors nițel, cât să se convingă că Prăvălia există și a oftat:
– Bine, mergeți!

Cinci ore mai târziu, au intrat în Prăvălie două codane, ținându-se de mână, să cumpere ceva de un leu: un tampon.
Livrat tampon, în punguliță. Codana brunetă, cu sprâncene tatuate și zvâc pe ea, a zis:
– Ați văzut că Dumnezeu nu doarme?! … Păi noi stăm vizavi și-i plătim chiria lu’ femeia aia din Brașov. „Fă, proasto, noi plătim chirie, nu stăm ca voi!”, i-am zis lu’ Ramona…
– Care Ramona? întreb, conducându-le spre ieșire, cu gând să ies la o țigară.
– Nora lu’ Congelatu’.
– Care Congelat?
– Tata lu’ Fulgerică.
– Tata lu’ Fulgerică e mort, zic, trăgând primul fum în adâncul plămânilor.
Codanele se uită la mine cu milă.
– Doamnă, Congelatu’ e tata lu’ Fulgerică.
– Nu, zic, Fulgerică nici măcar nu stătea acolo, stă pe Colței, lângă Pompe Funebre, e angajat la Pompe Funebre, spală morți.
– Nuuu, doamnă! Ăla e Fulgerică, pușcăriașu’. Avea un câine…
– …Max!
– … care l-a lăsat bagabont, că l-a mușcat pă Vasile, frati-su ăl mare, cu ciroză… Nu, noi vorbim dă Fugerică ăsta, vecinu’ nostru. Drogatu’…
– …însurat cu tipa aia frumoasă, șatenă cu ochi verzi , care zice că e grecoaică?
– Da. Nu e grecoaică, e o curvă care are doi copii cu un grec și i-a părăsit acolo, să-l ia pă Fulgerică. Barbugiu’!
– Măi, fetelor, zic, deși ailaltă nu participa la reconstituire, făcea baloane de gumă care-i explodau caraghios pe bărbie și pe vârful nasului, pe drogatul barbugiu îl cheamă tot Fulgerică?! Ta-su  e cenușiul ăla burtos, cu tensiune mare, care ia Atacand?
– Da’ ziceți-i pe nume, țigan! Ăla vânăt la față e ta-su lu’ Fulgerică.  E Congelatu’! Că noi așa-l strigăm. Congelatu’ a rupt sigiliu’, că mai avea haine de luat! …

Publicat în actualitate mioritică, apucături proaste la români, blog, cronici, d'ale Prăvăliei, jurnal, mizeria umană, o ţară frumoasă, strict autentic, Uncategorized | Etichetat , , | 15 comentarii

D’ale Prăvăliei: Nebunul spune mereu adevărul.

Nebunul spune mereu adevărul. Uneori îl răcnește,  de ți se face  părul  măciucă. Aproape că nici nu vrei să știi ce urlă, te gândești repede că iar nu și-a luat pastilele de cap, Sfinte Sisoe (cine o mai fi și sfântul ăsta?!), parcă zicea ceva, de unul pe care l-a omorât cu-o lopată și n-a făcut pușcărie că e nebuuun…
– Renatoooo, i-aș împușca pă toți!… Mi-a furat dîn banii dă hadicap!
Slavă Domnului, asta e doar o figură de stil, că n-are pistol. Bine că n-a zis de lopată…
– Mai întâi aș împușca-o pă curva aia dă primăreasă.  Auzi, Renato? Tu știi că mi-a luat dîn  pensia dă nebun? Păi, dacă sunt nebun, cu acte-n regulă, dă ce să-mi taie dîn ia?
– Ce să-ți dau?
 – Zece ranetidine, că mă omoară la stomac… Ai văzut cum îi dă curva afară dîn casă?
– Pe cine?
– P-ai lu’ grecoaica. Ie grecoaică cum sînt io sănătos la cap! Ie o curvă dă țigancă, ca mine, ca tine, ca toți…
– Apă vrei?
 – Da. Dă-mi d-aia rece, dă la mașină. Auzi?  Știi dă când stă iei în casa aia abuzivă? Dă douășcinci dă ani. Ce credea? Că moare propetaru înaintea lor? Păi io-l știu dă când eram copil. S-a dus dracu-n Izdrael, să scape dă comuniști și tot dă iei a dat!… Mai dăm’ un pa’ar dă apă…  Da’ uite că ăștia noi i-a revendicat casa înapoi.  Mă, cum l-a dat grecoaica pă fi-so la școală?! Nu-ți cere acte? Dă unde are iei mașină englezească?
 – De la barbut.
– Dă la barbut?! Da’ lumină? Lumină și apă dă unde are?
– Nu știu. Dă-mi trei lei cin’zeci.
 – Nu faci cinste, mă, Renato?
– Fac. De unde au apă și lumină?
– Dă la stâlp. E pă nașpa. Și calorifere în podea. Tu ai calorifere-n podea? Știi cât costă? Muult. Mie, să-mi dea Statu’  treij’ dă milioane, să-mi aranjez casa lu mama… N-ai să vezi! E casa lu mama, în care m-am născut, mă!
– De-aia sunt jandarmii acolo?
– Păi cum? Are timp până la opt seara să elibereze locu’. La opt, pac! Le ia chieili, le aruncă boarfele-n stradă…
– Și Ambulanța? De ce a venit Ambulanța?
 – Sanchi, că să nu i se facă rău lu’ ăla bătrân.
[…]
Trei ceasuri mai târziu, intră în Prăvălie doi jandarmi, cât două Godzille. Unul venise degeaba, să-i țină de urât colegului pe care-l durea stomacul de la niște merdenele.  I-am făcut și lui cinste cu o capsulă de Digex și-un pahar cu apă de la mașina de apă.
– Peste zece minute o să râgâiți de două-trei ori, zic, să nu vă abțineți. Peste 15 minute o să fiți ca nou.
– Să dea Dumnezeu, doamnă, că avem de stat până deseară cu țiganii.
– Îi evacuați?
– Da. Au avut doi ani să-și caute casă, da’ ne freacă pe noi în ultima zi. Cum îi zice la pastila asta? Că dacă-mi priește, vin să cumpăr.
– Digex. Probată.
– Auziți, doamnă? Știți ce e la ei în casă? Palat. Încălzire prin podea. Cadă de-aia cu masaj. Și n-au plătit niciodată nimic… Îmi mai dați, vă rog, un pahar cu apă, pentru un coleg?
– Cu plăcere.
Publicat în actualitate mioritică, actualitatea politică, apucături proaste la români, d'ale Prăvăliei, mizeria umană, o ţară frumoasă, păcat că e populată, strict autentic, Uncategorized, ştiri de neştiut | Etichetat , , , , | 42 comentarii