Suvenir de amintire

Cică un producător de suvenire cu nunta regală Harry-Meghan l-a confundat pe prinț cu Ed Sheeran și a ieșit farfuria din imagine.

Inventiv sau disperat, omul a pretins că eroarea a fost intenționată, bazându-se pe niște argumente tot atât de credibile ca alea pe care le-a folosit prim-ministreasa noastră, Dăncilă, ca să explice de ce a citit anul 2020 în format douăzeci-douăzeci.

Habar n-am dacă producătorul respectiv a reușit să-și vândă greșeala sau a dat faliment.

Ce mă preocupă: presupunând că în locul lui Ed Sheeran ar fi fost, pe bune, cel de-al șaselea ipotetic moștenitor al coroanei  britanice, că farfuria cu pricina ar fi fost, în mod normal, un suvenir valabil pentru evenimentul respectiv, cine, cine și-ar dori să păstreze în vitrina din sufragerie un obiect atât de cumplit de urât, care te duce cu gândul la fotografii pe faianță, pentru monumente funerare?

Păi, nu era mai simpatic, mai inofensiv, mai etern valabil peștele nostru de sticlă, cu mileul aferent, pus pe televizor?!
Mai ales că peștele, prin natura lui sticlosă, nu s-ar fi plictisit niciodată, peste ani, de mileu, iar mileul, prin natura lui cârpoasă, nu și-ar fi dorit niciodată, peste ani, să fie mileu sub un pescar chinez.

Reclame
Publicat în actualitate mioritică, actualitatea politică, cronici, mizeria umană, părerea mea, Uncategorized | Etichetat , , | 16 comentarii

Din culisele unei înmormântări

Până la urmă, în marea-i generozitate, Dumnezeu (de câte ori nu v-am zis că tipul are umor?!) lasă să-i scape și câteva secvențe comice la înmormântări, oricât ar fi pierderea de dureroasă.

Nu știu când se cade și când nu se cade să-mi fac cruce în timpul unei slujbe religioase, așa că mă iau după cei din jur.
De data asta am ales greșit: femeia de lângă mine își face cruce într-una, și când vorbește popa, și când tace, și când intră corul plătit, cam de strânsură (la Stâlpii lui Babiclonț, un popă de cartier și doi țârcovnici cărora abia le dăduse barba au cântat așa de frumos, pe trei voci, că mi-a venit să aplaud și să strig „bis!”, s-o strig pe bunică-mea, moartă, să bage de seamă că-i cântă Madrigalul la cap, așa de perfect au cântat), și când o dă în bară.
O las în Plata Domnului. Mă iau după InterNeti.  InterNeti se crucește mai cu măsură. Știu că nu e vreo bisericoasă, dar e Taur, și ăștia fac ce trebuie, exact când trebuie și când au ei chef.
Nu, nu mă crucesc corect. Din pricina aglomerației, stilizez crucile până ajung să semene cu un cântat la mandolină.

Veșnica pomenire, da, asta e, știu, când se bâțâie coliva și toți spectatorii se ating pe umăr, ca să participe, măcar prin intermediar, la bâțâirea colivei. Pun mâna stângă pe umărul drept al unei femei din fața mea. Pun? Am zis „pun”? Nu. O înșfac de umăr și mă sprijin de ea. O pirpirie, îmbrăcată într-un mileu negru, mai scundă decât mine. S-a scuturat imediat, ca un câine bătut de grindină. InterNeti îmi ia mâna ailaltă, inertă, obosită de-atâta mandolină și mi-o înfige pe umărul altei femei, mai la dreapta. Umerii femeii ăsteia arată ca un triaj de gară. Enșpe  mâini s-au atârnat de ea, mantie de brațe întinse, doritoare de contact cu Biroul Ogival al Supremului se țin de spinarea ei, ca o coadă de păun, gata să se înfoaie.
Nu știu ce ghiavol mă împinge să mă uit în fața femeii – nod de cale ferată:  își ține palmele împreunate, îmbârligate pe burtă. Adio contact cu ăilalți, mai din față, cu coliva, cu veșnica pomenire!

Popiștenii cântă chestii, strident, tare, nu foarte armonizați. În stânga altarului, cum te uiți spre el, a leșinat o babă. Din fericire, e un doctor acolo. O pălmuie de să-i sară proteza din gură. O ia de picioare, i le ridică în tavan. ”Doamnă, doamnă!.. Și jap, jap. Alte două palme. Veeeșnica pomenii-iiii-re… „Doamnă!”… Baba mai încasează o zmetie în meclă. Tot nu vrea să trăiască, paștele ma-mii ei de babă! Apă! … Dorna, butelcă de doi litri, golită pe fățuca babei. Familia ei se plânge: o să răcească!
Baba e mai moartă ca mortul nostru. Doctorul se enervează. Doamnă!… Picioarele sus!…. Mâinile sus!…   Sunați la 112!…
Altă pereche de palme.  Baba face ”îîhh!”… Doctorul zice: nu mai sunați! Și-a revenit!
Aliluiaaaa!… cântă popii.

Amen!

Publicat în actualitate mioritică, aminriri, apucături proaste la români, cronici, glume bune, jurnal, literatură, Uncategorized, ştiri de neştiut | Etichetat , | 9 comentarii

Exercițiu antistres(s)

Aici ar fi o poză:  Mili, covrig, pe păturica lui verde cu albastru, dormind intens.
Nu l-am fotografiat, ca să nu-l sperii. Așa că trebuie să vi-l imaginați: un cocoloș negru, pufos, pe fond Van Gogh.
O vreme, coada lui turbată desenează hieroglife prin aer. Apoi constelații. Apoi doar tresare la vârf, ca și cum ar sughița numai umbra lui de pisic, în vis de pisic. În cele din urmă, coada adoarme și ea, învelindu-i botul – siglă de Merțan.

Publicat în pisici și alte lucrușoare | Etichetat , , | 4 comentarii

A murit un OM

Ăsta era patronul meu.
Joia trecută, fix așa s-a hlizit la mine când l-am întrebat: Dom’ Director, mă mai știți sau e cazul să mă prezint?
Aveam noi o glumă,  absolut nepolitică, despre cum nu e bine să te împrietenești cu neamțul.  
Am vorbit prostioare și câteva chestii importante, cu bătaie lungă. A sunat telefonul de două ori. A răspuns doar o dată. Scurt.
Iar prostioare, iar lucruri serioase.

Ne-am îmbrățișat la plecare. Cu toată dezinvoltura. Mă costă juma de flacon de Eternity o îmbrățișare de-asta, dar cel puțin scap de morala veșnică despre cum o să mă ucidă fumatul (…Dar Babiclontz a fumat până la 98 de ani!, protestez eu. … Proasto, bunică-ta fuma tutun curat; nu tutunul te omoară, aromele sintetice…).

Da, știrea e în online. Atât de seacă. Atât de prețioasă. De lemn prețios.

A murit ieri. Din senin. Aproape vertiginos. Suficient de vertiginos cât să nu-și dea seama că moare.  Exact  ca tata.
Exact ca tata!

 

(in memoriam)

Publicat în actualitate mioritică, actualitatea politică, aminriri, autoturisme și alte chestii personale, blog, cronici, d'ale Prăvăliei, Uncategorized, ştiri de neştiut | Etichetat | 22 comentarii

Cum ne asumăm ce scriem?

Am ajuns pe un site absolut din întâmplare. Am citit câteva articole, scrise cam cu picioarele, dar ideea de bază era clară și m-am simțit, imediat, solidară cu conținutul. Acolo se militează împotriva șarlataniei, imposturii,  acupuncturii, privitului în gol și îndoitului agrafelor de birou – ca terapii alternative la medicina clasică. (Nici nu știu de ce-i zic clasică, fiindcă nu există o medicină preclasică, barocă, impresionistă… Medicina e științe nu e arte.) E drept, tot acolo găsești și afirmații exagerate, gen – terapia cu plante nu produce nimic, dar nițel mai la vale afli că abuzul de nu-știu-care bălărie afectează…  Păi, dacă abuzul afectează, înseamnă că are o activitate planta respectivă, deci trebuie să existe o doză de uz, nu de abuz, care face ceva, nu? Logic.

Dar să revin de unde am plecat.
M-am simțit confortabil, subliniez, citind articole care o puneau la colț pe nevasta lui Andi Moisescu, precum și pe toți ceilalți experți în vindecări miraculoase, suc de sfeclă și viața sănătoasă de apoi.

Plină de entuziasm , am dat pe pagina de căpătâi – Despre noi. Foarte scurtă. Expeditivă, chiar: „Un grup de medici…”.
Așa se prezintă. Un grup de medici. Fără nume, fără specialități. În fine, mi-am zis că poate nu-i interesează publicitatea personală, poate sunt prea tineri ca numele lor reale să conteze… Totuși, băieții și fetele astea, cu stetoscopul atârnat de gât și cu parafa în buzunar (dacă e să-i cred pe cuvânt) ar trebui să-și asume responsabilitatea articolelor.
Altminteri, nu sunt cu nimic mai presus decât mult-citatul grup de cercetători britanici anonimi care efectuează studii peste studii, de la efectul clipitului des asupra îndesirii genelor și până la relația dintre autism și încălzirea globală.

Voi ce ziceți?

Publicat în bloguri care merită citite, citesc şi-mi place, publicitate, părerea mea, strict autentic, Uncategorized | Etichetat , , , | 21 comentarii

Despre Decreței

Slavă cerului, nu sunt Decrețel! M-am născut opțional,  înaintea decretului, mama chiar era înnebunită să facă un copil care să rămână viu, după două încercări nereușite.

Dar și pe mine m-au deranjat Decrețeii, încă de când aveam șase ani.

Totul a început brusc, într-o dimineață, pe la opt jumătate, că profesoara de pian era tare matinală, ne chema la lecție cu noaptea-n cap. Când zic „ne”, mă refer la mine și la bunică-mea, fiindcă ea era și însoțitor, și observator, și co-meditatoare acasă. Nu știu cum se face, dar se dovedise mai isteață și mai talentată ca mine la învățatul claviaturii și cititul notelor în cheia fa,  și sărea ca arsă  – ai greșit! – când apăsam  pe altă clapă sau, mai rău, pe două deodată. Ce să mai…, era un zbir  și-o perfecționistă ce nu s-a văzut. La sfârșitul orei, profesoara de pian se răsucea spre ea și-i dicta (și ea scria, firește, într-un caiețel, fir-ar să fie!) ce-am eu de făcut, exersat, studiat pentru data viitoare. Știu că odată chiar a lăudat-o:   – Sunteți cea mai talentată bunică pe care am avut-o vreodată!
La muzică se referea, bineînțeles, nu la bunicologie, fiindcă, oricum, Babiclontz n-a excelat niciodată la capitolul acesta.

În fine, în dimineața cu pricina chinuiam niște arpegii cu ambele mâini. Binișor. Nu zic bine, dar binișor! Și asta, doamna Lungu, profesoara, din seninul seninului, începe să borască. Începe în pumni și termină la baie. Nu vă imaginați ce-a fost în sufletul meu!
I-am aruncat o privire  bunică-mii, să văd dacă e posibil să fi arpegiat eu așa de prost, încât s-o ia vomitișul pe doamna, dar și bunică-mea, Babiclontz, părea la fel de speriată ca mine.
Asta a fost într-o marți. Vineri totul părea normal, game, arpegii, doamna de pian era cam palidă și ținea un prosop în poală, pentru orice eventualitate, dar stomacul i-a dat pace și mă pregăteam să uit nenorocirea de data trecută când, dintr-o dată, la plecare, o văd cum o ia pe bunică-mea de mână și-ncepe să-i șopăcăie niște lucruri. Eu deja o zbughisem în curte și mă prefăceam că număr petalele trandafirilor de dulceață, dar eram cu urechile geană pe ele și, cum nu prindeam nici un cuvânt, și niciuna nu lăsa, dracului, un pic de zâmbet să-i lumineze fața, ce-am dedus: că vorbesc despre mine, că-i pe nasoale, că doamna se  plânge de cât de proastă sunt eu și poate acela era sfârșitul lecțiilor mele de pian. Mi s-a pus un nod în gât și m-am concentrat asupra trandafirilor. Care plesneau de parfumul lor dulcețos și de nesimțire. Că de-aia, cred, nu suport trandafirii de dulceață nici în ziua de azi, că pe mirosnele lor tari se trata un sfârșit de poveste. Și, pe bune, mie chiar îmi plăcea pianul! Mai ales de când începusem să cânt cu două mâini și prinsesem șpilul  – la pian nu se aplică proverbul nu știe stânga ce face dreapta. Din contră! Amândouă se urmăresc și știu una de alta,  și fiecare o acoperă pe colega ei, când dă de greu.
În autobuz am stat, vă jur, ca un câine prins de hingheri care n-are nici un dubiu, în dubă, că ceva rău o să i se întâmple. Babiclontz bătea câmpii  optimist, că are de gând să facă sâmbătă un cataif, că avem musafiri, că… pizda mă-sii! O așteptam să termine cu prostiile, s-o zică p-aia greaua: doamna nu te mai vrea la lecții de pian.
În loc de asta, zice, la un moment dat:
– Trebuie să ne străduim mai mult, să n-o supărăm pe doamna Lungu, că așteaptă un copil…
Cel puțin trei luni am muncit ca o apucată. Nu știam cine-i copilul  pe care-l aștepta doamna de pian, dar n-aveam nici un chef să mă dea afară pe mine și să facă lecții de pian cu el.
Cred că progresam frumos.
La sfârșitul verii, începusem să claviez Album pentru Anna Magdalena Bach.  Doamna de pian semăna cu o gogoașă, din alea pe care le punea bunică-mea la rumenit în cratița cu ulei încins, dar nu era treaba mea că se îngrășase peste măsură.
Încă vorbeau în surdină, la plecare, dar eu mă obișnuisem să vizitez grădina, cinci minute, destul de liniștită, deși trandafirii ăia erau deja dulceață, fiindcă nu pe mine mă vorbeau de rău, ci pe băiețelul care urma să vină.
Când a dat prima ninsoare,  cântam sonatine de Diabelli, de numa-numa!
Profesoara de pian arăta de nedescris. Mi-e teamă că starea și aspectul ei fizic (comparația cu gogoașa nu mă mai ajută) au făcut-o ceva mai pricinoasă cu interpretările mele.
Mă rog! Mi-am văzut mai departe de treabă. Venise vremea să mă întreb eu de ce nu ne mutăm la altă profesoră, dacă asta se ocupă doar cu îngrășatul!
N-a fost să fie!
După o pauză bine-meritată de lecții de pian (că doamna e bolnavă, păi, normal că s-a îmbolnăvit, de-atâta îngrășare!), când m-am întors, cu sonatina de Kuhlau, s-a auzit un scâncet, apoi o sirenă din dormitor, doamna arăta ca un boboc de trandafir de dulceață, dar zgomotul nu contenea și s-a dus la el.

Pe urmă, zeci de lecții de pian au fost hărtănite la modul ăsta.  Cu zbierete de Decrețel care se credea un nou-născut, pur și simplu, cu drept de a-și accesa viața și mama, ca miliarde de bebeluși, pe planetă.

Știu, lipsește concluzia. Despre Decreței. Trageți-o voi!

Publicat în actualitate mioritică, actualitatea politică, aminriri, copilărie, cronici, Uncategorized | Etichetat | 71 comentarii

Cum să faci să preschimbi putoarea în parfum

Acu’ două zile am aflat că pe Uranus e frig ca dracu și miroase a bășină. Asta m-a întristat teribil.
În fiecare seară adormi cu bucuria că bine că și mâine  e o zi!  Mai amâni niște treburi pe mâine, cu speranța secretă că și mâinele viitor va avea un mâine. Între timp  mai butonezi telecomanda, mai afli chestii – că șosetele se asortează cu pantalonul, că roșiile au efect pro-inflamator, că  pe Uranus e minus două sute de grade Celsius la soare, dar pute mai rău ca în dormitorul unei cazărmi, după ce soldații au „servit”, la cină, iahnie de fasole.
Știrea despre Uranus m-a cutremurat. Hai, că cu gerul te mai descurci, mai tragi un pulover peste costumul de astronaut, dar ce te faci cu putoarea?! Care se apropie vertiginos de Pământ, sub formă de Regulament, GDPR  .
Începând din 25 mai a.c., nu doar că trebuie respectat la sânge, dar trebuie să-ți și angajezi un reponsabil cu instructajul și respectajul. Adică să mai plătești un salar’, cum ar zice Boc.

Responsabil de-ăsta e obligatoriu în toate firmele care lucrează cu date personale. Sunt atât de multe, că mi-e mai ușor să le ghicesc pe cele care n-au nevoie: buticul din colț, magazinul de pantofi (deși acolo te întreabă ce număr purtați?) și chioșcurile de ziare.
Nu mică mi-ar fi mirarea ca, la sfârșitul anului, guvernul să raporteze că a mai creat un bulion de locuri de muncă. Bine, nu vor spune că le-au creat cu forța, ci prin forțe proprii.

Dacă citiți Regulamentul (nu e complicat, n-are decât 88 de pagini), veți trage măcar două bășini concluzii:
1. Că, în sfârșit, Ochiul lui Big Brother capătă consistență legislativă (organele de control asupra respectării Regulamentului au dreptul, de-acum, să-și vâre nasul în orice document fără somație și să-l copieze, dacă i se pare interesant).
2. De fapt, pe Uranus miroase a tuberoze, băieți, față de cum miroase regulamentul acesta european.

 

Altfel? Ce mai faceți? Ce mai ziceți? Ce vă mai face Compania? Ce vă mai fac animalele de companie? Soacra? Genunchiul – tot umflat?…

 

Publicat în actualitate mioritică, actualitatea politică, cu ce ne mândrim, experimente, glume bune, mizeria umană, părerea mea, strict autentic, Uncategorized, ştiri de neştiut | Etichetat , , , , | 26 comentarii