Fata de la Mâncătorie

Să ne lămurim ce e Mâncătoria, că n-are treabă cu Invidia ori cu Delațiunea.
E un spațiu de cel mult 20 mp, o bisericuță redusă, formată din altarul unde se gătește și naosul unde se vinde ce s-a gătit. Cer iertare persoanelor profund religioase care vor considera barbară și vulgară această comparație, dar, în 90%  din micile Mâncătorii, locul unde se prepară e strașnic ascuns privirii mirenilor, ce se petrece acolo e clasificat. Răzbat aburi, arome, voci de femei care clopoțesc peste sfârâitul grătarului și-al ceaunului de prăjit cartofi, dar e ca la teatru radiofonic: doar asculți și-ți imaginezi.
Dincoace, în față, la vedere, o preoteasă cu unghii portocalii ca jeleurile de pe vremuri împarte Sfânta Hrană în caserole , casoltete, cutiuțe de plastic transparent sau de zăpadă de-aia artificială, alb-sidefat. Firește că ambalajul e nociv, infect, cedează ioni la temperatura ciorbei sau a tocăniței, dar nimic nu-i perfect pe lumea asta. Și popa, când îți dă lingurița aia de vin la Împărtășanie, o trece din gură-n gură, cu o mică escală în Potirul de Argint, unde se arhivează tot ce e cu transmitere bucală. A, da, știu, ionii de argint fac și dreg, dezinfectează, și mai e și busuiocul, antiseptic înalt. Înalt, cam cât un bloc de patru etaje din Berceni față de Zgârie-Norul american. O denivelare, acolo, care uimește nițel microbii și-i întârzie patru secunde, înainte să se pună pe treabă.
În naos e liniște desăvârșită. Ca-n Biafra. Numitor comun – FOAMEA.
Deci, ăsta e cadrul general, la Mâncătorie.
Acum despre Fată.
Fata care hrănea tot cartierul, de la „spălarea banilor”, „parchet”, „hotelul de la numărul 42”, „croitoraș”, „chimicale”, „blocul gri – pensionari care încasează pe lună cât eu în șapte” și până la Prăvălie, a plecat.
Slavă Domnului!
Era proastă, urâtă, scârboasă, avea unghiile alea de care ziceam, nu dădea bon decât dacă cereai, în mod expres, pufnea și bufnea, dar zicea „poftă bună!”
A venit una nouă.
Are unghii vișinii, oja sărită pe 8 din 10, se observă „doliul”. La mâna dreaptă, trei degete sunt bolnave de-o micoză veche și severă. Ce să vezi? Cu alea împinge cartoful căzut pe tarabă, înapoi, în colivia lui de inox.
E mai  urâtă ca aia de dinainte, mult mai urâtă și nu bate bon nici la cerere. Scrie cu un carioca pe fiecare sicriaș de mâncare cât costă și-ți explică, îmbufnată, că încă nu știe cu casa de marcat. Încă.
Ieri, o mireancă flămândă tare a cutezat să ceară o porție de piure, separat de orice bucățică de carne.
Fata cea nouă și-a ridicat privirea către ea și a excomunicat-o.
Urmam eu și m-am fâstâcit atât de rău, că am cerut o pulpă de pui cu orez, deși bălisem, toată coada, după un pește la cuptor, cu mujdei și mămăligă.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în actualitate mioritică, actualitatea politică, apucături proaste la români, d'ale Prăvăliei, glume bune și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

14 răspunsuri la Fata de la Mâncătorie

  1. krantz zice:

    Dar ce pun, fată, în mîncarea aia de nu-i poți zice ”pas”, în ciuda avertismentelor constatate de pupila proprie? Droguri? Parfum de fericire?
    Că altminteri, pe modelul fast-food-ului ăla cu MI și MU (mici și muștar, de pe lîngă Lipscani), ăsta ar trebui să fie MA și MI (mâncare și, după gust, mi-zerie, mi-crobi, mi-coze).

  2. Dureros. Şi, mai mult, dureros de real, fiindcă mă poartă paşii prin astfel de „mâncătorii” – bine găsită formula. Totul e de-acolo, prezentare sugestivă, comparații bine alese. Nu ştiu cum se face, dar există atracția – şi stabilimentele astea au muşterii. Sau joacă foamea dintr-un anumit moment un rol aparte, creierul refuză să proceseze, tu le-ai înregistrat oja şi, într-un caz, „doliul”. Cum s-ar spune – e rău cu rău, dar mai rău e fără rău. Probabil că numai un român o putea inventa şi pe asta.

    • Da, foamea întunecă mințile. De-aia nu e bine să-ți cumperi mâncare în ultimul moment, când deja s-a instaurat „foamea canină”, adică hipoglicemic și creierul îți ordonă, săracul, să-i dai de mâncare, orice, numai să fie repede și mult.
      M-am învățat să nu intru niciodată în cofetărie pe burta goală, fiindcă ajung acasă cu un carton de prăjituri care ar putea sătura un batalion. A treia zi e golit cam un sfert și a patra zi ia drumul gunoiului, pentru că începe acrirea. Semn bun, aș zice, măcar erau dulciuri perisabile, nu doar gelatină, lapte de soia și aditivi.

  3. Drugwash zice:

    Peşte la cuptor mănîncă Copilu’ în fiecare zi. La cuptor cu microunde, încălzit cît să cadă gheaţa de congelator de pe el şi fără mujdei sau mămăligă, desigur. Şi acum încerc să mă autosugestionez că nu mi-e poftă de peşte… 😀

    • De câte ori văd că-i zici Copilu’ mi se pune un nod în gât. O fi știind el, pisicul tău norocos, cât e de norocos? De bună seamă că nu. E exact ca la oameni. Cu cât sunt mai iubiți, cu atât sunt mai nepăsători.
      Poate n-ar fi rău să i-l dezgheți în apă sau la temperatura camerei. Dă-l dracu de microunduitor!

  4. Fata Verde zice:

    De câte ori se întâmplă să mănânc în oraș sau de la altcineva (ceea ce se întâmplă rar, ce-i drept), mă gândesc numai la chestiile multe și mărunte care s-ar putea ascunde în mâncare: fire de păr, oase, ingrediente refolosite, insecte moarte, nisip, bacterii invizibile 😆 . Câteva ore după sunt în așteptarea unei eventuale toxiinfecții. Totuși mâncarea de la alții , mai ales cea făcută „la cazan”, e parcă mai gustoasă.

    • Eu nu mă gândesc la cât de neigienic s-a gătit sau la ce-a căzut în mâncare. Nici că anumite feluri sunt, evident, reprocesate din resturile zilei de ieri. Nu mă gândesc nici la tacâmuri, care sunt clătite dar bine lustruite.
      Mă gândesc așa: „Ai încredere în corpul tău și-n sistemul lui imunitar, Ții minte când sugeai țurțuri pe furiș, la 7 ani, în spatele blocului? Uite că au trecut de-atunci 50 de ani fără urmări.”

  5. Hai că m-ai pus pe gânduri. Că și eu mănânc mâncare de la restaurant, dar nu pot să-mi închipui ce se petrece în spatele ușilor închise de la bucătărie. 😦

    • Dacă mănânci friptură cu cartofi prăjiți și-o salată bulgărească te asigur că lor nu li s-a întâmplat nimic. Dacă ceri musaca, stratul de carne tocată poate fi rezultat din perișoarele rămase din ciorba de ieri. Dar a primit din nou botezul focului și, în principiu, e perfect. Cât ghinion să ai, ca să fi trecut toate perișoarele alea prin farfuriile unor tebeciști? Tebeciștii provin din zona „mai sărac decât județul Vaslui”. Ori ăștia nu mănâncă la restaurant. 🙂

  6. Cârcotaşu zice:

    Iar vin şi-ţi dau contraargumente. Mai mănânc şi io de la o Mâncătorie din asta, da’ grătarele sunt la vedere, mă chiar deranjează mirosurile amestecate. ceafă, cârnăciori, pui, peşte… Friteuza de cartofi aşijderea, orş’ce ţugulan o poate vedea. La ascuns se prepară ciorbele. Or fi alea purtătoare de vrăji? Dracu’ ştie, că io nu consum decât câte-o „burtă” din când în când.
    Vreau să zic că poţi alege şi prăvălia, nu doar meniu’! Faţă de un restaurant unde e unu’ care strigă vineeee! şi unde nu văz dacă nu scuipă f’unu’n ciorbă, prefer….

  7. Pingback: Vine o zi când mama nu mai face sarmale | Gara pentru noi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s