Măria Sa, Puiul Pădurii

În ultima vreme, galopant, în articolele lui de pe blog dar și în comentarii, Aldus evoluează în mod năstrușnic. Dar nu în sensul depășirii limitelor sale normale, previzibile, oferind cititorilor surprize plăcute, ci în sens contrar: evolueză în regres. Nu mai e băiatul cumsecade, dornic de un schimb de păreri cu amicii blogosferici, a devenit un Suprem Tribunal de Cuvinte care dă sentințe fără drept de apel tuturor celor care cred altfel decât el despre viață, dragoste, cafea, divinitate, vulgaritate, literatură, artă, extratereștri, sex.
Într-un recent comentariu îmi amintește că m-a avertizat să nu-l mai psihanalizez, dar dacă nu vreau/nu pot, ce să-mi facă?! Până când nu se va inventa o modalitate de a influența realitatea prin păreri personale, singura beneficiară a convingerilor mele despre el sunt eu însămi.

Mă pregăteam să-i promit că mă las de prostii și că, de-acum, cuvântul lui devine lege pentru mine, când, un bun și vechi prieten, psiholog clinician de profesie, care-mi citește blogul, îmi scrie pe mail următoarele:

Practic, la Aldus delirul este sistematizat, limitat la anumite arii, deși temele sunt elaborate și bine conturate. Ideile delirante prevalente la Aldus sunt alea de relație sau de referință.
El e convins mereu că este victima unei nedreptăți, că nu e înțeles, deși el explică Nedrepților foarte, foarte logic și clar, cu toate propozițiile întinse pe masă și disecate. Toate cuvintele cu mațele scoase și arătate cât se poate de logic.
Dar, nu! Lumea rea se preface că nu înțelege, complotează împotriva lui, îl urmărește pe toate blogurile, dar lui nu-i pasă, pentru că el știe prea bine cine este EL, și se luptă cu dinții și cu ghearele ca adevărul să iasă la lumină, încet-încet, neobosit.
Dreptatea lui este în capul lui, neclintită, și este dreptatea lui Dumnezeu, nu cel clasic, bărbos și cam somnoros, ci ăla cosmic, Completul, 3-4 în Unul.
Și așa am ajuns și la ideile delirante de grandoare (că, na!, mai e și un pic de narcisism la Aldus, printre tinichelele care îi populează psihicul).
Da, el are cunoștințe din toate domeniile esențiale, o cultură generală vastă, neo-renascentistă cu inserții gotice, conștiință superioară și identitate maximă. De aici până la ideile delirante de reformă mai este doar un pas.
Stați un pic!, că termin eu acum sistemul meu filozofic cu aplicabilitate politică universală și o să vedeți voi că am avut dreptate despre cum trebuie să fie femeile și bărbații, și ce înseamnă vulgaritatea, și cum trebuie să fie pusă în practică dragostea și iubirea, și cum trebuie să fie organizată societatea. Să fie bine și să nu mai fie atât de rău. Momentan, constrâns de împrejurări și de Mama, descarc pui congelați la Selgros, la lădiță, dar, stai, că eu, în timpul ăsta, mă pregătesc în cap și îmi planific toate mișcările, și mi-a venit și ideea aia cu extratereștrii ultra-ortodocși care o să vă belească pe toți! Și mai e puțin până o să scoată ăștia pe piață femeia ideală pentru mine, cu emoții special implementate, care vorbește frumos și se fute nebun și religios și pervers, toate în același timp, dar nu până la capăt, să mai rămână și pentru a doua zi. Un fel de femeie-albină o să scoată ăștia, care știe cât sunt eu de Regin, și că izolarea mea este doar din această cauză, că nu pot să-mi dau drumul la abilități decât la noi în stup, că afară e prea multă nedreptate ontică.

Da, tipul este preponderent schizoid, cu un delir bine sistematizat, cu ideație de revendicare, de persecuție, de relație, de referință și mai ales de reformă, dar, bineînțeles, și de grandoare. Mărirea și grandoarea, mai așa, gen masca lui Zorro.
Una peste alta, individul va rămâne în istoria blogurilor românești (când va fi scrisă de Inteligența Artificială, asta, adusă de extratereștri). Nu Goe, nu Vladen, nu Renata, ci Măria Sa, Puiul Pădurii.

E mai coerentă acum curiozitatea asta a naturii de Aldus?

De ce s-a sinucis Anna Karenina?

Atât. Despre asta aș vrea să vorbim, dacă aveți chef.
Aldus deja mi-a explicat de ce. Există două motive pentru care Anna s-a aruncat sub roțile trenului:
1. „…n-a putut să-și depășească acele temeri (că Vronski o înșeală – n.m.) și să renască într-o versiune superioară, ca o femeie mai încrezătoare.
2. Lev Tolstoi a „sinucis-o” pe Anna pentru succes la public. Sau, cu alte cuvinte, cum zice Aldus „…cartea n-ar mai fi fost atât de citită.”

Notă explicativă:
Înainte de-a pune întrebarea din titlu, am citit zeci de pagini conținând opinii de cititori ai romanului. De la cei mai mult sau mai puțin avizați, care-și expun cu sinceritate și dezinvoltură părerile pe blogul personal, generând, firește, alte păreri de cititori-comentatori și până la cititori profesioniști, filologi cu competențe în hermeneutică literară, literatură comparată etc.
Mi s-a năzărit să-mi pun eu însămi această întrebare fiindcă, anterior, glumisem despre raportul ficțiune – realitate care făcea trimitere la eroina lui Tolstoi.
Și, decojind povestea Annei de învelișul literar, de geniul autorului și de spiritul rus, apoi dislocând-o din epoca în care se petrece acțiunea, am ajuns, pe toboganul vulgarizării absolute, la iubirea fatală și la sindromul Anna Karenina – tulburare obsesiv-afectivă nu tocmai rar întâlnită.

Prin urmare, discuțiile ar putea să fie fertile, pline de viață, și nu pline de steril, așa cum crede Aldus.

Lada

Lada de zestre a bunicii, mare cât o vită, a fost chiriașul nostru mut până în anii nouăzeci. A stat mai întâi în podul locuinței din 13 Septembrie și, când ne-am mutat la bloc, unde am luat-o cu noi, bineînțeles, i s-a făcut loc pe balcon. O numeam simplu, Lada, fiindcă era singura ladă din casă și dacă nu-ți aminteai unde ai abandonat la repezeală un obiect, cel mai probabil îl găseai pe Ladă. „Vezi pe Ladă!”. Adică în balcon, unde ședeau, la stânga, borcanele cu murături și, în partea opusă, Lada. Da, stătea acolo, lângă ușa dormitorului mic, acoperită cu un macat vechi, țesut în război și cu un covor de iută care se decolorase la spălat și nu-l mai purtam, dar nici nu-l aruncam, fiindcă era păcat de el, cu excepția culorilor intrate una în alta, era ca nou.
N-am știut niciodată ce conținea Lada. Nimeni nu umblase în ea de față cu mine dar, după opinteala căratului, era plină ochi. Știu că ridicam uneori colțul macatului și scrijeleam cu un briceag minuscul vopseaua scorojită, cândva albă, ultimul strat peste unul și mai vechi, albastru sau verde, nu mai țin minte și, după îndelungate râcâieli, am dat peste lemn curat.
Cam ăsta era maximum de necumințenie la cinci ani, să zgârii Lada aia și, dacă auzeam pași, mă ridicam imediat în picioare și mă prefăceam că stau pe balcon și mă uit afară, la blocul în construcție de vizavi, sau la cer, sau aiurea, oriunde, numai la blestemata aia de Ladă, nu.
Treizeci de ani mai târziu, după ce tata murise demult și Vali, chiriașul student, se mutase cu o fată, am început să mă gândesc serios că, pentru maică-mea și Babiclontz, cele patru camere decomandate sunt o risipă de spațiu, bani și efort la curățenie. Am organizat obișnuitul nostru consiliu tripartit și am propus vânzarea apartamentului și cumpărarea unuia mai mic. Mama n-a fost de acord, susținând că o traumatizăm pe Babiclontz, că bătrânii sunt greu de dezrădăcinat, că o schimbare de decor ar omorî-o, că…
– Ba eu m-aș muta! – a zis Babiclontz, probabil speriată de cuvintele bătrâni și omorât.

Și uite-așa, am început să lucrăm la mutare: maică-mea vindea ce se putea vinde de prin casă, eu colaboram intens c-un agent imobiliar, pe un anunț simplu: vând patru camere, etaj 1 și cumpăr două, același nivel, zona Favorit.
N-a fost chiar așa de greu cum îmi imaginasem! Cumpărătorii au fost drăguți, vânzătorii așișderea, precontractele ne dădeau un răgaz de 30 de zile cu mutatul.
În tot acest răstimp, Babiclontz a stat pe coada ei, ca o mâță bătrână, sictirită de agitația din jur. N-a zis nici pâs că mașina ei de cusut, Singer, se face nevăzută pentru o sumă ridicolă. Nici de oglinda până-n tavan, cu consolă de marmură, moștenire de la nășică-sa, care s-a evaporat la o consignație, pe Lipscani. A acceptat că cioburile sunt cioburi și trențele sunt trențe – locul lor e la gunoi. Cred că trăia cu sentimentul ăluia care e somat să-și ia doar un bagaj de mână pentru o călătorie numai dus. Abițioasă, Babiclontz a vrut să ne dovedescă improbabilul: că poți lua viața de la început și la optzeci de ani, sub influența celor două cuvinte – bătrân și omorât.
Aproape că nu mai era nimic de sortat, niște meșteșugari de ispravă terminaseră renovarea micului apartament de două camere, mai rămânea mutatul fizic, cu arme și bagaje.
Și atunci a căzut întrebarea nevinovată a bunică-mii, care inspecta pentru ultima oară balconul:
– Ce facem cu Lada?
– O aruncăm, a zis mama.
– Cum s-o aruncăm?! Nici nu știm ce e în ea!…
Dispăruse covorul de iută, dispăruse și macatul, Lada, în pielea goală, arăta ca un jalnic sarcofag. Eu mă bucuram, în secret, că micile scrijeliri de la poale, acolo unde se ivea lemnul brun deschis, chiar nu mai aveau importanță. Acum nu mai conta decât conținutul.
Și Babiclontz a deschis-o, pentru prima oară după zeci de ani, și a început sortatul. A scos o cuvertură cu motive florale și animaliere, cu versete din Coran pe margini. A scuturat-o nițel, a pus-o jos, în teancul de păstrat. Două bucăți din blană de vulpe, doar despăturite, au transformat lumina sărăcăcioasă a apusului într-o ninsoare gălbuie: miliarde de celule din pielea uscată a sălbăticiunilor s-au împrăștiat în aerul din jur. Gunoi. Trei cutii – Ciocolată Regina Maria – pline cu nimicuri. Gunoi. Una de cafea Franck – o cărămidă portocalie din tablă, doldora de fotografii. De păstrat. Un teanc de ștergare de in, îngălbenite. Gunoi. Așternuturi putrede, cu margini dantelate, cândva o minune. Gunoi.
Pe urmă am văzut-o că se apleacă mai cu atenție asupra Lăzii și rămâne așa, secunde în șir. În cele din urmă, ridică, ținându-l respectuos, de umeri, un sacou. Un sacou din stofă de lână, în care fibrele în nuanțe de ocru, verde, bleumarin și un gălbui stins se înfrățeau cumva, într-o siguranță blândă și calmă. L-a fluturat nițel, ca și cum ar fi vrut să-l însuflețească. Sacoul s-a potolit repede din balans. L-am privit și eu, cum stătea el, așa, contre-joure, și m-am pomenit regretând că nu-i al meu. Că nu mai poate fi al meu.
– Ăsta l-a purtat Jean, când au venit să ne ia prăvălia.
L-a împăturit frumos, așa cum împăturești o haină pe care o pui în valiză pentru drum și l-a așezat peste grămăjoara gunoi.
Se înserase de-a binelea când a terminat împărțeala și aerul mirosea a naftalină.

”Better Call …” Aldus

Aldus, cel mai strașnic (aș fi putut zice „controversat”, dar cuvântul a căpătat nuanțe peiorative în discursul jurnalistic) participant la discuțiile din Gară, a făcut o afirmație interesantă: „Eu nu beau cafea și nici nu recomand.”
Dacă prima propoziție se încadrează în domeniul strict subiectiv – Aldus nu bea cafea așa cum eu nu mănânc broccoli, pentru că nu-mi place gustul, deși îi recunosc valoarea nutritivă -, a doua propoziție m-a pus pe gânduri, dincolo de prețiozitatea doctorală a formulării: „nu recomand”. E ceva cu cafeaua asta, ceva ce numai Aldus știe, ceva de rău, evident, ceva ce oamenii de știință care au studiat-o din perspectivă farmacognostică, medicală, nutrițională n-au descoperit încă.
Există un demon în cafea, misterios și perfid, care contracarează toate efectele benefice – dovedite științific – ale acestei băuturi atât de populare.
Cum se numește el și cum acționează? Habar n-am! Întrebați-l pe Aldus!

Bunicul, zis Papisu

– Te-ai fi măritat cu popa, Babiclonț?
– Hm! Cred că m-aș fi măritat. Pe vremea aia, măritișul era important.
– Îți plăcea de popă?
– Ei, îmi plăcea, pe dracu!… Oarecum îmi plăcea!… Dar după a doua vizită, Unchiu’ mi-a zis – Ilenuș, să nu-l mai prind p-ăsta cu fustă pă la noi, că ne certăm!
– Și?
– Și nimic.
– Și pe Papisu cum l-ai cunoscut?
– Pe Jean?
(Mă întreabă aiurea, fiindcă, de când mă știu, bunicul era Papisu pentru mine și pentru ea era Jean. Dar are obiceiul ăsta, viclean, să întârzie răspunsul cu întrebări tâmpite.)
– Da, pe Jean.
– Nu mai știu… Cred că la balul negustorilor. Abia terminasem liceul și m-au luat și pe mine.
– Și? Te-ai îndrăgostit de el? La prima vedere?
– Ei, m-am îndrăgostit!… Ce-i aia, îndrăgostit?!
– Știi tu, fluturași la stomac.
Brusc, pare curioasă:
– Ce fluturași?!
– Pe vremea ta nu se zicea, când te îndrăgostești, că simți fluturi în stomac?
Tace nițel, cât stinge țigara, și pare că trece în revistă amintiri de-acum 80 de ani:
– Nu cred! N-am auzit. Cel puțin, eu n-am auzit!
– Păi, și de ce te-ai măritat cu el?
– I-a plăcut lu’ Unchiu’ de el.
– Și ție nu ți-a plăcut?
– Mi-o fi plăcut, na, că era frumos. Și se purta frumos.
– Și l-ai iubit?
– Auzi? Altceva nu găseai de vorbit? Unde suntem aici, la interogatoriu?!
S-a enervat. Aprinde altă țigară, cu oftică, și dă radioul mai tare. Două pete mici, roșii, îi apar pe obraji.
Cred că l-a iubit.

Frumoasă-i vecina noastră… da’ nici io nu-s de lepădat!

Baba și Bomfaierul, ultimul episod, presupun

Ora 16:30, azi, unșpe aprilie.
Deschid calculatorul, deschid fereastra, Mili se înființează în avanscenă, e ora la care culege complimente și admirație de la trecătorii de pe sub geam, vecini sau necunoscuți; face cocoșilă la ăia cu care schimb eu o vorbă, ceilalți sunt invizibili pentru el, dar colectează date, se vede după cum bârligă coada, și nervos, și nemulțumit, oamenii sunt lipsiți de metaforă, exclamă – banal! – ce pisoi frumos, unul nu-i admiră inteligența, aventurismul, lipsa de scrupule…
În fine, fereastra e deschisă de cinci minute, e ceva mișcare în marele spațiu verde cu care s-a procopsit blocul nostru.
E Baba din episoadele trecute, aia care tăia cu bomfaierul gărdulețul de fier înconjurător, treptat, la fereală, să nu semene acțiunea a efracție.
Iat-o în mijlocul aproximativ al zonei unde bate soarele două ore pe zi, plantându-și zambila. Are o sacoșă de fâș bleumarin, din care scoate și vâră ustensile. O lopățică. Un borcan cu zambila. Alt borcan, cu apă.
Totul durează puțin, poate ceva mai mult decât la un jaf pricopsit de bancă.
Din când în când, Baba privește în jur, aș zice că dă roată cu privirea, dar nu, Parkinsonul nu iartă, baleiajul pe care-l execută capul babei în semicerc desenează o juma’ de roată zimțată și, privit din afară, tremolo-ul ăsta seamănă cu o remușcare de 180 de grade – arc de cerc.
A ispărvit. Deși nu-i cere nimeni socoteală, Baba mută câteva vreascuri de la umbră la soare și invers, ca să pară că deretica grădina.
Apoi își ia bastonul sprijinit de prun și-o pornește agale spre ieșirea tăiată cu bomfaierul, se strecoară pe-acolo cu o atitudine nevinovată și, după lentoarea cu care își bâțâie capul, deduc că e mulțumită și emoționată.

Viciosul de cerc!…

Recent, Aldus a citat acest poem pentru a-l omagia pe Nichita Stănescu:

Se desenează pe nisip un cerc
după care se taie în două,
cu acelaşi băţ de alun se taie în două.
După aceea se cade în genunchi,
după aceea se cade în brânci.
După aceea se izbeşte cu fruntea nisipul
şi i se cere iertare.
Atât.

„După aceea”, vorba poetului, l-a interpretat. Pe poem l-a interpretat. Considerând că poetul aduce un omagiu cercului, simbolul perfecțiunii, pe care-l taie în două, îl imperfecționează adică, și-l introduce în volumul Opere imperfecte. După aceea ne-a explicat ce-a vrut să spună autorul în poezie: „o emoționantă repovestire, dintr-o altă perspectivă, a mitului platonician al androginului”.
Și, în final, își invită cititorii să-și exprime propriile lor interpretări.

Eu, naivă, am crezut că Aldus vorbește serios, că îl interesează ce le sugerează altora poemul cu pricina și am emis un comentariu.
După care a început jihadul! Fiindcă Aldus nu aștepta alte opinii, ci confirmarea propriei sale interpretări.
Îmi fac mea culpa și recunosc că am dat această interpretare spontană poemului, fiind preocupată, în ultima vreme, de îndelungi și interesante discuții cu un prieten „de specialitate” despre personalitatea narcisică. Acuma, că eram eu sub influența acestor discuții sau că am citit într-o cheie prea subiectivă textul poetic (deși mi se pare că așa se citește poezia, subiectiv), nu știu. Cert e că mie asta îmi sugerează Nichita, când rulează cu încetinitorul gestul admirației și supunerii totale – cade în genunchi, pe brânci, izbește cu fruntea nisipul, îi cere iertare: starea celuilalt în relație cu o persoană narcisică.

Cum nimeni n-a mai oferit vreo explicație în comentarii pe blogul lui Aldus, revin eu cu această invitație: vouă ce vă spune „Lecția despre cerc”?

Doamna de la Parter

Azi dimineață, Baba cu Bomfaier, discuta cu Anastasia, femeia de serviciu a blocului.
Anastasia i-a coborât căruciorul de piață pe rampa pentru oameni-cu-dizabilități-locomotorii-în-scaun-cu-rotile.
Baba a coborât scările pe latura cealaltă, ținându-se de balustradă.
Anastasia vorbea cu vocea ei nițel hârjâită, deși nu fumează, foarte tare.
Curios, n-am înțeles ce-i spune. Poate ceva despre faptul că pământul e plat (Anastasia e înnebunită după descoperirea asta, mi-a oferit și niște revistuțe care susțin platitudinea pământului și infiltrarea reptilienilor printre noi, la schimb cu o cană de cafea fierbinte.)
Eu încuiaseam ușa apartamentului, auzisem vocea stridentă a Anastasiei, fără să înțeleg ce spune și, imediat, am recunoscut-o pe Babă, care vorbea tremurat, dar cu voce și dicție rafinate; între timp am ajuns-o din urmă, am salutat-o și am și depășit-o, pe când rostea, cu oarecare venerație: ”Aaa!… Doamna de la Parter!”
De ce mi-am permis să scriu bomfaier cu majusculă: fiindcă Baba, în vreme ce Anastasia îi căra coșul de piață în rulaj lin, cobora treptele alea cinci, care te duc din scara blocului pe aleea din fața blocului, cu bomfaierul pitit între cutele fustei, în mâna dreaptă.
Deci Anastasia, dacă vreodată se va porni o anchetă, nu știe că Baba taie la gărduleț după ce pleacă ea, din programul de curățenie a blocului.
Singura care știe sunt eu. Care i-am urat ”spor la treabă!”…
Deci sunt complice!

Finis coronat opus

Azi de dimineață, la ora 8 pe rit vechi – dar 9, conform trecerii la ora de vară, baba cu bomfaierul a revenit la gărdulețul de sârmă. Hârș-hârș, hârș-hârș…
Îmi beam cafeaua și țigara la fereastra bucătăriei, întristându-mă treptat că urmează să plec la muncă. Mă aflam la cel mult 150 de centimetri distanță de ea. Aproape că-i simțeam mirosul stricteții ei de babă calculată, care n-a dormit toată noaptea ca să purceadă la desăvârșirea a ceea ce a început. Uite că mai erau două bride orizontale de metal, netăiate!
Baba le tăia acum, utilată cu mănuși de menaj, mult mai mari decât mâinile ei. Bomfaierul arăta mai pirpiriu. Sacoșa pe rotile nu era. Baba coborâse direct din apartament, să termine lucrarea.
Am fumat vreo două minute, fără să îndrăznesc s-o deranjez. În cele din urmă, curiozitatea…
– Bună, dimineața! De ce tăiați gardul ăla?
S-a întors către mine, cu o vizibilă tremurare a capului, și vocea i-a tremurat la fel:
– Vreau să-mi fac loc, să intru în grădină, să plantez o zambilă. Acolo! (Și-mi arată un loc amărât, unde bate soarele vreo trei ore pe zi, la amiază.)
Nu mă pricep la zambile, nu știu dacă nițel soare le e de ajuns, nu știu dacă O ZAMBILĂ plantată între niște conifere dubioase poate schimba ceva în viața planetei, dar e evident că, în viața babei cu bomfaier, poate. Așa că i-am urat „Spor la treabă!” și am închis geamul.