Caligrafie

Bunicu’ a plecat din Râmnicu Sărat când nici nu-i mijise mustața. Cinșpe ani? Mai mult? Mai puțin? Naiba știe! A plecat cu patru clase primare și o caligrafie perfectă.
Fără bagaje, doar cu țoalele de pe el. Nu știu cât l-au ținut hainele alea, până a făcut rost de bani să-și cumpere altele de schimb, dar știu că cele patru clase și scrisul caligrafic i-au salvat viața. Fiindcă pe vremea lui, să știi să scrii, să citești și să socotești dădea bine într-un C.V. de băiat de prăvălie.
Băiatul de prăvălie era o slugă total necalificată și, tocmai din cauza asta, bună la toate. Să te miști repejor, să descarci marfa, s-o iei în primire, s-o pui în raft, să ștergi praful și să speli podeaua, să duci comanda la client într-un coș frumos, de nuiele, acoperit c-un ștergar de in, să știi să zici, umil, Săru-mâna, Coniță!, să duci coșul în bucătărie, să-l descarci, s-o ajuți pe Cucoană să pună vinul în pivniță și măslinele la răcitor, să iei banii, să numeri banii, să pui deoparte peșcheșul… Să faci treaba asta de câteva zeci de ori pe zi, ca o furnică, întorcându-te mereu pe sub ochii patronului, care-și fuma țigara în pragul prăvăliei, cu un ochi închis, din pricina soarelui amiezii, și care dădea molcom din cap, a mulțumire, uite cum se mișcă piciul ăsta, uite cum nu fură la coșniță, să-i cumpărăm și lui o cămașă, că ne face de râs, nu era chiar de ici de colea!
Mai târziu, când a venit războiul, n-a ajuns în linia-ntâia, că era nevoie de un băiat care scrie frumos în registre, aici, la Comandament, și Bunicu’ a rămas în spatele frontului, să scrie în registre, să ducă plicuri, să pocnească din călcâie ori de câte ori trecea un ofițer, dar nu se moare din asta, din asta se trăiește, chit că și-a făcut poză cu maică-mea, la liziera pădurii, maică-mea prefăcându-se că țintește cu pușca lui, în ziua în care le dusese soldaților o rață vie, să-și facă ce-or pofti din ea.
Câtă minte și pe Babiclontz, să le-o trimită negătită, agitată, gata să-i scape din brațe unei fetițe de zece ani!
Maică-mea era îmbrăcată într-o rochiță frumoasă, de duminică.
Rața s-a găinățat pe rochia ei non-stop.
Șaizeci de ani mai târziu, maică-mea era capabilă să descrie în cele mai mici amănunte imprimeul poplinului, nevricalele raței vii și disperarea ei că, la întoarcere, rochia a ajuns direct la gunoi.
După un timp, nu se știe cum, Bunicu’ a fost lăsat la vatră.
Nimeni n-a vrut să-mi povestească de asta, dar, sub clavicula stângă, exact la vârful plămânului, avea o cicatreice urâtă și frumoasă, o gropiță cu contur perfect caligrafiat, care mă înspăimânta de câte ori îl surprindeam schimbându-și cămașa.