Ghicitoare

Știe cineva cui aparține acest minunat poem pe care ni l-a dăruit klaus ?

Chiar dacă mor, o să-ncolțesc din versuri.
Vor crește foi de carte din sicriu.
Un flux venit din alte universuri
mă traversează limpede când scriu.
I-un fel de transă. Meșterul și calfa
se-adună rituos în cine-s eu.
Creația devine actul alfa
și pactul meu secret cu Dumnezeu.
Renasc în mari acorduri de fanfară,
mă detașez de traiul meu pigmeu,
hulindu-mi Domnul doar pe dinafară
și căutându-l în adâncul meu.
Mă-mbrac în poezie ca-ntr-o haină
de nuntă de argint. Sau de război.
Și-ascult cum pe frecvențele de taină
își cheamă cerul berzele-napoi.
Când noaptea-i solitară și târzie,
cu îngerii semnez un protocol.
Mă simt mai mult făcut din poezie
decât din carne, oase și alcool.
Ceva din mine lung străluminează
și armonii se-mbină magistral.
Poeme fulgurante se formează
și se desprind din trupul meu astral.
Și simt așa… o zbatere de tâmplă.
Prind clipele din zbor, până nu pier.
Nu știu să spun prea bine ce se-ntâmplă,
căci totul e vibrare și mister.
Mă-ntorc la scris ca-n locul unei crime,
unde-am ucis ecoul unui plâns,
apoi înalț, prin vorbe și prin rime,
emoțiile mari ce mi s-au strâns.
Ba remușcări, ba marile speranțe,
ba lucruri ce credeam că le-am uitat.
Amestecând ciudatele substanțe
din care bea un suflet însetat.
E curios, o zi care-o să vie,
la ce trăiri, din nou, ne va-ndemna.
Eu sunt doar o ocazie de-a scrie.
Și moartea-i doar o formă de-a semna.
Unii plutesc, alții trăiesc în glumă,
alții transformă muzica-n vorbiri,
în timp ce universul își asumă
stelare zăcăminte de iubiri.
O foaie albă nu-i decât o rampă
ce va lansa eonii tăi fluizi.
O să sfârșesc ca fluturii pe lampă.
Și-o să renasc apoi dintre omizi.
Totu-i spiral, doar cărțile sunt sfere.
Fizic, te stingi, rămâi doar prin cuvânt.
Femei care mi-au spus la revedere
vor izbucni cu mine din mormânt.
Adică-n anii mulți când fi-vor moarte,
fără de glas, fără celule stem,
putea-vor fi găsite prin vreo carte
în care le-am lăsat câte-un blestem.
Avem, desigur, informații certe
că toți o să ne ducem în pământ.
Rămâne doar, legată-ntre coperte,
balada vânătorului de vânt.
E vineri deci. Noi mergem mai departe.
Trupu-i pahar, iar inima-i un arc.
Barem s-apuc să mai citesc o carte
înfiripată-n cârciumi sau în parc.
Când mă-ncolțesc tristețea și năpasta,
aș tot citi poeme, teleleu.
Dar ori de câte ori se-ntâmplă asta,
nu caut mult, n-am timp, mi le scriu eu.
Sunt un izvor de poezii labile.
M-am fragmentat în mult prea multe părți.
Am scris pe telefoanele mobile,
în loc de SMS-uri, niște cărți.
E vineri, deci. Până s-apună Luna,
până să văd tenebrele cum trec,
mai scriu o poezie și-ncă una…
și-mi cad în gură ochii și-o să plec.
Iar eu, când plec, de regulă, n-am unde.
Monotonia s-a mutat la bloc.
Îmi caut piste noi spre-a mă ascunde
și pribegesc… așa… din loc în loc.
La revedere, domnule cu scrisul,
alunecat pe-al spirtului făgaș…
O să rămâi ciudatul și proscrisul
și chiar nebunul marelui oraș.
O să te duci mereu la naiba-n chimeni.
Prin parcuri reci. La crâșme pe la uși.
Dacă te-ntorci, n-o să te-aștepte nimeni.
Iar dacă pleci, nu flutură mânuși.”