Vechituri care nu pot fi vândute

Privesc cerul de culoarea furtunii, stropit cu panseluțe galbene, portocalii și indigo și mă mir. Îl știu atât de bine. Cum să nu-l știu? După miros. Și după cum respiră. L-aș recunoaște dintr-o mie de ceruri, fiindcă uneori stau cu obrazul lipit de cenușiul răcoritor, alteori îmi turtesc nasul într-o floricică de-a lui, până adorm.

Azi am reușit, nu-mi dau seama cum, să zgâlțâi atât de bine zăbrelele patului, că, pe neașteptate, s-au dus în jos, ghilotină. Cale liberă! Am coborât cu spatele, încordată, ca un alpinist neasigurat. Cu tălpile goale pe iarba de lână a covorului, mă întreb la ce bun s-o iau de-a bușilea, dacă tot am nimerit în picioare? Economisesc timp. Mă țin de ușa întredeschisă a dulapului. Scârțâie. Vine spre mine. O, Doamne!… M-a dovedit. O ocolesc în patru labe. E mai sigur așa. Mă agăț de raft și mă salt iar. Nu mă-ntrebați cât e de greu!
Atunci am descoperit cerul, împăturit, pe ultimul raft de jos al dulapului, mirosind altfel. Îl pipăi. Ăsta e, fără discuție! Cerul meu panselat. Trag de el. Vine cu mine. O pornim spre bucătărie. Mă ghidez tot după miros: castravete, oțet și mărar tocat. Raiul!

Bunică-mea gătește. Bunicubea cafea, citește și fumează, înghesuit într-un colț de masă, ca să n-o deranjeze. Bunicudă foaia Regilor blestemați și dă cu ochii de mine:
– Ia uite, Coană!
Bunică-mea, care mai îngrijește și de chiftelele din tigaie, nu-i dă nicio atenție. Bunicul insistă:
– Uite-o că merge!
Bunica sucește chiftelele pe partea ailaltă și abia după aia își coboară privirea:
– Merge, repetă și ea, mirată. A început să meargă direct!
El se apleacă spre mine, mă ridică de subțiori și mă pune pe genunchi, semn că am mers destul. Istoria romanțată a Franței curge mai departe. Bunică-mea întoarce iar chiftelele și steluțe mici de grăsime explodează deasupra tigăii, ca niște artificii. Bunicu întoarce, și el, foaia Regilor.
– Coană, vezi că asta mică a târât rochia mă-sii prin toată casa!
– OTI! – zic, ridicând spre el poalele cerului.
Bunicupare sincer impresionat și zice:
– Coană, fata vorbește!
Bunică-mea își șterge palmele de șorțul alb și se uită la el ca la un rebut.
– Vorbește, da. Zice MA de două săptămâni. Zice MA la orice. Mai dă-le dracului de cărți!..
– Coană, hai, că te-ai țăcănit! MA  și TA  zice de două luni, nu de două săptămâni. Mai dă-le dracului de chiftele! Acum e ceva nou. A zis OTI.

Bunică-mea lasă aragazul în pace, își aprinde o țigară și se așează în celălalt capăt al mesei:
– Și cine dracu’ e OTI, asta?
– Nu știu, Coană! Tu ar trebui să știi, că tu ești aia cu liceu! Io n-am decât patru clase.

Bunică-mea se uită la el ciudat: OTI… OTI vine de la Otilia. N-are de unde să știe copilul numele ăsta, pentru că n-a existat nicio Otilie. Dacă zicea Fanny, da, mai treacă-meargă. Poate că idiotu o pomenește pe curva aia de Fanny, în fața copilului. Aia care semăna cu Marilyn Monroe și se nimerea la mare ori de câte ori se ducea și el, cu prietenul Alexe… Doi curvari care plecau singuri la mare, să se distreze două săptămâni, dar nu-și luau și nevestele cu ei, că cine ar mai fi avut grijă de prăvăliile lor? Aiurea! Mult le păsa lor de mersul prăvăliilor! Îi mânca în cur să se întâlnească acolo cu Fanny și să-și facă poze cu ea, adică mai mult cu țâțele ei mari și depărtate și cu fundul ei împănat și lătăreț. În fiecare an se pozau cu ea și, probabil, fiecare îi mărturisea nevestei marele secret, că Fanny e amanta celuilalt. Și ele, proastele, se bucurau în ascuns, fiecare separat, că bărbatul ăleilalte are o amantă, al ei, nu. Și tăceau din gură, nu se duceau una la alta să-l toarne pe nemernic. În fond, nici n-avea mare importanță. După două săptămâni, amândoi se-ntorceau la casele lor, bronzați, rânjiți și cu chef de muncă. Imediat puneau osu la treabă, ca și cum n-ar fi lipsit nici măcar o zi. Venea toamna, se făcea mustul, veneau carele cu vin, se-ntorcea tot bucureșteanul de la băi și cârciumile se umpleau zdravăn. Ia, uite, ce să mă enervez eu, acum, după atâția ani, pentru o curvă pe care o împărțeau amândoi, probabil!… În fine, asta mică nici n-a pomenit de Fanny. A zis de OTI… Oti, oti, o-ti…, adică UITE!
– A zis uite, Jane! Adică uită-te, privește!… Ți-a arătat ceva. Ce ți-a arătat?
– Rochia lu mă-sa.

Bunică-mea mă trage de cer, fericită, că n-a apărut și o OTI în viața lor.
– Dă-o-ncoa‘!… Trebuie spălată iar. Bine că n-apucasem s-o calc.
Mi se ia cerul din mână.
Cum să nu plâng?!

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în aminriri, copilărie, cronici, epoca de piatră, jurnal, literatură, strict autentic și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

39 de răspunsuri la Vechituri care nu pot fi vândute

  1. Drugwash zice:

    Ce-am înţeles eu de aici e că ăia cu patru clase şed în cur şi citesc, se distrează, pe cînd ăia cu liceu’ muncesc pe brînci la gătit şi spălat şi călcat şi… E adevărat sau nu? 🙄

    Mnoh, ce să zic şi io, că povestea o ştiam. Şi nu ştiu cum se face că uneori nici memoria nici casa nu mai suportă amintirile, de parcă cineva, de sus de tot, ar vrea cu tot dinadinsul să ne şteargă cu buretele istoria. Şi aia personală şi aia naţională.

    • 🙂 🙂 🙂
      Scurtă și profundă filosofie! Exact așa e, Dragoș. Cu cât mai puțină școală, cu atât mai bine.

      • Drugwash zice:

        E scurtă da’ e groasă… treaba. La ce naiba se înghesuie atunci toţi părinţii să-şi şcolească copiii care mai de care mai „sus”? De-ai dracu’, ca să-i vadă apoi o viaţă întreagă trudind pe brînci ca proştii pe nimica toată sau de bătuţi în cap fiindcă nu învaţă nici din trecut nici din ce-au în faţa ochilor?! A, pardon: în faţa ochilor au ecranul teve – aşa se explică.

        Nu’ş ce-am zilele astea că parcă toate mi-s pe invers… 😦

      • Și mie la fel, dacă asta te ajută cu ceva. 🙂

      • Drugwash zice:

        Am senzaţia că nimic nu mă mai poate ajuta. 😀

  2. ivanilici zice:

    Renata, frumos mai scrii! Mie mi se rupe inima numai cand ma gandesc ca Soarele care mi-a luminat seninat copilaria va apune, asa ca nu, chiar n-ai cum sa nu plangi…

  3. zazania zice:

    Minunat scrisa, Renata. E dintr-un album mai vechi; sigur am mai citit-o odata. Ti-am mai spus parca : nu tin niciodata minte o figura dar arareori se intampla sa uit ce am citit, mai ales daca mi-a placut mult.

  4. clujanu zice:

    Ca și in alte zile azi nu-mi pare rău că am trecut pe aici,

    Cu stimă, Bugeac

  5. Mulțumesc mult, frumoase amintiri… răscolesc și ne cheamă în lumea lor nevinovat de amuzantă. Succese!

  6. Mi Argo zice:

    acel „oti”… sa fi fost de fapt „ötzi” de la strabunul europenilor alpinisti (cel gasit sloi in ötztal, austria pe muche cu italia), sau mai degraba „ieti” de la anticipatul „ET” sau pur si simplu de la „yeti”, omul padurii (de nu l-o mâncat lupchii)?
    astea asa, ca sa nu incep de-a dreptul cu laudele… emotionant text! îs prin urmare foarte sigur ca a fost exact asa cum ai scris. mai ales ca mi-a parut rau ca s-a terminat când s-a terminat. semn ca de-acuma va trebui sa-l continui, eu unul te incurajez s-o faci 😉

    • E din ciclul ăla de pastile – amintirile copilului albastru. Știi, nu? Cine mi-s. 🙂

      • Mi Argo zice:

        nu, nu stiu de niciun ciclu si in mod sigur nu e „ciclu”. trebe sa fie un sirag, o salba de muguri. ar putea deveni un volum de povestiri scurte, deocamdata in stadiu de „pastile”, cum zici tu. sau altceva, inca si mai elaborat. deunazi am citit un volumas
        numit „povesti de dragoste la prima vedere”. m-a atras titlul. n-o stiam, o carte mai veche, era la a treia editie. ca sa n-o lungesc, dupa lectura integrala am ramas cu gandul la doar doua din ele. prima, a Adrianei Bittel, a doua, a lui Liiceanu. de ce? tocmai de-aia (adica asa cum spuneam si mai sus).

  7. papagigli zice:

    Wow! Scrisu-ti e de un realism coplesitor. Mi-a creat impresia c-am participat la scena respectiva. Daca mai ai, ar fi pacat sa le tii doar pentru tine. Acum ma duc s-o caut pe curva aia de Fanny.

  8. castanman zice:

    Banuiesc ca textul face parte dintr-un ciclu, ca are legatura cu personaje sau fapte reale, ca l-ai scris cand ploua afara, ca ai gutui in geam. Chiar daca gresesc cu banuielile, e frumos. Cred ca imbatranesc.

  9. sorin zice:

    povestesti admirabil , cu talent si sentiment. probab editurile din ro cauta pt publicare doar texte postume 🙂

    • Probabil.
      Nu. editurile caută texte care costă foarte puțin, spre deloc. Amețeala intervine când contractul cu scriitori români e așa fel conceput că, prin contract, scriitorul român fără înregistrare la uniunea scritorilor nu capătă nimic. Din 50 de necostisitori, pe cine publici?
      Aici se deschide o discuție lungă. că de ce nu mai scriu eu. Ca să n-o mai iau peste bot.

      • sorin zice:

        nu pot sa cred ca un contract bilateral poate avea astfel de restrictii… cre’ ca doar un impresar macar nebezmetic iti lipseste 🙂

      • Nu e un contract bilateral. Editura pune condiții, tu le semnezi sau nu. Ca fapt divers: contractul obligă autorul să nu mai folosească niciodată aceleași personaje sau să nu mai scrie un volumul doi pentru altă editură, decât cea cu care a semnat pe primul text. Deci, dacă eu aș fi vrut să scriu NONO II, trebuia să obțin, specificat în scris, că-mi dau dreptul, în condițiile în care ei nu erau interesați de o urmare.
        În practică, nu obții țidula asta niciodată.

  10. genioara zice:

    renata,oricum,oricand,sunt langa tine!!da-i inainte,te sustin!!!!

  11. Marian zice:

    Renata , mi-a placut povestirea dumitale , este de exceptie : FELICITARI !

  12. klaus zice:

    Poza cu Fany mai există? Am putea-o vedea?

    • Mi Argo zice:

      ai pus punctul pe J, în sfarsit, maestre klaus…

      • klaus zice:

        Mda, sunt un ciudat în viață. Mai știi pe cineva care pune punctul pe J?

      • Mi Argo zice:

        mai sunt cativa, de pilda si eu, caci, domnul meu, a pune punctul pe i sau pe j este superflu: dupa cum se vede clar, punctul era deja la locul lui. cu totul altceva este sa pui punctul pe J, deci acolo unde nu era punct. unii ar spune ca acest punct nici nu exista. ba da, exista: daca exista punctul g atunci cu siguranta exista orice alt punct. problema e sa-l gasesti.

    • Da, undeva printre fotografiile vechi ale bunicii. E prea mare efortul s-o caut și, oricum, Fanny cea din mintea fiecăruia e cu mult mai frumoasă decât în poza de-acum 90 de ani. 🙂

  13. zazania zice:

    Bag seama in blogosfera nu se prea poarta „ziua Romaniei”.Eu, ca moldoveanca proasta ce sunt ,inca sarbatoresc ziua Romaniei. La multi ani !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s