E 21 februarie 1962. Ziua mea. S-a întins masa din sufragerie, aia cu picioare în formă de labe de leu, s-au scos farfuriile bune, tacâmurile bune, paharele bune, și cred că și aperitivele sunt bune, fiindcă musafirii deja bagă pe sub nas și-o laudă pe Babiclontz, pentru dibăcia culinară.
Eu îmi fac de lucru într-un colț, cu un urs brun, mai scund decât mine cu un cap, nou-nouț. Am reușit să-i scot funda galbenă de la gât, o fundă oribilă, care-i dădea un aer de parvenit. Am mototolit-o bine și-am molfăit-o nițel în gură. E amăruie.
Ursul stă în fund și e încă pufos, presupun, dar eu nu mi-l amintesc așa, mi-l amintesc vechi și plin de câlți, chelit pe frunte cu o forfecuță de unghii, așteptând în van să-i crească blana la loc, așa cum îmi creștea mie bretonul la patru ani.
Deocamdată am numai doi ani și tăcem amândoi, ochi în ochi, pe aceeași lugime de undă. Probabil că trece vreun ceas și sunt deja îndrăgostită de el. L-aș duce undeva, unde e liniște și întuneric, să-l țin în brațe, să tăcem mai departe, fericiți.
De la masa cu labe de leu se aud clinchete de pahare, voci, zgomotul furculițelor bune prin farfuriile de porțelan bavarez, mici plescăituri, tata spune un banc și râsul chițăit al Alexei bate clinchetul paharelor, Alexa râde ușor, din orice, nu că ar avea cine știe ce simț al umorului, dar e spontană și simplă, e verișoara orfană și săracă a nășicilor mele, au adoptat-o fiindcă e o servitoare perfectă, gătește, spală, calcă, deretică din afecțiune pentru familia ei adoptivă, nu cere nimic, doarme în holișorul de lângă bucătăria lor și mă iubește enorm. Eu îi zic Alesassa. Peste vreo doi ani.
Ne vârâm sub masă. Eu și ursul brun, cu un cap mai scund decât mine, care se lasă târât fără împotrivire.
Sub masă e bine. E întuneric. Vocile și clinchetele se aud slab. O vizuină perfectă pentru noi doi. Miroase a lemn vechi și-a covor frecat cu oțet. Un miros acrișor și misterios.
Apoi văd genunchi rotunzi și albi, lucind prin nailonul sticlos al ciorapilor. Ca niște ochi de melc.
Trec minute bune, până îndăznesc să ating cu degetul o protuberanță osoasă. Nu se întâmplă nimic. Vocile de deasupra mesei și clinchetele, în surdină, își văd de treaba lor.
E atât de bine!
Suntem în siguranță. Eu și ursul.
Blog de blog
NONO
Ultimele comentarii
-
Articole recente
Arhive
Blogroll
- Adrian Niculae
- Aldus
- Andreotti
- Arca lui Goe
- Baghi
- blog de fotograf
- Cațavencii
- Cristina Vlașin Despre Muzică
- Cudi+Ketherius
- DIACRITICA
- Dragoș Vasilescu
- feher
- Gara pentru noi
- Gigli
- Ifim
- NONO
- Oana
- Omul de castane
- Radu Alexandru
- Rebela
- Surorile Marx
- Sweet&salty
- unde mai scrie lumea
- VERO
- Vizuina Leliei
- Vlad Stroescu
- Vladen
- Zeama de cuvinte
- [Dragoș]
Categorii
- actualitate mioritică
- actualitatea politică
- Alfa Romeo
- amintiri
- apucături proaste la români
- autoturisme și alte chestii personale
- blog
- bloguri care merită citite
- Ce știe spițerul
- citesc şi-mi place
- concert
- concurs
- copilărie
- cronici
- cu ce ne mândrim
- d'ale Prăvăliei
- dinozauri
- epoca de piatră
- experimente
- filme
- gară nouă
- glume bune
- jurnal
- literatură
- mai prost decât ai fost proiectat
- mizeria umană
- o ţară frumoasă
- parodii
- pictura
- pisici și alte lucrușoare
- prieteni
- publicitate
- păcat că e populată
- părerea mea
- strict autentic
- sărbători
- Uncategorized
- vitrina cu bibelouri
- ştiri de neştiut
Meta
Ce dragalasa amintire! Ursul meu era brun si la un moment dat o intrebasem disperata pe mama unde e. Il luase discret, cand incepuse sa-si scuture continutul.
Mi-a explicat ce si cum, cat a putut mai delicat! Dar tot mi-a parut rau ca nu il mai aveam.
Deosebit ceea ce ai scris, Renata!
Toate cele bune la tine! ❤️
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ursul meu a trăit vreo 14 ani. Nu-mi aminesc cum a dispărut. Posibil tot de bătrânețe.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Și iată cum primele manifestări ale tendințelor noastre profunde de la maturitate se pot observa încă din copilărie. Primele mele amintiri datează cam de pe la 4 ani; pe de altă parte, eu nu sufăr de claustrofobie, așa că poate n-am avut episoade care să mă fi marcat puternic la 2 ani. Cică memoria este bazată pe emoții: reținem ceea ce activează o trăire puternică și uităm ceea ce ne este indiferent sau nu ne spune nimic.
Conceptul meu de spațiu sigur este undeva în pădure. Eventual într-o casă din pădure, dar nu neapărat: pur și simplu ideea de pădure. Dar este mai mult ca un fel de vis; căci aș prefera forfota și posibilitățile traiului la oraș în locul unei case izolate la țară, cu condiția ca zona în care locuiesc să nu fie gălăgioasă.
ApreciazăApreciază
Nici eu nu sufăr de claustrofobie adevărată.Depinde de compania din spațiul claustrofobic.
Dar care sunt tendințele mele profunde de la maturitate legate de această amintire?
ApreciazăApreciază
Păi chestia cu „claustrofobia”. Adică, ce nu-ți plăcea atunci, nu-ți place nici acum.
ApreciazăApreciază
Nu-mi dau seama unde, în povestea mea, apare aluzia la claustrofobie. Dacă există, eu n-o văd.
ApreciazăApreciază
Scuze, ai dreptate. Cumva, am confundat claustrofobia cu teama de oameni, deși știam că e frica de spații închise. 🙂
Atunci rectific: întâmplarea povestită de tine denotă o natură mai introvertită. Ai preferat spațiul și refugiul sigur se sub masă, alături de prietenul necuvântător, în locul companiei celor mari. Asta poate indica (încă de pe atunci) o sămânță de introvertire. Am dreptate?
ApreciazăApreciază
Nu, dimpotrivă. Amintirea asta s-a păstrat atât de vie pentru că m-am simțit părăsită și nebăgată în seamă de oamenii de la masă. Unicul care părea conștient de prezența mea a fost ursul, care mă privea în ochi.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Am impresia că sesizez ceva vag tulburator, în felul în care transpui literar niste amintiri atât de… vârstnice (1962 e departe rău, pe vremea aia trăiau încă si regele rock and roll-ului si presedintele Kenedy al Americii, poate ultimul). Nimic pregnant, doar asa o inexplicabilă boare nelinistitoare, ca un început de thriller, ca o prevestire… N-as putea spune cu precizie ce anume imi trezeste aceasta impresie…
Dar oare sunt acestea amintiri reale sau inventate? Cum sa ai amintiri de la doi ani despre niste intamplari banale, fără o încarcatură explicit traumatizantă? De obicei, atunci când primii 4 ani din viata cuiva trec fără incidente majore, acestia nu formeaza amitiri reale, ci cel mult proiectii recursive modelate de povesti ulterioare… In plus zice-se ca memoria ne este foarte fluidă si usor de pervertit.
Amintirile noastre nu ne zac în cap precum fisierele pe harddrive-ul computerului. Pe computer, indiferent de câte ori citesti niste date dintr-o bază, recordurile nu se schimba, nu se altereaza prin comanda „SELECT”… fără un „UPDATE” explicit. Mintea omului nu-i asa. De fiecare dată când îti amintesti activ de ceva, nu ai cum să mai pui acel ceva la loc nealterat. La fiecare citire ceva se actualizează în memorie. Lucrurile care devin legende de familie, fiind re-amintite si re-povestite pe la onomastici si ocazii sunt (în mod paradoxal) cele mai fluide. Nu-mi imaginez că amintirile astea le-ai accesat acum pentru prima oara, după 62 de ani, ca să scrii o proză la blog. Este probabil vorba despre niste amintiri recurete aflate la a cine stie câta iteratie, de care ti-ai amintit si pe care le-ai evocat (si deci actualizat) de mai multe ori. Nu?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Asta e o amintire pur-sânge, nimic repovestit de adulți. De altfel, s-au și mirat că îmi aminteam ceva ce ei nu-și aminteau decât vag, în baza logicii – da, dacă era ziua mea, normal că erau invitați, masă…
Dacă vorbim despre o traumă… Probabil faptul că eram complet ignorată în asemenea situații, fiind un copil extrem de cuminte și negălăgios. Ceea ce ei nu știau: în tot timpul ăsta, eu gândeam. Cred că la lucruri ridicol de simple, oarecum în stil autist, analizam detalii (genunchii) din lumea înconjurătoare de la înălțimea mea.
O, am zeci de amintiri, insulare, e drept, care m-au marcat pentru totdeauna. Și sunt capabilă să fac deosebirea între ce-mi amintesc și ce mi s-a povestit. E ca diferența dintre un film color și unul alb-negru. Dar, dacă vrei să le povestești literar, nu e bine să faci asemenea precizări. :)
Am ascultat, de multe ori, în lectura autorilor (începători) niște povestiri/amintiri care sunau absolut neverosimil. La final, dacă citeau pe fețele auditoriului o oarecare dezamăgire în fața actului artistic, nu pregetau să se justifice: „Dar chiar așa s-a întâmplat!”. Fără să realizeze că pe nimeni nu interesează cât e realitate și cât e ficțiune, ci doar să „sune” bine.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Misto formula asta „amintire pur-sânge”. 🙂
Fraza cheie insa e asta: „De altfel, s-au și mirat că îmi aminteam ceva ce ei nu-și aminteau decât vag, în baza logicii – da, dacă era ziua mea, normal că erau invitați, masă…” – E asadar o amintire pur-sange… pe care ti-ai mai amintit-o si desprte care ai mai povestit familiei. O amintire care a produs vii emotii si discutii in care s-a stabilit precocitatea memoriei, tale ca parte a legendelor de familie. O amintire care probabil a mai (tot) fost evocată, fie cu voce tare, fia doar asa, cu ocazia unor nostalgii… interioare. Zic si eu ca sa mă dau istet si să exersez un pic stilul „aldus”. Nu se stie niciodata când o să am nevoie de abilitatea mânuirii acestui stil. E deja noapte. Mă pot trezi în orice moment cu el pe cap, odihnit si gata de „lupte logice”. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
ApreciazăApreciat de 1 persoană