După melci, pe sub masă

E 21 februarie 1962. Ziua mea. S-a întins masa din sufragerie, aia cu picioare în formă de labe de leu, s-au scos farfuriile bune, tacâmurile bune, paharele bune, și cred că și aperitivele sunt bune, fiindcă musafirii deja bagă pe sub nas și-o laudă pe Babiclontz, pentru dibăcia culinară.
Eu îmi fac de lucru într-un colț, cu un urs brun, mai scund decât mine cu un cap, nou-nouț. Am reușit să-i scot funda galbenă de la gât, o fundă oribilă, care-i dădea un aer de parvenit. Am mototolit-o bine și-am molfăit-o nițel în gură. E amăruie.
Ursul stă în fund și e încă pufos, presupun, dar eu nu mi-l amintesc așa, mi-l amintesc vechi și plin de câlți, chelit pe frunte cu o forfecuță de unghii, așteptând în van să-i crească blana la loc, așa cum îmi creștea mie bretonul la patru ani.
Deocamdată am numai doi ani și tăcem amândoi, ochi în ochi, pe aceeași lugime de undă. Probabil că trece vreun ceas și sunt deja îndrăgostită de el. L-aș duce undeva, unde e liniște și întuneric, să-l țin în brațe, să tăcem mai departe, fericiți.
De la masa cu labe de leu se aud clinchete de pahare, voci, zgomotul furculițelor bune prin farfuriile de porțelan bavarez, mici plescăituri, tata spune un banc și râsul chițăit al Alexei bate clinchetul paharelor, Alexa râde ușor, din orice, nu că ar avea cine știe ce simț al umorului, dar e spontană și simplă, e verișoara orfană și săracă a nășicilor mele, au adoptat-o fiindcă e o servitoare perfectă, gătește, spală, calcă, deretică din afecțiune pentru familia ei adoptivă, nu cere nimic, doarme în holișorul de lângă bucătăria lor și mă iubește enorm. Eu îi zic Alesassa. Peste vreo doi ani.

Ne vârâm sub masă. Eu și ursul brun, cu un cap mai scund decât mine, care se lasă târât fără împotrivire.
Sub masă e bine. E întuneric. Vocile și clinchetele se aud slab. O vizuină perfectă pentru noi doi. Miroase a lemn vechi și-a covor frecat cu oțet. Un miros acrișor și misterios.
Apoi văd genunchi rotunzi și albi, lucind prin nailonul sticlos al ciorapilor. Ca niște ochi de melc.
Trec minute bune, până îndăznesc să ating cu degetul o protuberanță osoasă. Nu se întâmplă nimic. Vocile de deasupra mesei și clinchetele, în surdină, își văd de treaba lor.
E atât de bine!
Suntem în siguranță. Eu și ursul.