Scrisoare dășchisă pentru Bianca din Sălaj

Dragă Bianca din Sălaj,

Oricât ar părea de ciudat, în povestea următoare nu e vorba despre tine. Chiar n-are nicio legătură cu tine. Și totuși e numai și numai pentru tine.

O cheamă Irina B. și e colega mea de bancă în liceu, la sfârșitul anilor șaptezeci. Ta-su era prof de marxism-leninism la ASE și mă-sa, o rusoaică moscovită de o rară frumusețe, preda educație fizică la Universitate. Atunci nu  înțelegeam, dar acum mi-e limpede ca apa de izvor, de ce nu prea se-ndemnau profesorii noștri s-o dea afară din clasă când întârzia la ore: din instinct de autoconservare. Ca să fie pe-nțelesul tău, copil născut în post-comunism,  un tată care-a studiat la Moscova și o mamă născută acolo sunt două argumente destul de zdravene ca să nu te pui cu o loază care întârzie la lecția de biologie, nu mai mult de primele trei sferturi din oră. O lași să intre în clasă. O aștepți să-și scoată pardesiul și pălărioara din fetru bleumarin, să-și fluture nițel pletele de culoarea grâului și să – toc-toc-toc, pe tocuri foarte înalte – se ducă în banca ei.
La prima vedere, Irina e o piloasă de-aia strigătoare la cer. La a doua vedere, observi că: a) ia șapte pe bune la toate materiile de căcat, gen istorie, geografie, biologie, chimie care se predau într-un liceu de muzică numai fiindcă elevii n-au timp să-și facă acasă temele la Armonie și Contrapunct și e nevoie de niște ore de-astea de umplutură, ca să și le facă; b) ia 10 (zece) la toate materiile de specialitate, adică Teorie muzicală, Forme, Istoria muzicii, Instrument principal, Instrument secundar,  Cor, Muzică de cameră și celelalte; c) cântă la vioară dumnezeiește.
Că de-aia stăteam în aceeași bancă și eram prietene și ne întâlneam sâmbăta seara să studiem împreună, fiindcă era genială la vioară. Și mi se părea cool s-o  acompaniez pe Irina B.,  la un microrecital cu Sonata Primăverii.

Adică asta…

Fiindcă avea talent. Avea talent d-ăla rusesc, stivuit în genele mă-sii, rusești, chit că era urâtă ca tac-su. Botoasă. Și mai era și curvă, pe deasupra. Și asta îi sporea aura de miracol, cel puțin în fața mea, care eram premianta clasei și n-aveam voie nici la ceaiuri cu colegii, necum  la mici orgii cu adulți care plătesc pentru sex oral.
Țin minte că odată, într-o pauză de studiu, am întrebat-o de ce o face. Mi-a zis că e distractiv să vezi cât de proști sunt oamenii. Probabil că în franceză răspunsul ar fi capătat altă valoare.  Dar Irina vorbea doar românește și doar îngroșa „l”-ul, nefiresc, nefiresc de plăcut.

A picat la Conservator. Ca mulți alții. O vreme, ne-am întrebat – cum, băi, a căzut Irina? Irina?! – și nu era vorba de-o mică nedreptate, era vorba că o trântiseră pe Irina care ar fi trebuit să aibă ”pile” apriori și mai era și cea mai bună…

Irina B. n-a scris o dezlânată scrisoare pe FB , fiindcă nu era FB pe vremea aia, a plecat la bunică-sa, care stătea la Leningrad. Refuzată de Conservatorul din București, Irina a intrat la Conservatorul din Leningrad, ăla înființat de Rubinstein.

Zece ani mai târziu a avut un recital la Sala Palatului și, când am întrebat-o, în  calitate de veche prietenă și colegă de bancă – ”De ce la București?”, Irina mi-a răspuns:
–  Ca să mă piș pe ei!

Vezi tu, dragă Bianca din Sălaj?

Asta e!…