Poveste din cartierul buricului Bucureștilor

Nu mai știu dacă era joi sau vineri, dacă era înnorat și se pregătea de-o burniță sau doar se zgârcea lumina zilei, fiindcă era trecut de cinci după-amiază. În tot cazul, era așa de liniște, că se auzea cum țăcăne temporizatorul imprimantei. Avem o imprimantă care nu știe să facă aproape nimic din ce fac suratele ei mai ieftine, dar e tare econoamă: dacă n-o pui la treabă nu știu câte minute, începe să se deconecteze treptat de la curent și scoate, din când în când, un sunet sec și discret, asemănător cu ăla pe care-l face o sămânță bine prăjită spartă între dinți.
Tocmai mă pregăteam s-o cronometez, din plictiseală, când intră în Prăvălie unul dintre țiganii noștri de nădejde. Când zic de nădejde, mă refer la faptul că nu miroase niciodată a băutură și are o nevastă care muncește în Spania și-i trimite bani destui, ca să ne treacă pragul măcar o dată la două zile. Ca să nu mai spun că e genul care răcește ușor,  e nițel ipohondru și își interpretează orice umbră de junghi intercostal drept începutul unei maladii severe și incurabile.
Așa. Intră țiganul, oarecum tiptil, închide ușa cu grijă și mai aruncă două priviri în susul și-n josul străzii, de parcă s-ar fi temut să nu-l fi urmărit cineva. Mai dă roată cu ochii și când ajunge în mijlocul Prăvăliei, ca și cum nu era destul de limpede că pe o rază de doi metri nu e nici țipenie de om, cu excepția mea și-a lui.
După față, aș fi putut jura că-l doare sub omoplatul stâng și că e absolut sigur că-l pândește un infarct de toată frumusețea. Zice:
– Bună seara, vecină!
– Hai, să trăiești, zic și-l aștept să-nceapă descrierea simptomatologiei.
Tace, pământiu.
– Care-i baiul? –  întreb.
Mai face un pas, iar se uită stânga-dreapta, să se asigure că nu-l spionează careva și-mi zice:
– La noi în cartier se-ntâmplă ceva foarte ciudat.
Cum sunt fan povestiri crunte și insolite, normal c-am ciulit urechile, m-am ridicat pe vârfuri și m-am rezemat în coate pe tejghea, să-i dau omului senzația de intimitate absolută. Bagă și el botul mai în față, micșorând și mai mult spațiul ăla de șaptezeci de centimetri în care poți fi sigur că ți-ai luat o viroză respiratorie și mă strânge de-o mână cu disperare. În general evit să mă țin de mâini cu pacienții, indiferent de etnie, dar ăsta e chiar un țigan curat, hipertensiv, ce-i drept, dar hipertensiunea nu e boală contagioasă.  Zic:
– Ei!…
Dă din cap:
– Da. Mă știi că-s om serios. Știi că nevastă-mea e-n Spania. Îl aprob, tot din cap, după fiecare propoziție, ca să zică odată ce se-ntâmplă straniu la noi în cartier. Acu’ câteva zile, urmează el, am avut de-a face c-o femeie.
Aaa!… Îmi trag mâna și mă dau înapoi. Va’zică, abureală. Nu se-ntâmplă nimic în cartier. I s-a întâmplat lui. Ori păduchi lați, ori blenoragie. Înclin să pariez pe blenoragie.
Interpretează greșit gestul și zice, repede:
– Nu, nu, stai vecină, că nu e, să mă ierți, una din curvele alea parcagioaice. E o femeie curată. O prietenă de-a mea, mai de demult. Da, am avut de-a face de două ori la rând și mă mănâncă de-mi vine să rup carne după mine.
A-ha! Deci am pariat greșit. Sunt totuși păduchi lați.
– Uite, zice, și întinde palmele cu degetele rășchirate. Bubulițele astea. Peste tot. Și pe burtă. Mai ales noaptea.
Fi-ți-ar râia a dracului, țigane și fi-mi-ar și mie capu’ ăla prost de râs, că știam!… Știam de-o săptămână că s-a umplut strada de râie, și nu e nimic ciudat în chestia asta. Ciudat ar fi să nu se întâmple, măcar de trei ori pe an.