Un răspuns pentru Aldus

Din vorbă-n vorbă, am ajuns, cu Aldus, să discutăm despre autorii de romane polițiste. La un moment dat, îmi scrie așa:

„În primul rând, n-am zis că toți [scriitorii de romane polițiste] au fantezii, ci că unii, dar, oricum, dacă nu există măcar un dram de fantezie la baza tuturor, de unde se nasc acele personaje? Din niște calcule matematice? Din joben? Din „întreabă un prieten” sau, mai nou, pe ChatGPT? Ele sunt rodul imaginației. Iar dacă se repetă, dacă avem același personaj într-o serie de cărți care nici măcar nu formează o serie unitară, atunci în spatele lui se află un fel de vis umed al autorului. Scrii despre ceea ce visezi, nu? Despre ce-ți fascinează imaginația, despre ce te face să vibrezi atunci când închizi ochii, despre filmul care se desfășoară în conștiința ta.[…]
Așa că orice autor de texte care implică o anumită doză de creativitate are niște fantezii (mai slabe sau mai intense, mai universale sau mai specifice) care-i animă personajele. Eu doar punctam că în cazul unor autori de romane polițiste aceste fantezii par să se coaguleze în jurul unui polițist minune sau, dimpotrivă, în jurul unui delincvent genial.
Cum s-au născut personajele romanelor tale și întâmplările prin care trec ele?

Cum să-i fi răspuns lui Aldus la aceste întrebări printr-un comentariu care ar fi depășit lungimea articolului? Mai bine să-i ofer răspunsul într-un text, direct pe blog.
Dar înainte de asta, să reparăm niște confuzii.
Fantezie, la singular, da, e sinonim cu imaginație. Dar pluralul de la fantezie – fantezii – a căpătat alte conotații în limbajul actual. Spunem „scriitorii au fantezie”, adică au imaginație. Dacă zic „scriitorii au fantezii”, sensul afirmației se schimbă; mă gândesc imediat la „fantezii erotice”. Asta să fi vrut Aldus să-mi transmită? Posibil, fiindcă mai jos îmi precizează că în spatele personajului se află un fel de „vis umed” al autorului. Vasăzică personajul creat este rodul unei poluții/ejaculări nocturne a autorului.
Ce bine ar fi dacă așa de simplu s-ar naște un personaj! Aștepți un vis erotic și dimineața te așterni pe scris!
Adevărul e că o intrigă polițistă și protagoniștii ei se construiesc inclusiv cu niște calcule matematice, cu întreabă un prieten, ba chiar și mai… din joben, că de-aia e ficțiune și nu lucrare științifică.

Cum se „face” un roman polițist? Ah exact asta am întrebat-o eu pe Lucia Verona, când mi-a zis „Scrie un roman polițist!”, fiindcă nu scrisesem decât povestiri, până în momentul ăla. Răspunsul, uluitor de simplu – „Exact la fel, doar că mai lung, adică măcar 150 de pagini” – m-a umplut de entuziasm și am trecut la treabă. Bun. Am imaginat crima, cum se petrece, cine e e victima, cine e călăul. De ce să-l fi omorât C. pe V.? Am găsit mobilul. Odată stabilit motivul, cele două personaje trebuiau „îmbrăcate” în biografiile lor. Ca să construiești caractere, ai nevoie și de alte personaje, cu care să interacționeze, care la rândul lor trebuie să fie credibile, să aibă trecut, prezent și viitor. Astea vin, nu știu cum, dar vin și se înfig în poveste, cu de la sine putere, parcă. Acum îmi lipsea personajul ăla care zice Aldus că se naște dintr-un vis umed, fir-ar să fie! – Investigatorul. Aici m-am opintit nițel, fiindcă într-un orășel de munte fără nume, nu găsești criminaliști de elită. Dar dacă e turist, în trecere pe-acolo? E perfect.
Așa-zisul detectiv principal e un polițist începător dar, din umbră, îl secondează ăsta care s-ar fi născut din vise umede, criminalistul pensionar și turist.
De-aici încolo, nu-mi mai rămânea decât să deschid o foaie albă și să mă pun pe scris, nu? Pe dracu! Nu! Dă-i cu schițe, cu calcule, cu cronometru, cu nițică geometrie în plan… exact ce zice Aldus că nu-ți trebuie.
Pe urmă, întreabă niște prieteni: un tratat de medicină legală și câțiva amici doctori, în carne și oase care, politicoși, s-au abținut să mă chestioneze de ce am preocupări așa morbide. Îți faci fișe. Iei notițe.

Nu, la joben n-am apelat, fiindcă mi se pare indecent să scoți făptașul ca pe iepure, de urechi și să joci la cacealma. Mie îmi place fair-play-ul, să-i dau și cititorului, cu lingurița, toate indiciile necesare, ca să poată exclama, la final, „ah, dacă citeam mai atent, mă prindeam cine e ucigașul!”
Abia după aia dai enter pe prima pagină albă și te așterni la drum.
„Atenție! Nu te îndrăgosti de personaje, nu te lăsa impresionată de momentele dramatice, lasă-l pe cititor să plângă, să râdă, să se sperie, tu rămâi lucidă!” Asta mi-a zis-o Lelia Munteanu, acum un car de ani, și nu cred că există un sfat mai bun pe care-l poți da unuia care bricolează la vreo poveste, indiferent de care ar fi ea.


Acest articol a fost publicat în blog, bloguri care merită citite, experimente, literatură, părerea mea, strict autentic, Uncategorized și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

88 de răspunsuri la Un răspuns pentru Aldus

  1. Oana zice:

    Asta e… beton: „lasă-l pe cititor să plângă, să râdă, să se sperie, tu rămâi lucidă!”
    O să rețin și eu.

    La mulți ani femeii Renata!

    Apreciază

  2. Vero zice:

    După părerea mea, lucid trebuie să fii doar când ţeşi intriga poveştii, pe urmă, când te apuci s-o scrii efectiv, trebuie să ai oricâte personalităţi e nevoie, să intri pe rând în pielea fiecărui personaj, să râzi, să plângi, să urăşti, să iubeşti, să ucizi şi să vindeci… etc… în locul lui. Numai aşa personajele, faptele şi cuvintele lor pot să pară autentice, vii. Trebuie s-o faci chiar şi dacă spui povestea la persoana întâi.

    Apreciat de 2 persoane

    • Păi da, ai toate personalitățile de care ai nevoie, intri în pielea lor… dar rămâi regizorul piesei, nu ăla care duce tava și se aolește sau se admiră la fiecare paragraf.

      Apreciază

      • Vero zice:

        Degeaba e bun regizorul dacă nu-şi trăiesc toţi actorii rolul.

        Apreciat de 1 persoană

        • Știu ce zici, Vero! Cu actori proști nu iese film, oricât de bun ar fi regizorul (care e și cameraman, în scris 🙂 ).
          Dar, lăsând deoparte modestia, cel puțin noi două n-avem probleme cu firescul dialogului. Deci ne-a înzestrat natura cu actori buni. 🙂 Dar nu trebuie să scapi hățurile din mână, sub imperiul emoției de moment, asta voiam să zic.
          Știi, nu cred că ți-am zis vreodată dar, după ce ți-am citit traducerile, am înțeles un adevăr evident, pe care traducătorii (mai ales cei de azi) îl ignoră: până să fii traducător bun de beletristică, trebuie să fii un scriitor bun în limba maternă.

          Apreciat de 1 persoană

          • Vero zice:

            Da, ai dreptate cu hăţurile sub imperiul emoţiilor de moment.
            În privinţa traducerilor, chiar înainte de a mă apuca de aşa ceva, am citit un articol în care se spunea că un traducător trebuie să ştie limba în care traduce mai bine decât limba din care traduce. Pentru că, în ceea ce o priveşte pe a doua, există dicţionarele şi, mai nou, Internetul care te ajută să-ţi astupi lacunele, dar nu poţi face o traducere bună dacă nu ştii – ba chiar dacă nu simţi, ca să zic aşa – tot ce e specific limbii în care traduci.

            Apreciat de 1 persoană

          • Ei, din nefericire, am citit destule cărți, unde traducătorul se opintea cu limba maternă, făcând textul să pară greoi și îmbâcsit. Cititorul traducerii are tot dreptul ca la final să considere că scriitorul e „prost”.

            Apreciat de 1 persoană

          • Vero zice:

            Da, am dat şi eu astfel de cărţi. Dar, dacă ştii limba autorului, îţi poţi da destul de des seama, fără să confrunţi cu originalul, că e vorba de o traducere proastă.

            Mai nou, am tradus cărţi care au mai fost traduse la noi prin anii ’90. Una are chiar o traducere mult lăudată. Aşa că m-am bucurat când am găsit-o şi am putut s-o descarc de pe net, ca să văd cum s-a descurcat traducătorul respectiv acolo unde aveam eu dubii. Şi am descoperit că respectivul a scos pur şi simplu ceva din burtă (mai mult sau mai puţin potrivit în context) şi l-a trântit cu nonşalanţă în locul traducerii corecte. E drept că la vremea respectivă nu prea ne bucuram de actualul acces la Internet şi că în dicţionarele tipărite la noi nu găseşti toate expresiile mai mult sau mai puţin uzuale din alte limbi, dar… 😉 Oricum, în lipsa confruntării cu originalul, în majoritatea cazurilor nu-ţi dai seama că traducerea aia (altminteri bine adusă din condei) e pe lângă ce-a zis de fapt autorul. 🙂

            Apreciat de 1 persoană

          • Vero, eu cred că traducătorul, înainte de-a fi traducător, trebuie să rezoneze cu autorul, cu stilul lui, în mod intim. Trebuie să-i audă vocea, nu țăcănitul pe tastatură.
            În anii 90 a apărut o ploaie torențială de cărți traduse aproape cu Google Translate. Cumplite! Scriitori pe care-i citisem în anii 70 și-i divinizam, bâiguiau acum, ca niște retardați mintali. Cea mai oribilă grosolănie traducătoricească pe care am întâlnit-o atunci, era frecvența pronumelui în fața predicatului. ”Ea deschise ușa cu teamă fiindcă ea nu aștepta pe nimeni.” Mizerii de-astea… Poate nu e cel mai potrivit exemplu.

            Apreciat de 2 persoane

          • Vero zice:

            Da, am dat şi eu peste aşa ceva.

            Apreciază

      • Arca lui Goe zice:

        @Renata – Vorba ceea, teoria ca teoria, dar practica ne omoară. Cel mai bine ar fi dacă ai exemplifica oferind un esantion concret apucându-te să scrii, în gara, eventual interactiv, o nivolă (precum Negura) in stil politist cu materialul clientului. Intriga si personaje s-ar gasi la discretie, precum disparitia si presupusa asasinare a lui Castanman (in efigie), cu farmacista Garii in postura de detectiv, dar si cu multe personaje secundare, gen Nostrastella, Aldus, d-l Goe, Shamanu, Vader, Papagigli, Iepurele de Martie, Daniel Onaca, Klaus, si alte veronice… Ce-ti lipseste?

        Apreciat de 1 persoană

  3. Arca lui Goe zice:

    Cred că cele mai tari romane politiste rămân „Crimă si Pedeapsă” si „Numele Trandafirului”. As adauga în listă (aparent un pic cu forta) si „Despre eroi si morminte” a lui Ernesto Sabato, în special cu „Dare de seamă despre orbi”.

    Apreciază

    • De acord cu ambele titluri de la început. Doar că există, pe ogorul ăsta ușor disprețuit de cititorii cu ștaif, mici bijuterii pe care ei nici nu vor să le privească în lumină, să vadă cum strălucesc.
      N-am citit „Despre eroi și morminte”, deci nu mă pronunț.

      Apreciat de 1 persoană

      • Arca lui Goe zice:

        Nu e nicio grabă. Te poti pronunta altadată. 🙂

        P.S. Sunt aproape sigur că ti-ar placea „Despre eroi si morminte”, poate chiar mai mult decât „Abadon Exterminatorul”.

        Apreciază

        • Una dintre prostiile pe care le-am comis din prea multă libertate la citit (că de alte libertăți n-am beneficiat în copilărie și adolescență) a fost să trag din bibliotecă un cotor, la întâmplare și să mă apuc de citit, fără s-o întreb pe maică-mea „crezi că e potrivit romanul ăsta pentru bibilica mea?”. Astfel am ratat scriitori importanți (nu-mi place cartea asta!, după nici 20 de pagini). Ernesto Sabato e printre ei. Dar fiindcă ai adus vorba, promit să repar lucrurile acum, la bătrânețe.

          Apreciază

          • Arca lui Goe zice:

            Unele carti se lasa mai greu. Imi amintesc ca n-am reusit sa citesc romanul Demonii (al lui Fyodor Mikhailovich) decat dupa a cincea incercare, in primele patru blocandu-ma dupa primele 20 de pagini. A meritat efortul. Altele nu se lasa deloc. Am vazut recent un filmulet despre un top al cartilor care sunt cel mai greu de citit dar care merita totusi incordarea. Planuiesc sa propun un topic pe tema asta pe Arca. 🙂

            In privita romanului Despre Eroi si Morminte a lui Erenesto Sabatao nu stiu ce sa-ti spun. E o lectura grea dar nu la modul extrem. Din cate te cunosc am impresia ca ai putea fi atrasa usor in mrejele ei. Varsta ideala la care ar trebui citita este cred cam in jurul varstei de 30 de ani… Cred ca esti destul de pe apropae de varsta asta. nu?

            Apreciază

          • Da, destul de aproape de 30 de ani, mai ales că vin din celălalt sens. 🙂
            Mai am o variantă, a lui Borges, nu-l citez, că nu-mi amintesc exact cuvintele, dar ideea e că, dacă nu poți citi o carte, deși e apreciată de toată lumea, nu trebuie să te amărăști: n-a fost scrisă pentru tine. Vezi ce blând e Borges cu prostul? Nu-i zice că e prost, îi zice că nu-i e potrivită. 🙂
            După „Călătorie la capătul nopții” am încercat să mai citesc ceva de Céline; mi-a fost imposibil.

            Apreciază

  4. Suzana zice:

    La Multi Ani de 8 Martie, Renata!
    Si am citit cel mai interesant text despre scrierea unei carti.
    Oricum, mereu imi imaginam documentarea unei politiste ca fiind
    plina de fise de personaje si multe alte carti conexe.

    Multa inspiratie si o primavara frumoasa!❤️

    Apreciat de 2 persoane

  5. Aldus zice:

    Prin „un fel de vis umed” nu mă refer la o fantezie erotică, ci la o fantezie care ți-e dragă, care ți-e intimă, la care ții, pe care poate nu ai mărturisit-o în alt context decât cel literar. Iar acum să reluăm o parte din comentariul meu:

    „[…] n-am zis că toți au fantezii, ci că unii, dar, oricum, dacă nu există măcar un dram de fantezie la baza tuturor, de unde se nasc acele personaje? […] Ele sunt rodul imaginației. Iar dacă se repetă, dacă avem același personaj într-o serie de cărți care nici măcar nu formează o serie unitară, atunci în spatele lui se află un fel de vis umed al autorului.”

    Ce scrii tu în articolul de față nu contrazice nimic din ce-am afirmat mai sus. Personajele sunt rodul imaginației. Cum bine recunoști și tu. Căci, chiar dacă te-ai documentat, personajele tale sunt imaginare. Ele s-au născut din imaginație și apoi au fost modelate sau îmbrăcate de documentarea pe care ai realizat-o. Dar rădăcina lor a fost imaginația. De acord că aici încă nu suntem pe tărâmul fanteziilor, ci doar al imaginației. Dar dacă, ca autor de romane polițiste, ai un detectiv care îndeplinește următoarele două condiții: apare din nou și din nou în mai fiecare roman pe care-l scrii și rezolvă orice caz, oricât de dificil, atunci eu zic că la baza lui se află o fantezie (ca singular al fanteziilor). Cam de aceeași natură cu fanteziile celor care se uită la filme cu super-eroi. Că și acel detectiv minune tot un fel de super-erou este, dar transpus în context polițienesc.

    Rodica Ojog Brașoveanu a avut două astfel de fantezii: polițistul dibace (Minerva Tutovan) și infractorul desăvârșit (Melania Lupu, care cel puțin parțial e un fel de Columbo inversat). Ambele sunt femei. Michel Zevaco a avut și el cel puțin două fantezii: cavalerul Pardaillan (un fel de „detectiv” de ocazie și dezinteresat, dacă vrem să rămânem în terminologia polițistă) și Fausta (delicventa). Pardaillan era nobil (la caracter), deștept, descurcăreț, capabil să bată o duzină de adversari deodată, iar Fausta, deși nu avea nicio funcție oficială, era mai tare la intrigi și la uneltiri decât cardinalul Richelieu, dispunea de sume imense de bani, juca pe degetul mic cele mai importante personaje din diverse țări etc. Au calități mult exagerate (așa ceva nu există în realitate) și apar recurent. Astfel de personaj sunt rodul unor fantezii. Marcel Allain și Pierre Souvestre l-au avut pe Fantômas. Maurice Leblanc l-a avut pe Arsène Lupin și lista poate continua.

    Apreciază

    • Aldus, chiar nu pricepi? Nu poți schimba sensul unanim acceptat al cuvintelor/expresiilor după bunul plac. Indiferent ce-ți place ție să consideri a fi „un fel de vis umed”, pentru restul lumii înseamnă vis erotic.
      Cu excepția SF-ului, unde ai libertatea să creezi făpturi cu 5 picioare, cu un ochi în ceafă, care comunică exclusiv telepatic și beau azot lichid, în restul beletristicii personajele au modele reale. Împrumută caracteristicile unuia sau mai multor indivizi reali. Faptul că ție ți se pare de domeniul fantasticului (așa ceva nu există în realitate!) un polițist care-și rezolvă toate cazurile e doar problema ta. Împingi lucrurile către un absurd obositor. În altă ordine de idei, rezumându-ne strict la poveștile polițiste, există nenumărați scriitori care descriu și eșecurile eroului investigator, folosind acest pretext ca să inventeze intriga următorului roman.
      Pentru ca un personaj să aibă priză la cititor, el trebuie să fie veridic. Ca să fie veridic, scriitorul nu se tolănește în fotoliu cu laptopul în brațe, născocind bazaconii imposibile. El se bazează pe propriile experiențe, cunoștințe, și unde lipsesc, se documentează.
      M-a enervat ideea pe care o acreditai în intervenția ta – că munca scriitorului e un fel de ședință de masturbare cu poza Monicăi Bellucci în față, iar la sfârșit zice: ”Uau, am futut-o și p-asta!”
      Nu, frate, munca unui scriitor e multă transpirație mintală și ceva inspirație.

      Apreciat de 3 persoane

      • Aldus zice:

        Aldus, chiar nu pricepi?

        Iar tu ești neatentă. De fapt, toată această aparentă polemică care s-a iscat între noi are la bază neatenția unuia dintre participanți. Sau, mai exact, a uneia. 😆

        Nu poți schimba sensul unanim acceptat al cuvintelor/expresiilor după bunul plac.

        Sensul propriu, nu. Dar poți folosi orice cuvânt/expresie într-un sens figurat. Adică, exact ce am făcut eu.

        Indiferent ce-ți place ție să consideri a fi „un fel de vis umed”, pentru restul lumii înseamnă vis erotic.

        Pentru restul lumii nu „un fel de vis umed” înseamnă vis erotic, ci „vis umed” înseamnă vis erotic. Iar în cazul de față, prefixul „un fel de” nu se referă la o subcategorie a genului proxim vis umed – ca și cum ar exista 10 tipuri de vise umede iar eu m-aș referi la unul dintre ele. Acel „un fel de” din față semnalizează că urmează un sens figurat. Adică, că este vorba de ceva ce seamănă cu visul umed, nefiind chiar vis umed. La fel cum „un fel de măslină” indică ceva ce seamănă cu o măslină. Dar nu este o măslină! Că dacă era, nu mai spuneai „un fel de”.

        Faptul că ție ți se pare de domeniul fantasticului (așa ceva nu există în realitate!) un polițist care-și rezolvă toate cazurile e doar problema ta.

        Dimpotrivă, este exclusiv problema autorului. 🙂 Pentru că problema voastră (a ta și a celor care ți-au dat like la comentariu) este cu totul alta.

        Un prieten care obișnuia să se deplaseze cu mașina a venit odată la mine în oraș cu autobuzul, pentru că mașina îi era stricată. Și mi-a zis (mult mai târziu) că drumul de atunci a fost exasperant, din cauză că (a exagerat el) șoferul circula cu vreo 30 la oră. Și cică șoferul respectiv s-a lăudat că el n-a avut niciodată în viața lui un accident. Normal că n-a avut (a continuat prietenul meu), de vreme ce circula cu 30 la oră! Înțelegi, Renata? Înțelegi că, dacă circuli cu 30 la oră, e firesc să nu faci accidente niciodată, iar dacă ești un alde Garcea sau alde Godină și ai de rezolvat mai un bețiv scandalagiu, mai un furt de mașină, mai o pisică naufragiată într-un copac, e oarecum firresc să ai doar cazuri rezolvate? Dar probabilitatea ca un detectiv care se confruntă cu cazuri dintre cele mai complicate, puse la cale de cei mai ingenioși criminali (cum sunt cazurile din romanele polițiste), să le rezolve pe toate este cam la fel de realistă ca probabilitatea ca un neurochirurg sau cardiolog să aibă numai succese și zero operații nereușite sau pacienți decedați sau nevindecați. Dacă ție ți se pare asta realist…

        În altă ordine de idei, rezumându-ne strict la poveștile polițiste, există nenumărați scriitori care descriu și eșecurile eroului investigator, folosind acest pretext ca să inventeze intriga următorului roman.

        Așa, și? Eu zic că merele de un anumit tip sunt roșii, tu îmi răspunzi că există și mere galbene. Eu zic că super-eroii care apar repetat în romanele polițiste ale aceluiași autor sunt rodul unor fantezii, tu-mi răspunzi că există și romane cu polițiști care nu sunt super-eroi. Da, există. Și ce-i cu asta? Că nu despre ei vorbeam. Există și personaje care nu sunt super-eroi, există și autori care nu au astfel de fantezii. Dar Melania Lupu, Fausta și Fantomas sunt super-eroi și sunt rodul unor fantezii.

        M-a enervat ideea pe care o acreditai în intervenția ta – că munca scriitorului e un fel de ședință de masturbare cu poza Monicăi Bellucci în față, iar la sfârșit zice: ”Uau, am futut-o și p-asta!”
        Nu, frate, munca unui scriitor e multă transpirație mintală și ceva inspirație.

        Și iată care era, de fapt, problema ta! 🙂

        Și ce, nu pot fi amândouă? Talentul nu se poate împleti cu fanteziile? Transpirația și munca de documentare nu pot avea la bază niște fetișuri? Și nici măcar nu era o critică, ci o constatare.

        Apropo, asta se poate observa și în filme. Iată, de pildă, câteva titluri ale lui Luc Besson: „Nikita”, „Leon”, „The Fifth Element”, „La Femme Nikita”, „Lucy”. Aici nici nu avem un personaj unic. Dar avem leitmotivul unei super-eroine (chiar dacă, de exemplu, Mathilda are 12 ani). Și nu sunt neapărat filme proaste, sau cel puțin nu din cauza asta („Leon” e unul dintre filmele mele preferate).

        Nu mă crezi? Uite și o altă opinie:

        Lucy is the 2014 reinstallment of Besson’s impotence driven copulation substitute.

        Cu nota de subsol:

        Come on, you have noticed what Joan of Arc, the 5th element etc have in common, haven’t you?

        Aici chiar e vorba de „vis umed” la propriu.

        Apreciază

        • Arca lui Goe zice:

          @Renata – Cred că ai pus-o de mămăligă. 🙂

          Apreciat de 1 persoană

        • Uite ce-am înțeles eu din tot ce ai comentat tu pe această temă:
          Scriitorii sunt niște impotenți care-și compensează beteșugul prin scris. (Treabă care se întâlnește și în cinematografie.) Scrisul de ficțiune e, de fapt, o sublimare a unor obsesii.
          Păi toată arta e o sublimare a unor obsesii, Aldus, dar tu ai zis-o pe tonul care face ca, în subtext, să se înțeleagă că bieții scriitori, dacă ar fi perfect normali și echilibrați fizic, psihic și sexual, s-ar apuca de o muncă cinstită, n-ar mai înșira baliverne.

          Apreciat de 1 persoană

          • Aldus zice:

            N-am zis nici pe departe așa ceva.

            Apreciază

          • Aldus, hai să supunem la vot. Să-i întrebăm și pe ceilalți garagii ce-au înțeles ei. Poate sunt eu mai idioată, așa, și înțeleg aiurea. Hai s-o întrebăm pe Vero.

            Apreciază

          • Aldus zice:

            Păi fiecare e liber să spună ce-a înțeles, dar comentariile mele au rămas, sunt la liber și pot fi (re)citite ori de câte ori se dorește. Mai mult decât scrie acolo n-am zis. Concret: eu am zis fantezii, tu ai înțeles obsesii, beteșuguri și impotență. Dintre cazurile menționate de mine, doar Luc Besson poate fi bănuit de carențe în interacțiunea cu sexul opus. Altfel, oamenii au fantezii, la fel cum au hobby-uri. Nu neapărat fantezii erotice. Unii de exemplu, se visează mari conducători de oaste. Și atunci, dacă au talent literar, pot introduce unele dintre aceste fantezii în operele lor. Creionând, de exemplu, un personaj principal care să apară în mai multe romane și care să fie un strălucit general și strateg militar de pe vremea când luptele se duceau cu arcul și săbiile, personaj cu care rezonează profund, pentru că ăla e visul lor intim. Nu văd nicio mare problemă în asta. Nu înseamnă nici că sunt bolnavi, nici că au scris acele cărți doar ca să-și exprime cumva fanteziile lăuntrice. Înseamnă doar că au diverse fantezii, ca tot omul. Unele mai puternice (la unii autori), altele mai slabe. Și, studiindu-le opera, cam vezi și care sunt acele fantezii. Care-i marea problemă aici, de te-ai autosesizat așa? 🙂

            Apreciază

          • Nu mă lua pe mine cu limbaj de secretar de partid: „te-ai autosesizat”.
            Ai zis că unii, ca Luc Besson, sunt patologic obsedați de crearea unor personaje care să le compenseze carențele sexuale/libidinale etc. Ca să nu mai zic că povestea cu Luc Besson e o bârfă umedă, nu un fapt dovedit.
            Da, mă, oamenii au fantezii, au hobby-uri, au acnee, au platfus… Dar un roman nu se scrie scărpinându-te la coaie sau stprcându-ți coșurile. Un roman se scrie cu știința de a scrie un roman, cu intuiție, cu talent, cu învățare, cu orice altceva decât îți imaginezi tu.
            Nu, scriitorii nu au diverse fantezii, ca tot omul. Scriitorii, adică oamenii care fac/produc artă, nu sunt ca tot omul. Sunt altfel! Sunt speciali.
            Dacă tu traduci din engleză „to play violin” drept „te joci la vioară” e problema ta.
            Revenind la începutul discuției noastre: să știi că scriitorii care creează un criminal în serie nu sunt niște psihopați care aștern pe hârtie fanteziile lor despre cum ar fi să fie criminali în serie. Sunt niște oameni perfect normali, cu afecte normale, cu nevastă și copii, care trudesc, așa cum se pricep și ei, cu scrisul, să pună o pâine pe masă familiei. Dacă vorbim de King, probabil că pun 40 de milioane de dolari pe masă, dar trag din greu pentru banii ăștia.

            Apreciat de 1 persoană

          • Aldus zice:

            Eu nu știu nicio bârfă despre Luc Besson. Nici măcar nu m-a intersat să aflu ce viață amoroasă a avut, din ce se știe public despre el. Dar are în filmele sale acest leitmotiv al unor femei puternice, inaccesibile, mortale. Și aș băga mâna în foc că în spatele lui se află ceva. Fiind el bărbat, putem specula probleme în relațiile cu femeile.

            Cazul Melaniei Lupu este de o cu totul altă factură. Din motive evidente: în primul rând, autoarea este tot o femeie. Așa că ce facem, o bănuim că era o lesbiancă care avea probleme în a relaționa cu femeile care-i plăceau? În al doilea, Melania Lupu e un alt tip de super-erou. Așadar, nu avem o fantezie erotică acolo. *Dar și Melania Lupu este tot rodul unei fantezii.* Un alt tip de fantezie decât la Luc Besson, dar tot fantezie.

            Și mai este o nuanță. Luc Besson nu e „patologic obsedat de crearea unor personaje” etc. Putea trăi bine-mersi și fără să le dea viață. Dar pentru că are talent la conceput și regizat filme, și pentru că are ceva fantezie cu femeile puternice, a introdus în filmele lui motivul femeii puternice. Printre altele. Renata, dacă tu visezi la o casă pe malul mării și te apuci de pictură, la un moment dat poate îți va veni ideea să pictezi ceea ce-ți dorește inima, adică case pe plajă. Aia nu înseamnă că ești patologic obsedată de ele. Nu mai exagera ce-am zis eu ca să poți apoi să mă contrazici. N-am zis că erau obsedați patologic, am zis că aveau diverse fantezii.

            > Un roman se scrie cu știința de a scrie un roman, cu intuiție, cu talent, cu învățare […]

            Ce are asta de-a face cu faptul că în el pot să apară și unele fantezii ale autorului? Picturile alea cu case pe plajă pot să ajungă cotate la milioane de euro. De fapt, e chiar posibil ca dacă ai talent și dacă fanteziile tale nu sunt foarte speciale sau ciudate sau particulare (astfel încât foarte multă lume va rezona mai mult sau mai puțin cu ele), tabloul sau cartea sau filmul să-ți iasă chiar mai bun decât dacă l-ai fi scris într-un mod pur matematic, contabilicește, bazându-te exclusiv pe calcule. Că în primul caz scrii despre ceva ce te însuflețește (acea fantezie), pe când în al doilea scrii despre ceva oarecum plat, care nu înseamnă mare lucru pentru tine. Fără Melania Lupu, romanele Rodicăi Ojog Brașoveanu ar fi fost mult mai fade.

            > Nu, scriitorii nu au diverse fantezii, ca tot omul. Scriitorii, adică oamenii care fac/produc artă, nu sunt ca tot omul. Sunt altfel! Sunt speciali.

            Probabil sunt veniți de pe Uranus. 🙂 Bărbații de pe Marte, femeile de pe Venus și scriitorii de pe Uranus. Propun totuși să redevenim serioși. Din perspectiva fanteziilor, a viselor, a dorințelor, a nevoilor, a finelor resorturi care ne animă și ne fac să vibrăm, toți suntem de pe Pământ, I’m afraid. 😉 Diferă gradul de educație și talentul, dar în rest, sub capotă, vei găsi aceleași piulițe și șuruburi omenești și la sfânt, și la păcătos, și la genial, și la prost, și la scriitor, și la cititor.

            > Revenind la începutul discuției noastre: să știi că scriitorii care creează un criminal în serie nu sunt niște psihopați care aștern pe hârtie fanteziile lor despre cum ar fi să fie criminali în serie.

            O, vai mie! În visele din timpul somnului, un obiect poate să însemne cu totul altceva decât sensul propriu pe care i-l atribuim noi în stare de veghe. Așa că ar fi prea simplist să pui semnul egal între „criminal fictiv în serie” și „autor psihopat”. Nici n-am sugerat asta. În schimb, un astfel de personaj ar putea ilustra o anumită poziționare a autorului față de răul pe care îl vede în lume. Sau, poate să ascundă un strigăt de revoltă împotriva sistemului. Până și King bănuiesc că s-a folosit în scrierile sale horror de anumite frici mai profunde pe care le-a identificat în el sau în cei din jurul lui și apoi le-a stilizat și le-a îmbogățit literar.

            Apreciază

          • Arca lui Goe zice:

            @Renata – Uneori prin speranta, optimismul, bunavointa si increderea pe care le ai fata de inteligenta si buna credinta a lui Aldus o intreci pe Maica Tereza. Nu te vad insa in stare sa ai si rabdarea aceleia. Desi vad ca exersezi. 🙂

            Apreciază

          • Arca lui Goe zice:

            @Renata – Daca inteleg eu bine provocarea pe care o lansezi „garagiilor” este de a identifica niste sensuri care s-ar potrivi cel mai plauzibil cu putinta cu zgomotele aleatorii produse de Aldus. Misto. E ca in concursurile ale de imaginatie cand mai multi oameni incearca sa identifice forme in norii de pe cer: un catel, harta Romaniei, un paun, un cal… care cum. 🙂

            Apreciază

          • Uneori vina e la emițător, alteori la receptor.
            De data asta, urechea mea interioară îmi spune că tonul pe care a scris Aldus primele două comentarii conținea note de zeflemea. Adică, în subtext, eu am auzit un Aldus care minimaliza/lua în derâdere așa-zisul efort intelectual pe care-l face un scriitor ca să scrie orice, nu doar policiere. Argumentez cu trimiterea la vise umede și fantezii. Visele umede ți se întâmplă fără voia ta. Fanteziile, că de-aia sunt fantezii, le plăsmuiești fără niciun efort. Scrisul n-are nicio legătură cu astea.
            În plus, Aldus nu-i vreun mare cititor de beletristică. N-am o probleamă cu asta, poate citește enciclopedii, tratate științifice, cărți tehnic. Dar nu citește ficțiune. Trebuie să citești măcar o sută de cărți de literatură de orice gen, și nu așa, pe diagonală, urmărind doar acțiunea, ci atent, ascultând vocea autorului, descoperindu-i mijloacele stilistice, gustând atmosfera și ritmul, tehnica scrisului, ducând cartea până la capăt și dacă nu-ți place… Pe urmă să te întrebi de ce nu ți-a plăcut, de ce ți-a plăcut… Chestii de-astea.
            Cititor cu creionul în mână, adică. Or, lecturile lui Aldus se opresc la D’Artagnan, Fausta, Cireșarii… Departe de mine gândul că maeștrii romanului de capă și spadă n-ar merita tot respectul, dar literatura universală e mare, mai e mult de citit până să declari că la baza inventării unui personaj stă un fel de vis umed.
            Și da, m-am enervat, fiindcă numai eu știu cum ți se strepezesc neuronii, fie și numai ca să găsești un nume potrivit personajului tău, nu mai zic să-l cunoști, să începi să-l iubești chiar dacă-l urăști și așa mai departe.

            Apreciat de 1 persoană

          • Arca lui Goe zice:

            Aldus dar si tu esti un mare scriitor… de comentarii… mare scriitor, daca e sa ne luam dupa volum, abundenta, elan si efervescenta. Care ar fi fiind fanteziile (ne obsesive) care ar putea explica incordarea ta (aproape) literara? Ce fe le capitan de osti te visezi? Ajuta-ma sa te deslusesc. Sau nu e nicio fantezie la mijloc? Esti un simplu producator profesionst de zgomote? Singura ta veleitate este aceea de mascota? Lamureste te rog aceasta dilema.

            Apreciază

        • Arca lui Goe zice:

          @Aldus – Tu si stratagemele tale nocturne. Te prezinti la datorie cu negatii vehemente: „nu-i adevarat, n-am zis asta, n-ai inteles tu, e invers„, sperand ca din lehamite, plictiseala sau neatentie cel vizat va renunta sa-ti mai raspunda. In mintea ta treaba asta echivaleaza cu ideea ca uite domnule am avut dreptate fiindca cel vizat „n-a mai avut ce zice”. Asa esti tu Aldus, ai impresia ca poti ajusta realitatea cu declaratii din astea ferme, aplicate intrlocutorului in contumacie. Culmea este mai Aldus ca in noaptea asta s-a intamplat, ca prin continutul enuntului pe care l-ai livrat spontan, reflex, ca de obicei la plezneala, sa ai dreptate. Da, asa este, n-ai spus nici pe departe „asa”, pentru ca de fapt, tot ca de obicei n-ai spus abslut nimic. Palavragesti in gol cu elan si convingere, mimand vorbirea. Ai fi putut macar sa apreciezi optimismul, bunavointa si generozitatea Renatei, care s-a straduit sa inventeze un sens in zicerea ta, acreditand de mila ideea c-ai fi zis ceva, ori c-oi fi vrut tu sa zici ceva. Si cand colo tu, nimic. Nici vorba. Nici pe departe, vorba ta. Deh, gura pacatosului.

          P.S. Dar daca totusi vine Renata si te intreaba senina „Dar ce-ai spus?”, ce te faci? Pe unde scoti camasa?

          Apreciază

          • Aldus zice:

            „S-a străduit să inventeze” ceva ce-a durut-o pe ea. La fel cum tu te străduiești să mă denigrezi în stilul caracteristic, că asta te doare pe tine.(Știi cine spunea omul este stilul însuși?) Noi să fim sănătoși, vorba ceea.

            Apreciază

          • Ia stai umpic, Aldus! Păi dacă tu ai zis în zicerea ta ceva ce m-a durut pe mine, înseamnă că exact asta ai zis: că scrisul e o umoare care ți se scurge printre degete. Un fel de poluție/menstruație a creierului, muncit de fantasme.
            Argumentează cumva că nu asta ai zis!
            Să luăm un caz concret: editorul îi cere, prin contract, scriitorului un roman „de dragoste”. Între două persoane de sex opus. Un el și o ea. Și scriitorul nostru e gay. Are termen de predare pentru manuscris și încasează banii la final. Ce face gay-ul nostru? Zice „Nu pot, bade, că io mi-s cu el+el, n-am fantezii cu femei!” Mmm? Asta face?

            Apreciază

          • Aldus zice:

            Pe tine nu te-a durut zicerea mea, ci ceea ce ai crezut tu că vezi în zicerea mea.

            Analogie. Persoana A are tendințe rasiste, dar pentru că este educată, urmărește să și le controleze. Prin urmare, evită folosirea cuvântului „negru”, care din perspectiva ei ușor rasistă are conotații peiorative, cuvânt pe care îl înlocuiește cu „de culoare”, care ei îi sună mai inofensiv, mai acceptabil. Persoana B nu are niciun fel de tendințe spre rasism, așa că nu are nicio problemă în a folosi cuvântul „negru”, pe care îl așează pe același nivel și îl consideră la fel de benign ca „alb”, „galben”, „european”, „asiatic”, „african”, „francez”, „finlandez”, „rus”, „țigan”, „român”. Ce poate să fie urât sau peiorativ în culoarea pielii sau numele nației tale? se întreabă B. B chiar se gândește că dacă ar fi african, s-ar simți jignit ca cineva să se refere la el prin expresia „de culoare” pe motiv că „negru” ar suna urât – la fel cum eu m-aș simți jignit ca cineva să spună despre mine că sunt altfel decât român, considerând că „român” sună prost. Bun. Acum, A citește un text scris de B, în care apare cuvântul „negru”, și se imflamează imediat, acuzându-l pe B că este rasist de vreme ce își permite să utilizeze astfel de cuvinte necoafate, fără nici cel mai mic efort de a se auto-cenzura. Dar această inflamare nu evidențiază rasismul lui B. Ci rasismul lui A.

            La fel în situația de față. Pentru mine fanteziile nu au conotații peiorative. Pentru tine se pare că au. Pe tine te-a durut cuvântul „fantezii” pentru ceea ce ai văzut tu în el, nu pentru ceea ce am avut eu în vedere când l-am scris. Ai reacționat la cum ai citit tu acel cuvânt, nu la cum l-am scris eu. Faptul că te gripezi puternic la contactul cu un purtător de viruși arată că în tine există o sensibilitate la virusul respectiv, nu în transmițător sau în cei din jur. Cu diferența că fanteziile nu sunt viruși, la fel cum nici cuvântul „negru” nu este denigrator. Dar principiul e același: te înbolnăvești pentru că în tine există o sensibilitate, nu în celălalt. Virusul poate acționa doar la cei în care găsește o spărtură, o vulnerabilitate. Cineva care nu are acea vulnerabilitate este imun la virusul respectiv, așa că asupra lui virusul nu are niciun efect. La fel cum pentru mine „fanteziile” nu au nimic nașpa, iar dacă tu ai fi scris că unii blogări (posibil incluzându-mă și pe mine) țin bloguri și scriu articole în care își expun anumite fantezii aș fi zic că da, probabil așa e, fără să mă simt ultragiat în vreun fel, pentru că în mine „virusul fanteziilor” (adică folosirea acestui cuvânt) n-ar fi găsit teren propice să se multiplice și să-mi cauzeze diverse efecte (cum ți-a cauzat ție).

            Deci, nu te-a durut zicerea mea, ci felul în care zicerea mea s-a decodificat la tine în mine. Care fel depinde în primul rând de tine și de sensurile pe care tu le asociezi cuvintelor mele. La fel și cei care au subscris la ce-ai zis tu, cu mențiunea că la Domnul Goe am dubii: el mă torpilează indiferent de subiect și cred că dacă aș afirma că Pământul e rotund, ar zice că e plat numai ca să aibă motiv să mă înjure (după cum probabil ai observat deja că procedează de obicei).

            În cazul prezentat de tine în final, e simplu: respectivul autor gay poate imagina un cuplu gay, pe care îl poate transpune (travesti) în carte sub forma unui cuplu heterosexual. De exemplu, dificultățile pe care le-a întâmpinat el în cuplul lui gay din viața reală pot deveni în carte dificultăți generate de contextul socio-cultural al celor doi (religie diferită, el bogat și ea săracă, de viță nobilă și datori cu o căsătorie aranjată etc), care face ca societatea să nu tolereze o relație între ei. Și dacă e inteligent, poate chiar să presare câteva indicii care să sugereze că respectivul cuplu e mai mult decât ce pare la prima vedere.

            Dincolo de asta, dacă scrii la comandă, cred că ești mai mult autor de texte comerciale decât autor de literatură.

            Apreciază

          • Mă opresc – fiindcă nu am timp – la ultima afirmație: despre scrisul la comandă.
            Nu faci decât să dovedești că te afli la mii de ani lumină de SCRIS. Firește, mă refer la cel publicabil într-o editură, nu pe blog, nu în jurnalul intim de amintiri.
            Un scriitor consacrat, de succes, pățește abominabilul fapt: editura cu care lucrează are în planul editorial nu anumit gen de carte. Și-i face lui propunerea.
            Un scriitor care NU poate scrie, la cererea editurii, un roman cu temă dată, e un minunat scriitor de oracole de liceu.

            Apreciază

          • Aldus zice:

            N-am zis că nu poate scrie (și Brâncuși a primit comenzi de sculpturi), ci că dacă scrie la comandă (ca regulă), pare mai degrabă autor de texte comerciale decât de literatură. Totuși, nu înțeleg de ce ar trebui să fii angajatul unei edituri. Cine te oprește să scrii despre ce subiect vrei tu? Dacă chiar ai talent, vor veni editurile la tine, să te publice. Iar dacă n-ai talent, degeaba scrii după dictare. Oare lui George R. R. Martin îi spune editura ce să scrie? Sau lui Stephen King?

            În plus (sau în minus), după cum singură afirmai în altă parte, colaborarea cu o editură nu-ți permite nici măcar să trăiești. Și atunci, când tu primești ceva simbolic, să te căciulești în fața editurilor? Mai ales că azi ai deja posibilități de a sări peste ele. De exemplu, poți publica o carte electronică sau poți scrie pe un sait/blog cu abonament. Există chiar saituri unde poți trimite povestiri pe o anumită temă (cum ar fi SF) și dacă editorilor le plac, ți le publică și te plătesc generos pentru ele.

            Nu-i problemă cu lipsa de timp, că nu suntem pe repede înainte. Îmi poți răspunde și zilele viitoare, dacă vrei.

            Apreciază

          • Scriitorii nu sunt angajații editurilor.
            Relația scriitorului român cu editura e una, cea a scriitorului străin cu editura e alta.
            Să luăm exemplul unui scriitor debutant. Trimite manuscrisul la „n” edituri. Răspunsurile pot: a) să nu vină niciun răspuns, b) să fie un refuz (planul nostru editorial pe anul în curs e deja stabilit) și c) vă publicăm cartea, veniți să semnați contractul.
            Editurile NU vin la tine să se căciulească decât dacă ești deja un autor foarte cunoscut și vândut (dar asta nu i se întâmplă unui anonim) și nu te curtează fiindcă ai publicat tu ceva pe un site sau vreo carte electronică. Nici nu deschid asemenea linkuri, fiindcă sunt deja asaltațe de scriitori de oferte scriitoricești și chiar au un plan anual de publicare, deci nu aleargă pe net să descopere talente.
            Bun. Vorbim de România, da?
            Mai există o variantă, absolut penibilă, să te duci cu manuscrisul la o editură și să negociezi publicarea în regie proprie (adică plătește scriitorul din buzunar toate costurile editurii și tipografiei) și editura îi pune suta/mia de cărți (după cum s-a convenit tirajul) în brațe. Autorul le ia acasă, se laudă că i-a apărut un roman, le împarte la prieteni și, ce rămâne, încearcă să le vândă din ușă în ușă. Sau pe tarabă. Sau pe OLX…
            Dacă ocolești/sari editura (te duci direct la o tipografie, plătești producția, îți iei mormanul de cărți în brațe), cartea ta nu primește cod ISBN, deci nu există. (E cazul vânzătorilor de carte din Republica Moldova care colindă, cu un sac doldora de cărți în spate, farmacii, birouri, frizerii, cofetării etc. și vând din traistă).
            A din urmă variantă, gogoașa de pe colivă, e să-ți faci propria ta editură (persoană juridică) , îți găsești o tipografie și te publici, neneee, până stă vântul!
            În alte țări, lucrurile stau altfel, dar nu e treaba mea. Scriitorul are un agent care negociază cu editorul… Inclusiv suma care reprezintă drepturile de autor.
            Ai să râzi dar, cu cât ești mai bine-vândut, cu atât scrii mai la comandă. Dacă nu a editorului, măcar la presiunea publicului.

            Apreciază

          • Aldus zice:

            Nu trebuie să te curteze nimeni. Dacă ai talent și ești cât de cât descurcăreț, vei avea și succes. Părerea mea. Autoarea cărților cu Harry Potter a fost respinsă de nenumărate edituri (parcă a avut peste 100 de respingeri) până să i se publice romanele. Acum e celebră. I s-a spus că nu va face niciodată bani din astfel de cărți pentru copii. Dacă ar fi scris despre altceva, probabil că ar fi fost publicată mai repede iar acum ar fi o strălucită anonimă.

            Când sari editura, nu te duci direct la o tipografie. Scoți o carte în format digital. De ce e musai să te complici cu hârtia? Acum toată lumea citește cărți electronice.

            Nu vorbim neapărat de România, pentru că netul îți permite să publici oriunde, online, fără să tipărești pe hârtie (cu condiția să scrii în engleză). Dar și în română poți. Cetin (Arhi) și-a publicat recent cartea lui de pompier. E pe Amazon și cred că a vândut destul de bine.

            Varianta penibilă era practicată de cei care scoteau cărți de după gratii (ca să-și reducă din pedeapsă). Le scriau și apoi plăteau costurile întregului tiraj, ca să fie publicate. După care unii chiar și-au cumpărat toate exemplarele tipărite (să nu cumva să i le citească cineva). 😀

            Apreciază

          • Nu, am impresia că mă citești pe sărite. Ce nu pricepi, ignori. Cred că ne apropiem de sfârșitul acestui dialog steril.
            Cartea în format digital, dacă n-a văzut lumina tiparului cu ISBN, e un fel de strigăt de disperare.
            Cei care scriu cărți de după gratii pentru reducerea pedepsei nu există ca scriitori. Plata începea cu alegerea unui sclav care să scrie cartea, semnată de cel de după gratii.
            Varianta penibilă e practicată frecvent și fervent de oameni absolut liberi, care cred despre ei ( poate și mama lor crede) că sunt mari scriitori, dar cam neînțeleși. Cumpără un serviciu tipografic și apoi se laudă pretutindeni că sunt autori de cărți.
            Aldus, tu ai fi în stare să-i dai sfaturi unui artist sticlar, cum să sufle în tub, ca să-i iasă o frunză de arțar.

            Apreciază

          • Aldus zice:

            Tu ai fost cea care a scris un articol cu Aldus în titlu; acuma ce vrei, să nu comentez la el? 🙂 Atunci când îmi aduci acuzații care nu sunt adevărate, le contest. În plus, văd că deși de ieri până azi ți-ai făcut timp, continui să contrazici o mică parte dintr-un comentariu mai de sus, care n-are nimic de-a face cu replica citată în articol (unde vorbeam despre fantezii, nu despre publicarea unei cărți).

            Nu te citesc pe sărite.

            De ce să fie strigăt de disperare? Gândește out of the box. Dacă vrei să faci bani, ce-ți pasă de ISBN? Iar valoarea cărții nu depinde de ștampilă. Dacă un text e valoros, va continua să fie valoros indiferent că are sau nu acreditările oficiale. Ce-ți pasă de edituri și tipografii, acum, în era internetului? Sunt parte dintr-un sistem învechit. Dar, no, dacă pentru tine e în regulă să primești 5%-10% din vânzări numai ca să ai acel ISBN, atunci ce să zic, go for it…

            Evident că pușcăriașii nu sunt scriitori:

            https://lorenalupu.com/blog/cum-sa-intri-corupt-dupa-gratii-si-sa-iesi-scriitor/

            Apreciază

          • Arca lui Goe zice:

            Da mai Aldus, asa este, ai dreptate, e invers, ceilalti sunt de vina, nu tu. Tu nu ai decat un singur defect, dar mare: esti prea bun pentru lumea asta rea.

            P.S. Aldus imi pare sincer rau ca nu pot aprecia stradania si eforturile tale lexicale nascute din banala-ti minte, cand te chinuiesti sa traduci in limbaj aldusian ce ti se pare tie c-ar fi find de inteles in comentarii si texte. Al doilea neuron implicat in toata treaba asta ti se activeaza brusc de indata ce-ai incropit traducerea. E neuronul responsabil cu contrazicerea care se chinuie sa zica ca e invers… invers insa decat iti apare tie in traducerea pe care ti-ai facut-o aldusian, dupa calapoadele naive ale micii tale minti de puber nemantuit. Comedia e grantata.

            Apreciază

  6. Aldus zice:

    Nu reușesc să dau like la articol. Dau like și când dau refresh, like-ul mi-a dispărut. Presupun că-i de la WordPress, că și Suzana mi-a zis că are probleme în a-mi da like pe blogul meu.

    Apreciază

  7. succesulpe zice:

    Elegant argumentat 🙂

    Apreciat de 2 persoane

  8. Vladen zice:

    Aldus are o parere despre absolut orice, cu atat mai hotarata cu cat nu se pricepe la lucrul in chestiune :). Singurul mod in care poti sa-i schimbi, temporar, opinia e sa fii de acord cu el. Atunci va gasi ceva sa se autocontrazica. Cred ca omul e teribil de nevorbit.

    Eu cred ca ideile sau chestiile creative, gen muzica sau ideile/solutiile stiintifice,in general te lovesc spontan. Stii despre ce vrei sa fie cartea, ai idea clara cam care e miezul si apoi dupa aia incepe transpiratia. Cred ca daca trebuie sa transpiri ca sa ai o idee despre ce sa scrii intr-un roman sau te asezi jos ca azi sa scrii muzica e clar ca nu e ala de trebuie scris. Ideea trebuie sa te bantuie inainte, sa te arda sa o scoti afara, sa trebuiasca sa pui munca aia de transpiratie ca sa-i faci onoare sa nu iasa avortata. Dar ideea e spontana, e acolo, si te arde. Evident ca nu poti sa o evoci cand vrei deci uneori e si cazna prestarii vreunei comenzi. De aia probabil de regula nu toate romanele unui scriitor de geniu sunt geniale. Unele sunt caznite sau, cel mai trist, epigonarea unei foste idei mai timpurii a autorului, deja publicata. Dar altfel da, sunt de acord ca dupa aia esentiali 1% inspiratie trebuie neaparat sa vina aia 99% transpiratie (ai autorului ideii sau ai altora) ca sa si eclozeze oul de aur. Si nu ma refer doar la literarura, ci la orice proces creativ, dar de scris vorbim acum.

    Apreciat de 1 persoană

    • Arca lui Goe zice:

      Oamenii, inclusiv pretisii atei, au credinta asta mistică in existenta muzelor care te inspira si că ideile sau chestiile creative, gen muzica sau ideile/solutiile stiintifice,in general te lovesc spontan... din interior născute miraculos din nimic, inspirate divin si misterios. Daca ar fi asa (dar nu e) ar fi enigmatic si faptul că pe Aldus (de ex) nu-l lovestie absolut niciodata asa ceva si nu l-ar putea lovi nici in o mie de ani, el fiind aparent abonat perpetuu la platitudini. Probabil ca Aldus e cumva constient ca doar revarsandu-se fluvial cu gargare si banalitati, ii cresc ca la loterie sansele de a emite cumva, printre enormitati si platitudini, ceva cu sens. Chiar am remarcat siderat ca i s-a si intamplat de treaba asta de vreo două ori… ilustrandu-se astfel, daca mai era nevoie, faptul că traim intr-o lume guvernata pe principii statistice. 🙂

      Senzatia intensă si categorică că ( 😉 ) o idee ti-ar fi venit în mod magic, ca un cadou pe care ti la facut pronia, este minunată… este supblima si admirabila am putea zice, dar este doar iluzorie… o iluzie minunata care valoreaza cat o rasplata.

      Vladem tie si lui Aldus n-o sa va faca niciodata vreo editura comenzi de romane sau de alte obiecte de arta… Editurile au darul de a sti cui sa faca astfel de comenzi, alegand oameni despre care se stie statistic ca sunt „bântuiti” de idei, ca e posibil sa aiba mai multe astfel de idei in potofoliu si ca o comanda ferma de la o editura i-ar putea ajuta sa aleaga una dintre ele asupra careia sa transpire un pic. Ca uneori si editurile gresesc tinta, deh, acuma. Tot statisica e de vina.

      Apreciază

      • Stephen King zice că, dacă stai cu ochii pe pereți, așteptând Muza, ea n-o să vină niciodată. Pune mâna și scrie cîteva ore în fiecare zi, indiferent cât de bine sau prost, și ea o să coboare, miloasă, și la tine. Cică uneori stă în subsolul casei; atunci o să urce la tine.

        Apreciat de 1 persoană

        • Aldus zice:

          Chestia asta e înscrisă în folclorul universal. Pofta vine mâncând (românii), pe maestru îl face exercițiul (germanii), practice makes perfect (englezii sau americanii)…

          Apreciază

          • Nu e vorba de vreun folclor universal. E vorba despre antrenament, despre păstrat patul cald, pentru momentul când se cuibărește în el vreo idee mișto.
            Uneori mă gândesc că semeni monstruos de bine cu pacienții care se tratează cu netul, fiindcă au impresia că medicina nu e mare scofală, două-trei clickuri și știi ce ai și cum să te faci bine.

            Apreciat de 1 persoană

          • Aldus zice:

            Tu, pe bune, nu înțelegi ce scriu. Sau te faci?

            Chestia asta cu antrenamentul nu e puită de King. Adică, nu e singurul care și-a dat seama de asta. O găsești expusă, în diverse forme, în folclorul universal.

            Ce zic românii prin „pofta vine mâncând”? Fix același lucru. Că, chiar dacă nu îți este poftă înainte de masă, mâncând, o să vină și pofta. Adică, fix ce zice King: că, chiar dacă nu te-a pălit muza, dacă în loc să stai cu ochii pe pereți așteptând-o exersezi scriind în fiecare zi, o să vină până la urmă.

            Ce zic nemții prin „pe maestru îl face exercițiu”? Fix același lucru. Că, chiar dacă nu ești foarte talentat sau inspirat sau bun la ceva, exersând și iar exersând, va veni și talentul și inspirația și priceperea. Te vei șlefui. Adică, ce zice și King.

            Ce zic americanii prin „practice makes perfect”? Fix, da’ fix același lucru pe care îl zice King.

            Deci, zicerea lui King e înscrisă în folclorul universal. O găsești, sub alte forme, în foclorul diferitelor popoare. Ceea ce o confirmă cu asupra de măsură. Acum citește încă o dată ce-am scris eu și ce-ai comentat tu. Parcă vorbim limbi diferite.

            Apreciază

          • Arca lui Goe zice:

            @Renata – Aldus stie bine ca nu ai dreptate in general, la modul absolut. El personal de ex. stie bine ca oricat ar mânca (si d-lui mânâncă nu gluma) lui nu-i vine deloc, deloc, pofta să scrie ceva ca lumea. El nu realizeaza că tu te referi doar la fiintele cuvântătoare. Nu la mimi.

            Adevarul este ca in cazul lui Aldus este uluitoare lipsa oricarui progres in ale scrisului. Omul produce in mod constant, egal cu el insusi, acelasi rumegus steril, de ani si ani de zile. Nicio schimbare, niciun progres. Omul s-a nascut direct plafonat… mustind de platitudini. Cred ca e un caz unic. Multi au fost aldusi. Unii au progresat, cat de cat, altii au abandonat… Aldus vrea sa strabata vesnicia pe jos.

            Apreciază

      • Aldus zice:

        Și tu crezi în muze, doar că le desemnezi prin alte cuvinte. De exemplu, în ultimul articol vorbești despre imaginație. Când te lași purtat pe tărâmul ei, le lansezi o invitație muzelor…

        Dacă nu găsești nimic interesant în ce scriu, să știi că există modalități mai constructive de a-ți petrece timpul decât să mă citești.

        Apreciază

        • Arca lui Goe zice:

          @Aldus – tu de dragul pseudo-vorbitului poti vedea contradictii treminologice in orice.

          Aldus nu esti interesant, dar esti comic. Iar eu la amuzament am tinut intotdeauna.

          Ah, ai „vizionat” ultimul articol de pe Arca. (a) Esti la zi cu lecturile. Si (b) te-ai si disciplinat reusind dupa lungi insistente sa citesti in liniste si sa-ti tii gura. (a) Merci si (b) multumesc.

          Apreciază

      • Vladen zice:

        Pai eu n-am zis muza, dvs ati zis, mistica va apartine :). Eu n-am discutat defel neurobiologia si procesul unei idei si nici ce sta in spatele unui proces creativ. Tot ce am zis (sau, ma rog, am vrut sa zic) e ca cineva care are nevoie recurent sa asude, transpire si screama ca sa vina cu o idee foarte probabil nu e creativ si ar trebui sa se apuce de contabilitate. Acum si creativitate e de mai multe feluri si procesul creativ asisderea, dar nu e normal sa fie doar o zdroaba si un chin. Daca e, ala si-a cam gresit menirea.

        Altfel, cum eu nu-s artist, nu ma flateaza si nu-mi ofera vreo validare sa ma abordeze vreodata vreo editura. Ba chiar m-ar ingrijora grozav ca ar insemna ca chiar le-a scazut chiar de tot controlul de calitate :). Dar edituriie si maculatura cu care inunda piata in speranta ca poate unele se lipesc e alta discutie in care mi-e lene sa ma bag.
        In general n-am aspiratii artistice (nici n-as putea avea o meserie mai incompatibila cu arta de orice fel decat am…), insa imi place foarte mult sa ma bucur de ea. As fi extrem de indurerat sa nu mai am acces, mai ales la muzica.

        P.S tocmai am realizat ca am dubii cum sa ma adresez. Preferati sa ramanem pe pronumele de politete sau trecem la „tu”? Ca am vazut ca pe arca sunt ambele forme in functie de comentator si voi in romana n-aveti semnale tipice de trecere la per tu (sau nu le recunosc eu).

        Apreciază

        • Arca lui Goe zice:

          @Vladen – Poti să mi te adresezi în continuare cum vrei d-voastră. 🙂

          D-voastra n-ai zis explicit muze, dar in mod implicit ai sugerat ca ideile acelea s-ar naste in interiorul artistului de geniu, spontan, din nimic, fara prea mare legatura cu exteriorul (mediul). O să spuneti că nici asta n-ai zis. Drept pentru care, anticipand, vin si te intreb aprioric: de unde credeti că vin? Cum apar? Nu-s cumva determinate tot de (combinatii de) lucruri venite din afara? Unele mai vechi, adunate anterior, altele mai recente… intr-un proces de acumulare care sfarsete prin atingere unui prag critic la care ideea se coaguleaza. Aparent brusc. Adica mecanismul descris destul de clar de Renata: astetarea activa si incercari, peste incercari, multe dintre ele fiind redundante sau esecuri…

          Beethoven a fost un geniu incontestabil. Crezi d-voastra ca linia melodica geniala a simfoniei a-V-a, zisa si a destinului, i-a venit asa deodata in cap, ca un refren, dupa care a inceput sa transipre in alcatuirea simfoniei? Ei asi. Nici vorba…. Are pe undeva Leonard Bernsteinun mic film genial in care arata prin cate alte variante mai primitive si mai putin geniale a trecut Beethoven pana sa ajunga la varianta finala, cea geniala, despre care ai avea impresia ca i-a venit spontan in minte lui Ludwig van.

          Apreciază

          • Aldus zice:

            Beethoven s-a dovedit talentat încă de mic. Pe când alți muzicieni-wannabe pot studia o viață fără prea mult succes. Cine contează mai mult, așadar: interiorul sau exteriorul?

            Conform logicii tale, va veni o zi când Inteligența Artificială ne va depăși cu mult, deoarece va putea procesa o cantitate mult mai mare de informații decât noi. Dacă actul creației nu este decât o regurgitare a ce ai acumulat din exterior, ChatGPT ar trebui să scrie poezii mai frumoase decât scriem noi. Măcar din când în când.

            Apreciază

          • Arca lui Goe zice:

            @Aldus – Cu siguranta ca ChatGPT poate scrie poezii mai bune decat noi… doi. Si nu doar din cand in cand…

            Nu te mai tot chinui cu nu. Si mai ales nu te mai chinui sa tot spui ce nu e actul creatiei… de parca ai sti (tu) ce e.

            In general nu te mai tot forta sa faci ce nu-ti sta in putinta. Esti ridicol. Esti caraghis si dincolo de o limita începi sa fi dizgrațios…

            Beethoven era un geniu dar daca se nastea in alt loc si in alt secol simfonia a-V-a ar fi ramas ne compusa. Simfonia a-V-a e rezultatul actiunii epocii asupra lui Beethoven. Si a epocilor anterioare.  In actul de creatie a simfonoiei contributia decisiva a genialului Beethoven este incomparabil mai mica decat cea a epocii si a epocilor anterioar care au compus muzică, pregatind pas cu pas momentul aparitiei noii capodopere si clipa de glorie a artistului compozitor (format in acea epoca, in acel timp si loc). Acelasi lucru este valabil si pentru Teoria Relativitatii…

            Mica ta minte a tras concluzia că de aici ar rezulta logic faptul grotesc si inacceptabil cum că „actul creației n-ar fi decât o regurgitare a ce ai acumulat din exterior”. Ba esti prost?

            Apreciază

          • Aldus zice:

            ChatGPT nu dispune de creativitate. Nici n-are cum. Îi lipsește muza. 🙂

            Beethoven: tu spui că era un geniu, eu spun că era vizitat de muze. Ești genul de om care dacă ai vedea o femeie cu trup verde într-un tablou, i-ai spune pictorului că aberează.

            „Simfonia a-V-a e rezultatul actiunii epocii asupra lui Beethoven.” Deci, avem două componente: epoca și Beethoven. Asupra cui acționează epoca? 🙂 Că epoca a acționat asupra tuturor contemporanilor lui Beethoven. Nu mai pune carul înaintea boilor. În primul rând ai nevoie de un geniu. Dacă nu există, degeaba acționează epoca, că n-are de unde să iasă nimic. Iar dacă geniul există, atunci sunt mari șanse ca el să înflorească în orice context sau în orice epocă. Dacă ar fi trăit într-o altă epocă, probabil ar fi înflorit acolo, într-un mod specific epocii respective. Așa că epoca e secundară. Exteriorul e secundar.

            Apreciază

          • Arca lui Goe zice:

            @Aldus – Tu mu esti în stare să folosesti cuvintele. Tu doar le mentionezi în propozitii. Cineva care te-ar lua ca pretext de vorba si ti s-ar adresa formal este pus in dilema: Sa-ti ignore boala si sa se manifeste ca si cand n-ar observa-o (asa ar fi corect politic) sau să-ti cânte in strună si să-ti vorbească drăgălas pe limba ta, asa cum vorbesti cu o persoana cu retard (asa ar fi uman)…

            Zic: „Cu siguranta ca ChatGPT poate scrie poezii mai bune decat noi… doi”

            Zici: ChatGPT nu dispune de creativitate.

            Aldus n-am pomenit nimic despre faptul ca ChatGPT ar avea sau n-ar avea „creativitate”, ci doar ca poate scrie poezii mai bune decat mine si decat tine… ceea ce nu inseamna nimic in privinta „creativitatii”. Tu dragul meu idiot balacesti in smintita-ti gura cuvantul „creativitate” ca intr-un ritual samanic, avand impresia ca simpla lui rostire ar avea puteri magice. N-ai o imagine cât de cât clară a ceea ce intelegi prin creativitate. Iti ajunge prea destul mentionarea cuvantului. Magic. Fii bun si treci de sonoritatea cuvantului care-ti anorseaza reflexe pavloviane si incearca sa-ti acorzi un inteles respectivului cuvant. Cum ai defini creativitatea? Creativitatea careia vrei- sa-i fi apologet si protector? Incearca sa(-ti) explici de ce n-ar putea avea ChatGPT crearivitate. Decretul tau cum ca „Nici n-are cum. Îi lipsește muza.” nu-i un argument… e o speranta de-a ta, naiva, nascuta din ignoranta plenara. Tu n-ai de unde sa stii dar in forul interior al unui artist creator se petrec procese foarte similare cu cele care se petrec in interiorul algoritmilor de tip ChatGPT. Te chinuiesti sa aperi „creativitatea” umana (că de… esti si tu om, dragalită doamne), precum se chinuie un copil sa apare idee de existentă a lui Mos Craciun cand alti copii mai mari incearca sa-i explice de unde vin cadourile. Creativitatea algoritmilor de inteligenta „artificiala”, este cat se poate de naturală si de umana… Vorbim desigur despre oameni avansati, nu despre loaze aldusiene si alte balasturi ale speciei.

            Daca Beethoven  s-ar fi nascut cu 500 de ani mai devreme sau mai tarziu cu siguranta ca n-ar fi compus simfonia a-V-a, nici pe departe. Cu siguranta ca daca Einstein s-ar fi nascut cu 500 de ani mai devreme sau mai tarziu n-ar fi scris Teoria Relativitatii, nici pe departe. Este foarte posibil ca cei doi sa nu fi avut nimic de-a face cu muzica sau cu fizica. Cu toate aste epocile din care ei ar fi lipsit ar fi creat bine merci muzica si teorii.. Muzica in genul Beethoven  si teorii in genul Einstein, cu alti autori… si sunand poate un pic diferit … dar in ton cu locul si timpul…

            „Exteriorul e secundar” !!!! – Wow! Aldus in mod categoric in cazul tău lucrurile stau mult mai dramatic de atat. Exteriorul nu că e secundar, e totalmente inutil. Nu se prinde nimic de tine (daca sti cumva expresia si nu te apuci s-o interpretezi mot-a-mot)… prostia ta e imuabila si impenetrabila la orice forma de educatie. Dar la urma urmei nu-ti trebuie prea multa carte si educatie ca să te faci apărtor din oficiu al creativitatii umane. E suficient să ai reflexe pavloviene si timp liber. Căci noi toti iubim libertatea.

            Apreciază

          • Aldus zice:

            Ratezi esența. Tu mi-a zis că ChatGPT poate scrie poezii mai bine decât noi, ceea ce este irelevant din perspectiva discuției de mai devreme, despre muze. Sigur că, la rigoare, ChatGPT poate scrie (în general, orice) mai bine decât un analfabet; asta pentru că un analfabet nu poate scrie defel, în timp ce ChatGPT, deși nu poate scrie nici el, poate reasambla texte scrise de alții. Dar (și ăsta a fost răspunsul meu, urmărind să te readucă pe făgașul corect) ChatGPT nu dispune de creativitate. În timp ce omul dispune de creativitate. Așa că avem aici o limitare fundamentală a mașinii în raport cu omul, care îl face pe ultimul superior mașinii. Asta este comparația corectă. Nu cea dintre noi doi și ChatGPT.

            Însă dacă vrei să mergi pe comparații selectate cu viclenie (sau din prostie), care ratează fondul limitărilor pe care am urmărit (aparent fără succes) să te fac conștient că le au mașinile (incapacitatea de a avea acces la muze), la rigoare chiar și Iosif are șanse mai mari să creeze o pozie mai bună decât ChatGPT. Pentru că spre deosebire de algoritm, Iosif, fiind om, dispune de un potențial creativ. Pe care de altfel și-l și etalează uneori și care poate fi observat dacă treci dincolo de rimele proaste și de vocabularul rigid. Așa cum scrie, când îl apucă talentul exprimatului în versuri, Iosif e mult mai original decât ChatGPT, care pus să facă ceva similar ar emite platitudini și siropoșenii. Iar asta în condițiile în care tu spui că Iosif scrie platitudini.

            Așa că, de fapt, tu ești cel incapabil să citească printre rânduri, deși, culmea, asta e acuzația pe care mi-o aduci mie – că aș citi mot-a-mot. Când am scris prima dată „dacă actul creației nu este decât o regurgitare a ce ai acumulat din exterior, ChatGPT ar trebui să scrie poezii mai frumoase decât scriem noi”, tu ai citit mot-a-mot și ai contrat imediat spunând că ChatGPT scrie mai bine decât noi doi. Asta în timp ce sensul afirmației mele inițiale este că sub raportul creativității nu poți compara omul cu mașina. Motiv pentru care ți-am și dat replica respectivă.

            Nici măcar nu mă mai obosesc să-ți citesc restul comentariului, pentru că din ce se vede efectiv nu am cu cine.

            Apreciază

          • Arca lui Goe zice:

            Aldus – o imagine face cat 1000 de cuvinte… Cred ca in cadrele-imagine ale clipului de mai jos vei gasi raspunsurile adecvate, pe larg, la toate inrebarile, zbaterile si frustraril;e tale:

            https://www.youtube.com/watch?v=csemxJKemow

            Apreciază

          • Aldus zice:

            Nu am întrebări, zbateri și frustrări pe subiectul de față, deci clipul, orice ar conține el, nu mi se adresează.

            Apreciază

          • Arca lui Goe zice:

            Aldus – Poate că nu m-am exprimat eu bine. Clipul respectiv nu ti se adresează, numai că în continutul lui este vorba despre tine (genul ăsta care n-are întrebari, zbateri… ci doar certitudini). De adresat, clipul se adresează oamenilor cu umor.

            Apreciază

    • Total de acord cu tine, Vladen, inspirația vine pe uscat (deci nu din vise umede!), transpirația începe când ai toată povestea în cap, în linii mari, dar trebuie să construiești și liniile mici, „ridurile” poveștii. 🙂

      Apreciază

      • Vladen zice:

        A nu, chestia cu visele umede nici eu n-am priceput-o. Parerea mea e ca a fost o figura de stil in care si-a prins Aldus urechile :).

        Apreciază

        • Aldus zice:

          Am zis „un fel de vise umede”, adică nu chiar vise umede. Ceva ce seamănă cu visele umede. Adică ceva fantezii care sunt intime, pe care poate nu le-ai spune în gura mare tuturor. Uite că tu înțelegi mai bine decât gazda (la figură de stil). Chit că n-aș zice că mi-am prins urechile: am explicat mai sus că era un sens metaforic. Am impresia că Renata și-a prins urechile în acea expresie și n-a mai putut ieși de acolo. 🙂

          Apreciază

    • Aldus zice:

      Perfect de acord cu punctul de inspirație. Asta ziceam și eu printre rânduri, cu alte cuvinte. Nu poți scrie la comandă și să iasă ceva desăvârșit. Sau nu poți scrie despre ceva ce nu ai deja în tine. Trebuie să vină din tine.

      Cu cuvintele lui Brâncuși:

      Arta nu se învață. E o cerință lăuntrică a omului, care simte nevoia de a-și exprima în cântece, în cuvinte, în piatră sau în culori, emoția, bucuria care-l stăpânește.

      Da, ai dreptate aici. Și dupa aia urmează munca (99% transpirația), fără de care… născut talent, murit speranță. 🙂

      Zic „ai dreptate aici” pentru că acolo unde aberezi la început despre mine n-ai dreptate. 😀

      Apreciază

      • Arca lui Goe zice:

        Aldus… Vladean a venit si a zis, in esenta, cam ce-ai zis si tu (zicand, dupa ce te-a scuturat Renata, somându-te să zici). Mare bucurie pe capul tau. Ai primit confirmarea. A zis si Vladean. Deci ai avut dreptate. QED.

        Mai Aldus ce vrei tu de fapt sa zici? De unde vine dupa parerea ta inspiratia, cum apar chestiile alea despre care zici ca trebuie sa vina din tine? Cum sustii tu c-ar aparea ele? Ca n-ai precizat. Acolo te-ai oprit cu „logica”. Incerci?

        Apreciază

      • Vladen zice:

        Dar evident ca n-am :)).
        Altfel eu cred ca poti scrie la comanda si chiar scrie bine daca ai experienta si alcool. Chiar si o tema data o poti reinterpreta cum vrei tu. Dar mai cred ca ca un scriitor adevarat are si ideile lui carors vrea sa le dea viata si probabil cu genul asta de scrieri ramane in istorie, fata de care restul sunt umplutura. Acum e posibil ca parerea mea sa fi fost influentata de Martin Eden. M-a marcat cand am citit-o, ca eram pusti impresionabil :). A fost cartea mea preferata mult timp (ca pusti).

        Apreciat de 2 persoane

        • Aldus zice:

          Exact. Iar dacă ai experiență, nici măcar alcoolul nu mai este necesar. 🙂 Poți scrie pe ce subiect ți se propune. Dar, și aici e cheia, trebuie ca acel subiect să existe și în tine. Adică, tot din tine să vină scrisul. Să-ți fie familiar. Altfel, dacă de ex ți se cere să scrii un articol de fizică cuantică și tu habar nu ai de fizică, ca scriitor cu experiență te vei descurca, dar păcălind publicul – vei scrie ceva care are fizică cuantică în titlu, dar vei duce din condei articolul în altă direcție. Va fi doar în aparență despre fizică cuantică. Adică, ce zici tu de reinterpretare.

          Și perfect de acord cu ideile proprii. Dacă am face o analogie, ideile proprii sunt ca niște pasiuni. Dacă ești medic dar ai o pasiune pentru web design, oricât de competent ai fi ca medic, dacă nu te pasionează medicina, vei avea mai mari șanse să faci ceva mișto ca web designer. Pentru că aia e pasiunea ta, aia te motivează, aia îți dă avânt. La fel cu inspirația sau ideile personale versus scrisul la comandă. Sigur că poți și la comandă, dacă ai experiență, dar nu se compară cu ceva ce vine din tine.

          De altfel, superioritatea ideilor personale în comparație cu scrisul la comandă e ușor de probat dacă ne gândim la următorul aspect: aproape toate descoperirile științifice și progresele tehnologice s-au făcut în urma unor idei originale, pe care le-au avut niște oameni geniali, care nu au vrut să urmeze cărarea bătătorită urmată de toți ceilalți ci au găsit drumuri noi, neobișnuite, necunoscute până atunci. Un tânăr student la matematică a fost picat la examen de profesorul lui (matematician de renume) pentru că a rezolvat problema primită prin metode care nu erau cunoscute atunci. Dar acele metode au devenit apoi teoreme și au îmbogățit domeniul respectiv (iar studentul a devenit cel puțin la fel de cunoscut ca profesorul lui). Dacă toată lumea s-ar limita să creeze doar „după dictare” sau la comandă, ce i se cere, atunci lumea nu ar mai progresa niciodată.

          Apreciază

  9. Arca lui Goe zice:

    Aldus azi se pare ca e ziua ta. 3, 14, Ziua lui Pi, si ziua lui Aldus. Nu cred c-ai mai primit vreodata atata atentie la un loc. Stii ca tot azi e si ziua lui Einstein? Se zice că nimic nu-i intamplator. Tot pe 14 martie s-a stins si Hawking.

    Apreciază

  10. klaus zice:

    Vise umede poate însemna și să te piși pe tine în somn, ce tot o dați în sexualitate? 🙂

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un comentariu