Un răspuns pentru Aldus

Din vorbă-n vorbă, am ajuns, cu Aldus, să discutăm despre autorii de romane polițiste. La un moment dat, îmi scrie așa:

„În primul rând, n-am zis că toți [scriitorii de romane polițiste] au fantezii, ci că unii, dar, oricum, dacă nu există măcar un dram de fantezie la baza tuturor, de unde se nasc acele personaje? Din niște calcule matematice? Din joben? Din „întreabă un prieten” sau, mai nou, pe ChatGPT? Ele sunt rodul imaginației. Iar dacă se repetă, dacă avem același personaj într-o serie de cărți care nici măcar nu formează o serie unitară, atunci în spatele lui se află un fel de vis umed al autorului. Scrii despre ceea ce visezi, nu? Despre ce-ți fascinează imaginația, despre ce te face să vibrezi atunci când închizi ochii, despre filmul care se desfășoară în conștiința ta.[…]
Așa că orice autor de texte care implică o anumită doză de creativitate are niște fantezii (mai slabe sau mai intense, mai universale sau mai specifice) care-i animă personajele. Eu doar punctam că în cazul unor autori de romane polițiste aceste fantezii par să se coaguleze în jurul unui polițist minune sau, dimpotrivă, în jurul unui delincvent genial.
Cum s-au născut personajele romanelor tale și întâmplările prin care trec ele?”

Cum să-i fi răspuns lui Aldus la aceste întrebări printr-un comentariu care ar fi depășit lungimea articolului? Mai bine să-i ofer răspunsul într-un text, direct pe blog.
Dar înainte de asta, să reparăm niște confuzii.
Fantezie, la singular, da, e sinonim cu imaginație. Dar pluralul de la fantezie – fantezii – a căpătat alte conotații în limbajul actual. Spunem „scriitorii au fantezie”, adică au imaginație. Dacă zic „scriitorii au fantezii”, sensul afirmației se schimbă; mă gândesc imediat la „fantezii erotice”. Asta să fi vrut Aldus să-mi transmită? Posibil, fiindcă mai jos îmi precizează că în spatele personajului se află un fel de „vis umed” al autorului. Vasăzică personajul creat este rodul unei poluții/ejaculări nocturne a autorului.
Ce bine ar fi dacă așa de simplu s-ar naște un personaj! Aștepți un vis erotic și dimineața te așterni pe scris!
Adevărul e că o intrigă polițistă și protagoniștii ei se construiesc inclusiv cu niște calcule matematice, cu întreabă un prieten, ba chiar și mai… din joben, că de-aia e ficțiune și nu lucrare științifică.

Cum se „face” un roman polițist? Ah exact asta am întrebat-o eu pe Lucia Verona, când mi-a zis „Scrie un roman polițist!”, fiindcă nu scrisesem decât povestiri, până în momentul ăla. Răspunsul, uluitor de simplu – „Exact la fel, doar că mai lung, adică măcar 150 de pagini” – m-a umplut de entuziasm și am trecut la treabă. Bun. Am imaginat crima, cum se petrece, cine e e victima, cine e călăul. De ce să-l fi omorât C. pe V.? Am găsit mobilul. Odată stabilit motivul, cele două personaje trebuiau „îmbrăcate” în biografiile lor. Ca să construiești caractere, ai nevoie și de alte personaje, cu care să interacționeze, care la rândul lor trebuie să fie credibile, să aibă trecut, prezent și viitor. Astea vin, nu știu cum, dar vin și se înfig în poveste, cu de la sine putere, parcă. Acum îmi lipsea personajul ăla care zice Aldus că se naște dintr-un vis umed, fir-ar să fie! – Investigatorul. Aici m-am opintit nițel, fiindcă într-un orășel de munte fără nume, nu găsești criminaliști de elită. Dar dacă e turist, în trecere pe-acolo? E perfect.
Așa-zisul detectiv principal e un polițist începător dar, din umbră, îl secondează ăsta care s-ar fi născut din vise umede, criminalistul pensionar și turist.
De-aici încolo, nu-mi mai rămânea decât să deschid o foaie albă și să mă pun pe scris, nu? Pe dracu! Nu! Dă-i cu schițe, cu calcule, cu cronometru, cu nițică geometrie în plan… exact ce zice Aldus că nu-ți trebuie.
Pe urmă, întreabă niște prieteni: un tratat de medicină legală și câțiva amici doctori, în carne și oase care, politicoși, s-au abținut să mă chestioneze de ce am preocupări așa morbide. Îți faci fișe. Iei notițe.

Nu, la joben n-am apelat, fiindcă mi se pare indecent să scoți făptașul ca pe iepure, de urechi și să joci la cacealma. Mie îmi place fair-play-ul, să-i dau și cititorului, cu lingurița, toate indiciile necesare, ca să poată exclama, la final, „ah, dacă citeam mai atent, mă prindeam cine e ucigașul!”
Abia după aia dai enter pe prima pagină albă și te așterni la drum.
„Atenție! Nu te îndrăgosti de personaje, nu te lăsa impresionată de momentele dramatice, lasă-l pe cititor să plângă, să râdă, să se sperie, tu rămâi lucidă!” Asta mi-a zis-o Lelia Munteanu, acum un car de ani, și nu cred că există un sfat mai bun pe care-l poți da unuia care bricolează la vreo poveste, indiferent de care ar fi ea.