O bibliotecă la casa omului

Așa zice Vladen într-un comentariu: că-i plac filmele europene, fiindcă în astea măcar vezi o bibliotecă la casa omului. Și brusc mi-a venit cheful să trec în revistă bibliotecile din casele oamenilor pe care i-am cunoscut.

Biblioteca mea, pe când nu știam să citesc – două rafturi de cărți deasupra patului, fixate conștiincios în perete, uneori mă atârnam de ele ca maimuța, de cele mai multe ori jupuiam cu o poftă de nedescris bucățele din cotoarele cărților. Apoi le mâncam. Cred că le și înghițeam, fiindcă nu-mi amintesc să fi scuipat vreodată prin așternuturi „Dost…”ul. „…oievski”și Frații Karamazov au rămas neatinși, pe cotor. Am consumat Cehov, Esenin, Turgheniev, Tolstoi, Mark Twain, Harper Lee, Huxley, Proust, totul la nivel organoleptic, pe bază de mestecat și înghițit. Același gust de clei, ușor aromat, care-mi făcea plăcere și greață în același timp. Poate vă întrebați cum de n-am molfăit și Dumas: era cartonat. Și Pirandello, și Proust, și Balzac erau cartonați. I-am savurat mai târziu, când am învățat să citesc. Nu mai aveau gust de clei, fiecare avea gustul său propriu. Încurajată de noua experiență, i-am citit și pe jupuiți. Pe ruși mai greu, pe autoarea unei singure cărți de vreo patru ori, mai ales după ce am văzut filmul.
Apoi am trecut la biblioteca mare (mare pentru o sufragerie mică), unde erau, de-a valma, cărți grele și cărți ușoare, amestecate cu cărți pe care dacă nu le-ai citit, nu știi ce-ai pierdut. Cărarea pierdută, Amintiri crude și insolite, Eu nu sunt Stiller, Vinovată de asasinat…

Bibliotecile altora, pe care le-am atacat în vacanțe, sunt ale gazdelor. Gazda din Eforie, gazda din Sibiu, gazda din Cumpătu, gazda din Bușteni. Pe vremea aia, a copilăriei și adolescenței, indiferent ce covor cu Răpirea sau doar floral era expus pe peretele camerei de închiriat, gazdele aveau un compartiment cu rafturi deasupra recamierului sau o comodă cu rafturi sub televizorul cu pește de sticlă, pline cu cărți. Horia Tecuceanu, Rodica Ojog-Brașoveanu, Raymond Chandler… De fapt, colecția Enigma era peste tot, în toate casele care găzduiau sezoniști, nu ca să-i facă pe ăia să-și mai prelungească șederea cu o zi, că nu terminaseră „Domnul Gallet a decedat”, ci fiindcă alea cărți se găseau în librării, pe alea le cumpărau gazdele, poate că le și citeau, nu știu, eu le-am devorat, deși n-am jupuit, mestecat și înghițit niciun centimetru de cotor.

Din bibliotecile cunoscuților am împrumutat, mult mai târziu, câte-o carte, pe care am înapoiat-o. Nu, nu chiar pe toate. Pe unele le-am păstrat, cu voia lor. Aveau prea multe, mi-au zis, aia chiar nu era cine-știe-ce.
Din biblioteca mea de adult am împrumutat unui prieten o capodoperă – Elogiul mamei vitrege. Nu i-am cerut-o înapoi, deși mereu îmi amintea că am o carte formidabilă la el. Fiindcă m-am bucurat enorm că o consideră formidabilă. Când doi oameni consideră aceeași carte formidabilă, e semn că pot rămâne prieteni, chiar dacă se văd/își vorbesc rar.

Bibliotecile de fundal pe care le văd la televizor în spatele vorbitorului sunt, de cele mai multe ori, spectaculoase. Mii de cotoare perfecte, din care n-a ros nimeni, nimic. Mii de volume citite decent, pe îndelete, sau în grabă. Mici dezamăgiri, la un pahar de Hennessy, sau mari revelații, cu un vin roșu foarte bun. Sau mii de volume perfecte, cărora niciodată nu le-a fost dezvirginat șnitul.

Bibliotecile vieții.
Voi aveți cărți necitite pe care le-ați pus la păstrare spre a le citi cândva?
Aveți și cărți cu cotoare frumoase, pe care nu le veți citi niciodată, dar stau acolo, fiindcă dau bine?