O zi perfectă

Cum definim o zi perfectă? O zi în care nu se întâmplă nimic rău. În care nu te doare nimic. În care nu te enervează nimic. În care trăiești la foc mocnit, prietenos, banalitatea. În care oamenii cu care intri în contact îți dau senzația de déjà vu. Pun întrebări la care te așteptai. Răspunsurile tale sunt cele de care aveau nevoie. Un zâmbet de ușurare – ah, bănuiam eu! – pe post de mulțumesc. Un zâmbet face cât două mulțumesc-uri. Le zâmbești și tu, la schimb, să știe că și tu le mulțumești că nu sunt tâmpiți, că pun preț pe răspunsul tău mai mult decât pe ce le-a zis o vecină, Google, televizorul…
Cât scriu aceste rânduri, vine pisicul, miorlăind dramatic-ipocrit (e capabil să fie gelos pe niște gânduri!), că vrea în brațe. Bine, mă, hai în brațe!… Nu, nu! Lasă tastatura! Nu scriem ecuații. Nu acum.
Mă ascultă din prima, renunță la matematicile lui pisicești cu multe zero-uri și multe procente și mi se cuibărește pe genunchi. Pornește motoarele fabricii de lână. Toarce cu frenezie. Vrea să ne dăm cap în cap. Ne dăm. Ne berbecim de două-trei ori. Pe urmă se lasă greu, mi se îngroapă în poală și nu mai vrea nimic de la ziua lui perfectă.
O zi perfectă e atunci când poți să iei întâmplările care dau peste tine ca hiperbanale. Ba, mai mult, ca pe niște întâmplări pe care ți le-ai dorit.

N.M.: Am scris nimic-ul ăsta, marcată de un film pe care l-am văzut ieri, la recomandarea unui vechi prieten: A Perfect Day

Și dacă ziua voastră n-a fost chiar perfectă, după ce-l vedeți, devine.