Sosia soției

Taxiul, galben, ca toate taxiurile. Șoferul, tomnatic și curățel. În mașină miroase abia perceptibil a măr verde, de la brăduțul care atârnă de retrovizoare.
– În Berceni, zic, prin Emil Racoviță.
Cursa e lungă. Sunt relaxată, n-o să mă refuze. Nu după ce m-am cuibărit pe bancheta din spate, cu toate sarsanelele mele, de jur împrejur.
– Mare ghinion am azi, zice șoferul. Toată lumea vrea în Berceni, și eu vreau acasă, în Militari. Nevastă-mea mă așteaptă de o oră la masă!
Am mai auzit introducerea asta, de zeci de ori. Marketing. Ți se explică, voalat, că aia nu e o cursă, e o favoare. Poate pică mai mult de șapte lei la final. Taximetriștii, chiar și cei mai inadecvați meseriei, sunt psihologi fini, care și-au făcut încălzirea la bugetari: sugerează-i clientului că e culpabil. Fă-l să simtă asta la greu!
– Bine, zic, poate ar trebui să vă mutați în Berceni. Dar nu-i exclus ca toți clienții, atunci, să vrea în Militari.
E cald. Soarele îmi topește o ureche, aia dreaptă. Dacă n-ar fi total nepoliticos, m-aș tolăni în poziție de somn. Simt așa, o blegeală în mine… Radioul varsă niște acorduri italienești, pe Magic. Muzică, nu zgomot. Aș prefera zgomot.
-De fapt, zice șoferul, chiar am două case!
Nu zic nimic. Atunci râde de umplutură, un râs dichisit, de om care știe multe și dă puține-n vileag.
Iar nu zic nimic.
– Am, ca să zicem așa, urmeză el, o casă acasă și o casă secretă. În fiecare mă așteaptă o femeie.
– Ah, știu, zic și eu, ca marinarii cu câte-o nevastă în fiecare port!
N-am chef de-o poveste de viață, pe bune, n-am chef! Strâng sacoșa principală la piept. Mă fac și eu cât pot de mică, urmează vreo trei semafoare lungi cât Evul Mediu. Nu vreau povești!
– Când am cunoscut-o pe nevastă-mea – încă nu știam că o să mă însor cu ea – aveam două iubite, ca să zic așa. Când m-am însurat, le-am scos din viața mea. Nu acceptaseră condiția…
– Îhî!, zic.
– Acum șapte ani am cunoscut o femeie. Avusese un bărbat bețiv care o și bătea. Abia am reușit s-o fac să se despartă de el. Femeie de sacrificiu!… I-am zis, uite, puiule, care-i treaba, eu țin la tine, dar sunt însurat, am familie, băiat mare… N-o să divorțez niciodată pentru tine, și nici pentru alta. Ne simțim bine împreună, te iubesc, n-o să-ți lipsească nimic… Dar dacă începi vreodată cu prostii, să mă suni acasă, să speri că… Înțelegi? I-am zis-o din prima. A înțeles. Și uite, avem șapte ani împreună. Și totul merge bine.
E oră de vârf. Ne târâm, bară la bară, pe-un bulevard înroșit.
Tace un minut. Cântă Puff Daddy. Întreb, ca să nu creadă că nu l-am ascultat:
– Și soția ce zice? Nu s-a prins? N-are măcar o bănuială?
Omul înflorește la volan. Aici voia să ajungem: la triumful perfecțiunii minciunii asupra adevărului.
– Vedeți tricoul ăsta?
Un tricou cu guler și trei năsturași, tip Lacoste, cu niște steluțe mici, albastre, ca niște fulgi de zăpadă, azvârlite pe bumbacul alb.Tricou de bună calitate, rezistent.
– Am cinci de-astea! Două la ea, trei acasă. Dacă rămân acolo mai mult de două ceasuri sau poate toată noaptea, a doua zi plec cu unul identic, curat, spălat cu același detergent și același balsam pe care le folosește nevasă-mea. Ca să nu mai zic că tipa, amanta, trebuie să se dea cu același parfum ca nevastă-mea, aceeași vopsea de păr, aceeași lungime a firului de păr…
Al doilea semafor medieval dă în verde.
Încerc altceva:
– Și nu se supără? Nu simte că-și pierde individualitatea, că devine o umbră a celeilalte?
Pufnește superior, semn că n-am înțeles nimic din ce era important.
– De ce să se supere? Că are cineva grijă de ea? Că primește cadouri? Că mă port frumos, nu ca nenorocitul de bărba-su?
– Nu știu, poate de sărbători, când stă singură-n casă…
– De sărbători? De sărbători nu-i lipsește nimic. Și vin prietenele pe la ea.
– Și-n vacanțe, întreb, în vacanțe merge tot cu prietenele?
– E, ce să facem! Nu poți avea chiar totul în viață!… Dar o mai scot eu… La un restaurant discret… Deși e complicat.
Alt semafor lung îi dă răgaz să-și întoarcă fața către mine:
– Pe mine mă cunoaște atât de multă lume, încât nu prea pot să risc ieșiri de-astea, în societate.
Mă uit la el cu mare atenție. Față comună, cam bucălată, dar îngrijită. Față de contabil sau de inspector fiscal sau de militar ieșit la pensie, că ăștia se pensionează pe la cincizeci de ani. Zic:
– Uite, eu nu vă cunosc!
Râde.
– Normal! Că nu vă învârtiți în mediile în care mă învîrtesc eu. Prin natura profesiei…
Ah, când aud de natura profesiei, mor! Încerc marea cu degetul:
– Polițist? Militar?
Cârdul de mașini se urnește, ne mișcăm și noi. Iar nu-i mai văd decât ceafa, tunsă artistic, din foarfecă. Nu e om de uniformă, asta e clar.
– Nu, doamnă, am fost ceva mai special. Psiho-pedagog, ca să zic așa, în sistem.
În sistem! Deci eram pe-aproape. În sistem, dar îmbrăcat civil.
– … și vă dați seama, am pregătit zeci de generații de băieți de-ăștia… Și când mă văd, oho, ‘trăiți dom profesor! – n-ai cum să nu vorbești cu ei. De-aia… mai ușor cu restaurantele! Femeia m-a înțeles, a înțeles situația. Mai mult prin cartier.

Viraj la stânga. Soarele bate acum din spate, mai fără putere. Blocurile sunt clare, umbrele mai adânci. Rufele din balcoane, la vedere. O femeie calcă tricoul alb cu minuscule steluțe albastre. Pentru el. Nu, nu pentru el, pentru cealaltă!
Ceafa șoferului e roșie de căldură și strălucește de transpirație. Gulerașul alb, imaculat.
– Și niciodată, chiar niciodată, soția n-a avut vreo bănuială?! Întreb.
Bărbatul de la volan râde înduioșat:
– Doamnă! Dumneavoastră știți ce tort i-am comandat de aniversarea a treizeci de ani de căsătorie?
Tac, fiindcă nu știu.
– Un tort identic cu ăla de la nunta noastră, doar că fără mire, mireasă… Prostii de-astea! Același tort! A înnebunit de bucurie!
Încerc s-o văd pe femeia celor treizeci de ani de căsnicie fericită, bătând din palme, râzând emoționată, gata să plângă, încolăcindu-și brațele în jurul acestui gât grăscior înroșit de căldură, gât de șofer la volan.
Băi, nu pot!
Văd doar o femeie tristă, care râde când e musai, călcând un tricou alb, cu steluțe albastre, spălat și îmbălsămat ca la el acasă.