Muntele de Lanolină

Cum am ajuns eu la poalele Muntelui de Lanolină

Cu chin!
Masa din sufragerie, aia cu labe de leu, s-a transformat în masă de consiliu. Tata și cu mine analizam „oferta” broșurii de admitere la facultăți. Ce căutam: căutam unde NU se cere fizică și matematică. Tata era mulțumit că, în sfârșit, m-am hotărât să intru în rândul oamenilor. Tata, un tip atât de flexibil, de adaptabil, de lipsit de prejudecăți, avea o prejudecată majoră: fără facultate, ești un ratat.
Am tăiat de pe listă Dreptul (mi-ar fi plăcut!), fiindcă dosarul meu politic nu era OK. Mă rog, pe vremea aia nu ziceam OK, ziceam curat. Curat ar fi fost cu părinți membri de partid, cu bunici țărani săraci… Eu n-aveam. De nici unii. Pe mine mă cam durea la bască de dosarul controversat, că nu eram eu de vină pentru bubele lor. Era destul că mă făceam vinovată de tot prezentul: căzută la Conservator, fugită de-acasă, măritată fără știrea și acordul familiei, lucrând ca muncitor necalificat. Cum ziceam, am tăiat Dreptul, am tăiat și Medicina pe caz de boală pe Fizică, am tăiat… Uite, tată, la Veterinară nu se cere Fizică! Ne-am entuziasmat vreo juma de ceas, cum o să tratez eu câini și pisici.
A venit mama de la serviciu, a aflat despre ce e vorba și ne-a zis:
– Treziți-vă! La Veterinărie intră toți ratații (păi, și eu ce eram?!), căzuți pe la facultăți de Artă, și după primul an renunță. Să ți-i înșir? Fata lui Diplan, a plecat în anul doi. Trecuse în doi și s-a retras. Fiindcă nu putea să bage mâna într-o vacă. Poți tu să bagi mâna în vacă?! Știi cât e o vacă de mare?
Eu știam cam cât e o vacă de mare. Ce dracu! Văzusem vaci cu nemiluita, din tren. Nu înțelegeam însă de ce să bag mâna în ea, dar maică-mea lucra de cinșpe ani bibliotecară la Medicină Veterinară și avea la exemple de-astea de actori, pictori, cântăreți care-și dăduseră copiii la o facultate nepotrivită, unde bagi mâna până la cot în vaci, cai, boi, că l-a lăsat mut pe tata.
Pe urmă ea s-a dus în dormitor să se schimbe și noi am rămas ca doi proști, în jurul mesei cu labe de leu, cu toată broșura de Admitere citită și răs-citită, fără soluții. Și atunci, tata a zis timid:
– Ce-ar fi dacă ai încerca la Farmacie? Chimia nu e grea. E o meserie frumoasă, curată, potrivită pentru femei.
Mi-a surâs ideea. Chimia nu era grea. Cel puțin aia specială, pentru licee de muzică, era chiar plăcută. Și foarte scurtă și clară. Bazele au gust leșios și albăstresc turnesolul, acizii sunt acri și-l înroșesc. Ce mare brânză? Unde nu pricepi, guști.
Și am acceptat s-o pornesc pe drumul ăsta, spre Muntele de Lanolină. Care nici măcar nu se zărea în momentul ăla. Abia memoram marcajul: cruce verde. Ține-o drept înainte, drum de vară până-n seară, treci prin pădurea de hidrocarburi aromatice, prin mlaștina lui Mendeleev, du-te la meditații, apucă-te de genetică, învaț-o singură, că meditatorul e mai prost ca tine, vezi că reacția fenolului cu acidul cianhidric e o răspântie periculoasă – cinci căi de reacție, cinci gheare ucigașe, nu le știi până la capăt, ai belit-o, cazi, cazi și iar cazi. Iar cazi.