Muntele de Lanolină

Cum am ajuns eu la poalele Muntelui de Lanolină

Cu chin!
Masa din sufragerie, aia cu labe de leu, s-a transformat în masă de consiliu. Tata și cu mine analizam „oferta” broșurii de admitere la facultăți. Ce căutam: căutam unde NU se cere fizică și matematică. Tata era mulțumit că, în sfârșit, m-am hotărât să intru în rândul oamenilor. Tata, un tip atât de flexibil, de adaptabil, de lipsit de prejudecăți, avea o prejudecată majoră: fără facultate, ești un ratat.
Am tăiat de pe listă Dreptul (mi-ar fi plăcut!), fiindcă dosarul meu politic nu era OK. Mă rog, pe vremea aia nu ziceam OK, ziceam curat. Curat ar fi fost cu părinți membri de partid, cu bunici țărani săraci… Eu n-aveam. De nici unii. Pe mine mă cam durea la bască de dosarul controversat, că nu eram eu de vină pentru bubele lor. Era destul că mă făceam vinovată de tot prezentul: căzută la Conservator, fugită de-acasă, măritată fără știrea și acordul familiei, lucrând ca muncitor necalificat. Cum ziceam, am tăiat Dreptul, am tăiat și Medicina pe caz de boală pe Fizică, am tăiat… Uite, tată, la Veterinară nu se cere Fizică! Ne-am entuziasmat vreo juma de ceas, cum o să tratez eu câini și pisici.
A venit mama de la serviciu, a aflat despre ce e vorba și ne-a zis:
– Treziți-vă! La Veterinărie intră toți ratații (păi, și eu ce eram?!), căzuți pe la facultăți de Artă, și după primul an renunță. Să ți-i înșir? Fata lui Diplan, a plecat în anul doi. Trecuse în doi și s-a retras. Fiindcă nu putea să bage mâna într-o vacă. Poți tu să bagi mâna în vacă?! Știi cât e o vacă de mare?
Eu știam cam cât e o vacă de mare. Ce dracu! Văzusem vaci cu nemiluita, din tren. Nu înțelegeam însă de ce să bag mâna în ea, dar maică-mea lucra de cinșpe ani bibliotecară la Medicină Veterinară și avea la exemple de-astea de actori, pictori, cântăreți care-și dăduseră copiii la o facultate nepotrivită, unde bagi mâna până la cot în vaci, cai, boi, că l-a lăsat mut pe tata.
Pe urmă ea s-a dus în dormitor să se schimbe și noi am rămas ca doi proști, în jurul mesei cu labe de leu, cu toată broșura de Admitere citită și răs-citită, fără soluții. Și atunci, tata a zis timid:
– Ce-ar fi dacă ai încerca la Farmacie? Chimia nu e grea. E o meserie frumoasă, curată, potrivită pentru femei.
Mi-a surâs ideea. Chimia nu era grea. Cel puțin aia specială, pentru licee de muzică, era chiar plăcută. Și foarte scurtă și clară. Bazele au gust leșios și albăstresc turnesolul, acizii sunt acri și-l înroșesc. Ce mare brânză? Unde nu pricepi, guști.
Și am acceptat s-o pornesc pe drumul ăsta, spre Muntele de Lanolină. Care nici măcar nu se zărea în momentul ăla. Abia memoram marcajul: cruce verde. Ține-o drept înainte, drum de vară până-n seară, treci prin pădurea de hidrocarburi aromatice, prin mlaștina lui Mendeleev, du-te la meditații, apucă-te de genetică, învaț-o singură, că meditatorul e mai prost ca tine, vezi că reacția fenolului cu acidul cianhidric e o răspântie periculoasă – cinci căi de reacție, cinci gheare ucigașe, nu le știi până la capăt, ai belit-o, cazi, cazi și iar cazi. Iar cazi.

Acest articol a fost publicat în amintiri, Ce știe spițerul, d'ale Prăvăliei, Uncategorized și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

9 răspunsuri la Muntele de Lanolină

  1. JoSePh zice:

    Csf? Ncsf! Nu toti avem sânge albastru si… rece! 🙂

    „…Eu, înţelepciunea, am ca locuinţă mintea şi pot născoci cele mai chibzuite planuri.
    Frica de Domnul este urârea răului; trufia şi mândria, purtarea rea şi gura† mincinoasă – iată ce urăsc eu.
    De la mine vin sfatul şi izbânda, eu sunt priceperea, a mea este puterea.
    Prin mine împărăţesc împăraţii şi dau voievozii porunci drepte.
    Prin mine cârmuiesc dregătorii şi mai-marii, toţi judecătorii pământului.
    Eu iubesc pe cei ce mă iubesc, şi cei ce mă caută cu tot dinadinsul mă găsesc.
    Cu mine sunt bogăţia şi slava, avuţiile trainice şi dreptatea.
    Rodul meu este mai bun decât aurul cel mai curat şi venitul meu întrece argintul cel mai ales.
    Eu umblu pe calea nevinovăţiei, pe mijlocul cărărilor neprihănirii,
    ca să dau o adevărată moştenire celor ce mă iubesc şi să le umplu vistieriile….”

    Apreciază

  2. Oana zice:

    Să nu mai cazi…

    Apreciat de 2 persoane

  3. Vladen zice:

    Hehehehe, mama fix invers, a fugit de acasa ca sa faca facultate si sa nu se marite cu alesul (lui bunicu’) 😀 . Doar ca la ea a fost medicina.

    Apreciat de 1 persoană

    • Eu am fugit de-acasă pentru motive mai josnice: ca să am voie să mă văd cu idiotul de care eram îndrăgostită și m-am măritat cu el ca să mă apere Statul, cu acte în regulă, de mânia părintească ce se abătuse asupra mea, fiindcă, abia căzută la Conservator, mie îmi ardea de iubit.

      Apreciază

  4. papagigli zice:

    Mie, ca sa ti-o spun pe bune, mi-a placut chimia cam cit mi-a placut si scarlatina. Si cum multi nu scapa de scarlatina, tot asa nici eu n-am scapat de chimie. La FUT, ca acolo mi-a placut mie, aveam o vrajitoare, la chimie. O vrajitoare cu care m-am inteles excelent. Cam cum se intelege Putin cu Jelenski. Drept pentru care am fost poftit afara inca de la primul seminar, intrucit vrajitoarea nu inghitea figurantii. In drumul meu spre „afara”, mi-a comunicat si nota pe care o voi lua in sesiunea din iarna si care, in mod cu totul fascinant, a coincis si cu cea din presesiunea din vara si cu cea din toamna. Ca bag sama, vrajitoare fiind, avea revelatii d-astea nesanatoase. Si ca s-o scurtez, am luat chimia in „re”, dar cu pile supradimensionate.
    In privinta fugitului de-acasa, sa nu-ti para rau. Asta-i caracteristica marilor aventurieri. Eu n-am fugit, ca n-aveam conditia fizica necesara, dar am luat trenul spre litoral. Ajuns inapoi acasa, dupa patru luni, am gasit un A4 plin, pe ambele fete, cu numerele de telefon ale spitalelor de urgenta si ale morgilor din toata tara. Numai parinte sa nu fi, desi, uite c-am ajuns.

    Apreciat de 1 persoană

    • Continui să cred că nu copiii sunt vinovați de căutarea lor prin morgi și spitale, ci modul în care îi tratează părinții lor: ca pe niște vasali. Ca să nu zic iobagi, legați de glie.

      Apreciază

      • papagigli zice:

        N-as putea spune ca-ti impartasesc opinia in totalitate. Si am sa-ti spun si motivul. Tinind cont ca internetul si mai ales anturajul au cea mai mare pondere in componenta comportamentala si cea cognitiva a juniorilor, as spune ca parintii sunt undeva pe un loc trei. In privinta scolii, ponderea tinde spre zero. Dar asta e doar un punct de vedere care poate sa difere de realitate intr-o oarecare masura.

        Apreciat de 1 persoană

  5. Suzana zice:

    Un traseu interesant si pentru un roman! Nu mi l-as fi imaginat astfel. Poate ca pasiunea pentru meserie a venit firesc! Mie imi placeau cam toate, asa ca hotararile, alea care au fost, au introdus in ecuatie memoria si logica Nu as fi putut invata pe de rost pagini intregi. Mi se parea imposibil si nimeni nu mi-a spus ca memoria se poate dresa! 😀 In schimb, daca invatam despre un rationament care declansa o pagina de formule, mi se parea mai simplu sa stiu doar rationamentul, pentru ca restul nu trebuia invatat. Totusi drumul ales sper sa-ti fi adus anumite bucurii, pentru ca mi-l imaginam si pe el ca un fel de alchimie pretioasa. Asa il vedeam si cumva il simt si acum intr-un mod special, poate nu atat de idealizat! 🙂
    O seara frumoasa si un weekend linistit! ❤

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s