Spiciuiri (13) O supă sărată

O vreme, am fost prieteni. La cataramă. Domn’ doctor în sus, domn’ doctor în jos. Vorbea pe înțelesul prostimii. Ăsta e un lucru bun. Nu se enerva niciodată. Avea timp, răbdare și un soi de înțelepciune bătrânicioasă. Știa de toate. Din toate câte puțin. Da, pe la chimie l-am prins scârțîind, dar doctorii nu prea se omoară cu chimia. I-am trecut cu vederea explicațiile ciupite din lecturi de popularizare a științei.
L-am chemat s-o trateze pe bunică-mea. M-a contrariat când a recomandat o supă sărată în locul unei perfuzii, în timpul unei gripe cu febră mare care o deshidratase cumplit. Însă nu-i ceri doctorului socoteală, nu te pui cu el, cel mult nu-i respecți recomandările, în mod discret. Faci tu ce te taie capul.
Dar sugestia cu exerciții fizice (atât cât se pot ele numi fizice când ai 96 de ani) a mers de minune. Babiclonț a continuat să execute optimi de genuflexiune sprijinindu-se de calorifer, seturi de douăzeci, până la 100 de ani. Mai făcea și patru lungimi de apartament de două camere de câteva ori pe zi, cu conștiinciozitatea unui înotător care face bazine pregătindu-se de concurs. Câinele o urma disciplinat, bucuros de plimbările suplimentare, chiar dacă iarba era persan-mochetă-persan și retur.
Prietenul meu, doctorul, trecea s-o vadă adesea, cu plăcere. Îl iubeam pentru asta. Babiclonț era sănătoasă tun, la cei 96 de ani ai ei. Fuma două țigări pe zi, una la cafeaua de dimineață, o jumătate din a doua după masa de prânz și ultima jumătate seara, înainte de culcare, la aspenter.
Când venea doctorul, fuma cot la cot cu el, două țigări una după alta, pe uscat. Babiclonț n-a fumat la supărare decât atunci când a murit tata. Altminteri, fuma de răsfăț, de plăcerea conversației.

L-am cooptat pe doctor în Academia Tăcută, un site dispărut, o cafenea simpatică despre care azi nu mai știu decât Lelia Munteanu, klaus și doarF, dintre garagii. Doctorul a venit cu un nickname imprevizibil – ulterior și-a făcut și blog cu pseudonimul ăsta – Lolita Traseista. Spectaculos omul în a disimula nu doar ocupația, dar și genul. Ne-am jucat ani buni, în dialoguri savuroase, pe forumul unui ziar și în Academia Tăcută. Mustăceam când diverși interlocutori, dar mai ales interlocutoare, o atacau pe curva de Lolita cu patimă și convingere.
A doua zi râdeam în hohote la muncă – am uitat să vă spun, eram colegi sub aceeași siglă, același patron ne plătea pe amândoi, pe mine ca spițer, pe el ca doctor. Până într-o zi.

Într-o zi, într-o conjunctură ultralegală și hiperadministrativă, niște organe au cerut actele de studii ale angajaților. Și el n-avea la dosarul de personal decât o adeverință pe-o jumătate de coală de hârtie, cu antetul unei facultăți de medicină reale, cu o ștampilă pe nașpa și cu semnătura unui decan care n-a existat niciodată. Terminase un liceu, făcuse armata, un an de facultate și pe urmă beznă. Ba nu, se însurase cu o doctoriță cu patalama, care l-a lăsat când cu scandalul, dar – culmea! – din cu totul alt motiv.
Ce s-a întâmplat după asta?
Nimic. Absolut nimic. A continuat să semneze rubrica de consiliere fitoterapică în revista firmei, doar cu numele întreg, fără „Dr.”
Oamenii au continuat să-i ceară sfaturi și să le urmeze.
Eu n-am mai vorbit cu el decât „bună – bună”.
Babiclonț plecase demult dintre noi, plecase din motive personale de 102 ani, chiar dacă nu mâncase o supă sărată ca antidot al deshidratării, cândva. Plecase pur și simplu, neștiind că a pierdut o perfuzie salvatoare, fiindcă se salvase singură, pe bază de autosugestie – eu trebuie să trăiesc, viața e scumpă, înmormântările costă mult.