Spiciuiri (12)

M-a sunat ieri o prietenă.
Am ezitat puțin, dacă să scriu prietenă, dacă nu e prea mult spus, că nu ne-am împărtășit secrete personale, ne vedem din an în paște și tot așa de rar vorbim…
S-o numesc cunoștință? Sună oribil.
Cunoștințe îmi sunt vecinii din bloc, ăia cu care mă salut.
Poate și funcționara de la poștă, care-mi numără banii de pensie. Îi numără foarte conștiincios, rar, o face o singură dată, sub nasul meu, ca să nu fiu nevoită să iau operațiunea de la capăt. Cât durează răsfoirea bancnotelor, stau cu coatele pe ghișeu ca la bar și mă uit la ea, la fața ei, la mâinile ei, la colierul filiform de la gât pe care atârnă o biluță cât un bob de mazăre.
Uneori pare obosită și descurajată, alteori binedispusă și proaspătă, atât de proaspătă cât poate fi o femeie trecută de 50 de ani care nu se fardează, nu se coafează – e tunsă scurt, nu trage să arate mai tânără decât este. Doar unghiile, date cu sidef (cum nu se mai poartă), sunt impecabile; nicio pieliță, niciun milimetru de lac sărit. Un fetiș sau o carte de vizită, nu știu, oricum, are mâini drăguțe, expresive, mâini de om bun. Uneori schimbăm două vorbe, despre vreme, despre aglomerația din piață, nimicuri.
În felul ăsta, am senzația că ne cunoaștem și ne simpatizăm, chit că prima oară s-a uitat urât la mine, sau așa mi s-a părut mie…

Cea care m-a sunat ieri e cu mult mai mult decât o cunoștință, e o persoană cu care am vorbit mult despre multe – lucruri și oameni, ne-am bucurat împreună, ne-am revoltat de diverse, ne-am împrumutat cărți, de fapt ea mi-a împrumutat cărți pe care le citise și i-au plăcut (mi-au plăcut și mie, nu în mod egal, dar niciuna nu era de lăsat din mână), și gestul ăsta, împrumutatul de carte e, pentru mine, mai intim decât o îmbrățișare camaraderească, decât o descărcare de suflet la un pahar de vin, e un semn de încredere și prețuire.

Deci da, ieri m-a sunat o prietenă să mă felicite pentru că sunt tânără pensionară și să-mi spună că se bucură de revenirea mea pe blog. Și mi-a făcut ziua fericită, pe bune. Nici nu mai știu de când nu m-am mai simțit așa de bine.



***



De câteva zile, tot vine lume în farmacie, fluturând niște jumătăți de coală A4 pe care zăresc un tabel. Ceva cu nume, prenume, vârstă și iodură de potasiu. N-am citit atent, fiindcă prăvălia noastră nu se numără printre cele 2500 alese de Ministerul Sănătății. Ministrul Rafila n-a dorit să facă publicitate acestora la televizor, prin urmare nu a anunțat că „pastilele pot fi ridicate din farmaciile Dr. Max, Catena și Help Net, iar – în localitățile unde lanțurile nu sunt reprezentate – din câteva unități farmaceutice listate pe site-ul ministerului” .
Nu, a dat-o vag, dar etic: „avem 2.500 de farmacii în toată ţara de unde [pacienții] îşi pot ridica în mod gratuit aceste pastile.” Nu, Ministerul Sănătății n-are nicio farmacie și oricât ar fi lanțurile de afaceri veroase cu prieteni la guvern, nu-i dictează ministrul patronului când să facă achiziții. Azi, mâine, om mai vedea. Douăzeci de bani pastila, zău dacă merită! Băăi, dacă nu descarci mâine două tiruri în lanț, îți pun lațul de gât! Zău? Unde scrie? E vreo lege în sensul ăsta? Dar ministrul nu știe, crede că legea se face când vine el la televizor. Prin urmare, a pornit o campanie de plimbat oamenii prin oraș, înainte ca fabrica să apese butonul primei șarje.

În felul ăsta, văd 15 – 20 de amețiți/amețite pe zi, care întreabă dacă avem iodură. Între timp oamenii s-au împrietenit cu antidotul, nu-i mai zic iodură de potasiu, o strigă pe scurt, iodură. Uneori îl elimină și pe „aveți”, zic Iodură și adaugă un semn de întrebare din intonație, dovadă că au vizitat măcar cincizeci de farmacii degeaba.
Departe de-a mă enerva, căutătorii de iodură mă amuză. I-am împărțit pe categorii și sunt atât de afiliați acestora încât, în doar câteva zile, am învățat să-i recunosc după față și uneori le-o iau înainte, zic prima „N-avem!”, ca să nu-și mai piardă timpul aiurea-n tramvai.
1. Căutătorul conștiincios. Se prezintă la prima oră, e calm, nu se grăbește. De ce? Pentru că și-a luat liber de la muncă. Așa face de obicei când are o problemă importantă de rezolvat. Nu iese nițel în timpul programului, nu dă o fugă, nu ciupește din orele pe bani ca să le economisească pe cele personale. Că se duce la dentist, la notar sau la fisc, își strică o zi de concediu și rezolvă problema temeinic. Are cel puțin zece ore la dispoziție să bifeze ce și-a programat pentru azi. Iodură de potasiu? Aia e! O s-o găsească până în cele din urmă. Nu-l interesează de ce n-avem, că e farmacie, nu începe un fel de târguială țâfnoasă cu „păi… n-a zis ministrul că se găsește în farmacii?” Nu, își vede de proiectul zilei, pleacă mai departe, ferm convins că, dacă a zis ministrul să caute prin farmacii, înseamnă că se găsește. Punct.
2. Căutătorul familist. E, de cele mai multe ori, femeie. Nu vine cu două-trei jumătăți de foaie A4, vine cu un teanc. Are copii, mai mulți, e măritată, și-i trăiesc -slavă Domnului! – și părinții, și socrii. Știe că pentru ăi bătrâni nu se dă iodură, pentru ei n-are documente, însă îi aduce în persoană fizică, să vezi că există, că merită și ei să mai apuce măcar zece ani de bătrânețe neiradiată. Nu vine chiar cu tot familionul, vine cu cei trei copii, cu mă-sa, cu soacră-sa și cu două vecine, prietene de-ale ei. Copiii urlă. Fără nicio legătură cu cauza. Țipă, se aleargă prin farmacie și dărâmă automatul de dezinfectant. Care se sparge. Nu-i nimic, și-așa nu-l mai folosesc decât purtătorii benevoli de mască. Numai că zeama aia aluneacă. N-aș vrea să le văd pe babe cu cracii în sus. Mama acelei numeroase familii își ia o față de osândită și întreabă pe ton milog și ilegal – Nu ne dați și nouă niște iodură d-aia? – și parcă stă să plângă. Niște, în situația dată, înseamnă ce-i pe recomandările medicale plus încă ceva, pentru babe, pentru vecine… Îi zic că n-avem. Sprâncenele i se apropie, face un mărunțel din buze parcă o taie o crampă la stomac și ochii îi vorbesc în continuare, ba țintă într-ai mei, ba rostogolindu-se peste adunătura de suflete care o însoțește – ‘aidi, bre, că parcă noi nu știm că n-aveți niciodată pentru ăștia mulții și amărâții…
3. Căutătorul panicos. Nici n-are timp să salute. E tot o întrebare, o rugăminte, o disperare și-o criză de timp. Zice din ușă – Help! Sunteți ultima speranță. Să nu-mi spuneți că n-aveți iodură!… Îi spun că n-avem. Phuai!… Și noi ce ne facem? De ce mint ăștia că e, dacă nu e? Știți a câta farmacie sunteți? Și când vă bagă? N-apuc să-i răspund la niciuna din întrebări. Pleacă val-vârtej, exact cum a venit.
4. Căutătorul jenat.Vine seara, spre ora închiderii. Are un aer ușor încurcat, se scarpină în cap, nu știe cum să-nceapă. În primul moment îl bănuiesc că vrea viagra, nu pentru el, pentru un prieten, desigur. Pe urmă scoate binecunoscuta hârtie din buzunar care e răsîmpăturită și-o împinge spre mine cu jumătate de gest, nici nu e sigur că vrea să mi-o arate, nici că-i trebuie ce scrie acolo, de fapt nu-i trebuie, dar se conformează așa, într-o doară, tâmpeniei generale, și abia șoptește, complice – Aveți antinucleară de-asta? Clătinatul meu din cap e o ușurare. Bine că n-am, altminteri ar fi trebuit să admită că, deși nu e genul care pune botul la manipulări ieftine și deține controlul în general, se cacă pe el de frica morții.

Acest articol a fost publicat în actualitate mioritică, apucături proaste la români, d'ale Prăvăliei, Uncategorized și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

29 de răspunsuri la Spiciuiri (12)

  1. Samanu Q zice:

    Am o simpla intrebare : sa zicem ça iodura e distribuita populatiei si ça din senin apare o stire falsa ca sunt radiatii provenind de la o centrala. Care sunt efectele adverse in cazul unui consum nejustificat? In 86 eram copil si nu ne au dat nimic. Daca inteleg bine, copii sunt mai expusi pentru ca tiroida lor se dezvolta. Ideea e de a o satura de iod stabil pentru ca cel radioactiv sa nu se poată fixa.

    Apreciază

    • Un consum nejustificat, adică fără motiv real, nu depășind doza recomandată. Sunt aceleași efecte adverse ca și în cazul în care administrarea s-a făcut pentru a preveni captarea de iod radioactiv din atmosferă.
      Cred că ceva tulburări digestive, gust metalic în gură… Depinde, unii nu prezintă nicio reacție adversă.
      E ca și cum ai lua paracetamol fără să ai febră; nu ți se întâmplă nimic, nu-ți scade temperatura corpului sub cea normală. 🙂

      În 86 eu am luat iodură de potasiu, pentru că am avut ocazia. Dar am luat-o degeaba. Accidentul a fost pe 26 aprilie, noi în România am aflat pe 1-2 mai. Îmi amintesc, că eram la mare. Pe 3 mai am luat KI soluție… Tiroida mea avusese timp berechet să se satureze cu izotopul radioactiv. Așa că am băut zemuța aia degeaba.
      Luni, când ne-am întors la facultate, ne-am dus buluc la laboratorul de fizică să vedem dacă suntem radioactivi. Zbârnâia contorul când îl apropiam de cap, probabil că în părul nostru era ceva stronțiu … La fel și în iarba din curtea facultății. Zbârnâia ca o sonerie acolo.

      Apreciază

  2. Vladen zice:

    Dar totusi un bunker prin curti nu sapa? Sau rezolva iodura chiar totu’-totu’?!

    Apreciază

    • Da, iodura asta e ca și cum i-ai spune unuia care mai are de trăit două luni, pune-ți fularul, să nu răcești. Stronțiul și Cesiul au timp de înjumătățire câteva zeci de ani. Iodul 8 zile. Dacă se întâmplă nu te apără nimic.
      Dar nu cred că se întâmplă.

      Apreciat de 1 persoană

    • Samanu Q zice:

      Citeam acum câțiva ani ca înflorire afacerea bunkerelor . Cele mai multe ar fi in Australia.

      Apreciat de 1 persoană

    • Amurg zice:

      Sa sape bunkere prin curtile blocurilor, sa fie loc pentru toti locatarii cu catel, cu purcel. 😅

      Apreciază

      • Vladen zice:

        Ala pentru locatari de blocuri se sapa in subsolul stabilimentului, printre muraturi din 2012, ca e usor, e de regula inundat de la conducta de apa calda, ca de aia nu e apa mai sus de 6 ca nici hidroforul nu face fata :)).

        Apreciază

      • Amurg zice:

        Daca o sa fie printre muraturi, o sa fie vai de bietul purcel. 😅
        Dar cred ca mai degraba o sa se naruie sandramaua si o sa ne ingroape pe toti, inainte sa ne execute nucleara.

        Apreciază

      • E cum zice Vladen: e bunker sub bloc. Mai e și împărțit în cavouri, fiecare apartament cu cavoul lui. Pe timp de pace le zice boxe. Pentru murături, fiare vechi, lemne vechi, orice nu te-nduri să arunci de-a binelea, duci acolo. Practic – cimitir de vechituri și murături. Și, ca orice cavou, n-are WC. Aici ar fi problema, că până să mori de radiații, te mai trece una, alta…

        Apreciază

      • Amurg zice:

        Macabre boxe, de e pace, de-i razboi.

        Apreciază

      • Vladen zice:

        @Renata Eu nu cred ca are legatura cu saracia, ci cu experienta infrangerii 😀 . Stii momentul cand ti se rupe vreun rahat esential, de exemplu iti iese balamaua portitei de la terasa din perete ca crapa un surub ruginit si n-ai exact unul cu o dimensiune mai mare desi ai aruncat un rest de la canapea care avea fix, dar fix, dimensiunea ce-ti trebuia? Evident e duminica, e inchis la magazin, mesterul e la pescuit si poartita trebuie reparata atunci ca altfel ti-o ia vantul cu parti din lemnaria casei? (sau exemplul echivalent de bloc, sa zicem garnitura de robinet sau racordul de closet) Oricat ai fi de bogat, oricat ti-ar repara altii „portita” in majoritatea circumstantelor, se gaseste o data sa nu fie nici calfa prin apropiere nici magazinul deschis si tu sa fii aruncat ca un idiot sinistru exact ce-ti trebuia. Daca esti barbat e de ajuns sa te arzi o data (la fete o fi la fel, dar nu stiu, parca n-am vazut comportamente de horder la doamna, poate doar pungi, borcane si elastice de bucatarie), dupa aia strangi cu aplomb toate mizeriile. Eu-s mai OCD din fire, nu-mi place sa fie dezordine in locurile mele, asadar ce fac este ca canibalizez toate suruburile, balamalele sau piesele folosibile (placi, sarme, conectori, resturiile de placi ceramice de la bucatarie, baie, etc) si le pun in sertare in beci pe categorii (dupa dimensiuni si tip de surub, etc). Resturile non folosibile le arunc cu mare incantare. Dar, in afara de faptul ca la mine sunt aranjate ca la muzeu, boala la creier e aceeasi. Dar e data, zic eu, de frustrarea unei infrangeri anterioare, nu de nevoi. In apararea mea, chiar mi-au folosit canibalismele :).

        Apreciază

        • Ah, credeam că numai la mine acasă a fost sacrificată o debara și balconul pentru cutii, cutiuțe, cutioaie cu măruntaie și mațe electronice, scule peste scule și bascule.
          Tu îi zici experiența înfrângerii, eu îi zic profilul șobolan. Dar n-am dreptul să-l critic pe coabitant, atâta vreme cât și eu am un ditai scrinul cu 6 sertare, pline cu cârpe, pietricele, mărgele, sîrmulițe, bucățele de piele, adezivi și alte inimaginabile mărunțișuri pe care le folosesc la bricolajele mele.

          Apreciază

  3. Amurg zice:

    Cu alte cuvinte: MUIE PUTIN! ca ne faci sa mai trecem si prin spaima asta dupa omorul dat de China! Nu inteleg de ce nu exista trupe speciale de comando care sa execute, discret si elegant, toti liderii ce sunt in stare sa starneasca conflagratii mondiale din cauza piticilor ce le danseaza lor pe creier!?

    Apreciază

  4. Aldus zice:

    Foarte mișto textul. Prima parte mai subtilă, a doua pentru toți cititorii. Iar cititorul de față a râs la final. (Și nu numai el.)

    Hmm. Privind de sus (de la înălțimea statutului pe care ni-l conferă faptul că în ultimele zile ne-a băgat în seama o mare personalitate), există încă uimitor de multă prostie în rândul maselor. Oamenii știu cel puțin că iodura aia nu-i ajută la mai nimic? Și că în marea schemă a lucrurilor e mai degrabă o iluzie? N-a mai fost aceeași poveste în primăvară, când Putin a lansat niște amenințări? Aparent, maneta fricii poate fi apăsată din nou și din nou, cu exact aceleași rezultate. De unde rezultă că ne putem aștepta inclusiv la o nouă pandemie, eventual după ce se termină socotelile peste graniță.

    Apreciază

    • Iodura de potasiu (KI) ajută! Receptorii de iod ai glandei tiroide captează permanent anionul iodură pe care glanda îl folosește la sinteza hormonilor tiroidieni. Saturarea acestor receptori cu iod din KI împiedică absorbția izotopului iod-131 prezent în norul radioactiv. Dar norul radioactiv rezultat în urma unei explozii conține sute de alte elemente radioactive care nu au antagoniști competitivi pe care să ni-i administrăm în primele ore de după explozie, așa cum are radioiodul. Rămân de „combătut” radionuclizii de Cesiu, de Stronțiu, și care or mai fi, în funcție de materialul radioactiv folosit în centrală.
      Presupunând că toată populația își administrează la timp, imediat după explozie doza terapeutică de iodură, putem fi siguri că nimeni nu va face cancer tiroidian. Rămâne să ne luptăm cu celelalte forme care vor apărea – de sânge, de oase, de ficat etc…

      Sună bine „maneta fricii”. Și va trebui apăsată cu siguranță, frecvent, în viitorul apropiat, pentru că, uite, au explodat prețurile, oamenii sunt de la nemulțumiți în sus…

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s