Spiciuiri (10) Lumbagonezia

Că tot veni vorba de babe, mi-am păstrat măcar un obicei de dinainte de net, netflix, youtube: să ies cu fetele la o cafea.
Îi zicem cafea din studenție, de când lătura neagră nu sărea de 5 lei și trăgeam de ea două ceasuri – adică un curs de farmacognozie cu pauze cu tot. Azi nu mai ține figura. Adică nu te mai ține nimeni la masă două ceasuri pentru 15 lei. Că nu mai e 5, s-a mai scumpit. Așa că mâncăm, bem, și la sfârșit stăm liniștite de vorbă alea două ore cu cafeaua.
Liniștea și serviabilitatea (ce mizerie de cuvânt!) se obțin ușor: comanzi ceva scump de băut, scump de mâncat și nu te mai freacă nimeni cu „Mai doriți ceva?”, dacă nu ceri tu. Cel mai sigur e să te sfătuiești cu chelnerul, să-l iei părtaș la mâncare – ce-mi recomanzi?/cum e aia?/dar ailaltă? – n-are niciunul tupeul să-ți sugereze ceva cu cartofi prăjiți re-reîncălziți. Trucul ăsta nu doar că te ferește de specialități din talpă de pantofi ori din pești cu ochii tulburi de bătrânețe, dar umanizează nițel relația servit-servitor în beneficiul ambilor.
Rețeta noastră mergea ca unsă înainte de pandemie. E, nu mai merge!
Oriunde te duci, apare lângă tine, la masă, un ninja mic, măsliniu, mut, care îți aduce meniul, face două temeneli și așteaptă să-i comanzi prin semne: pui arătătorul pe felul ales de mâncare/băutură, pe urmă îl ridici drept în sus, adică una porție sau adaugi mijlociul sau mijlociul și inelarul pentru a indica niște multipli. Noi ieșim câteși trei. Ajung trei degete dacă toată lumea vrea la fel.
Desigur, se naște o întrebare aparent îndreptățită: nu știți bă, pe englezește, uan-tu-fri? Ba noi știm, dar nu știe el.
Nu știe nicio limbă, fiindcă e venit pe bază de imigrație și firme care aduc mână de lucru din exterior. Vine dintr-o țară cu nume ciudat, care sună ca lumbago, o țară săracă, plină de tradiții, în care nu s-a auzit de tren, de pantofi, de anticoncepționale, de apă curentă. Și e normal că nu știe decât lumbagoneza lui maternă.
Și e normal, din empatie și drag de multiculturalism, să mănânci ce se nimerește, că nu e vina lui, e doar a ta, că n-ai pus foarte precis arătătorul în meniu, și e normal să bei o cloceală de caipirita, fiindcă n-ai habar să mimezi cuburi de gheață, ai simulat că dârdâi și ți-a adus o păturică bleu cu frez, deși afară sunt treizeci și opt de grade, dar așa sunt micuții ăștia din Lumbagonezia, politicoși, docili, fac voia clientului până în cele mai mici amănunte.
Și e normal ca la plecare să-i lași mai mult bacșiș decât îi lăsai chelnerului român, fiindcă se uită la tine cu ochișorii ăia negri, copilăroși, plini de solicitudine, ca un cățel care abia așteaptă să-i arunci mingiuca și să alerge după ea.

Din spatele barului, patronul îți zâmbește larg, complice, încurajator – așa, mă, dă-i, că-i amărât, ține unșpe frați în Lumbagonezia lui, din salariul nostru minim pe economie!

Acest articol a fost publicat în actualitate mioritică, actualitatea politică, apucături proaste la români, mizeria umană, părerea mea, strict autentic, Uncategorized și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

17 răspunsuri la Spiciuiri (10) Lumbagonezia

  1. Arca lui Goe zice:

    Mălăiezia?

    Pamflet, nu?

    Apreciază

  2. Smaranda zice:

    Așa vă trebuie! Să vedeți și voi cum este cu multi-culti.🙂

    Apreciază

  3. Vladen zice:

    Bwahahaha, mi-a sarit Cola pe nas! Si admir rabdarea, imi inchipui ca astia sunt trimisi la doamne, ca sa nu faca buba cu domnii 😀
    Altfel eu deja cred ca traim intr-o bula in ambele locatii… N-au crescut preturi nici macar la energie, chelnerii sunt eternii studenti cu burse erasmus la restaurantele cu mancare central europeana sau, daca e restaurant asiatic, probabil familia aluia (nu ca categoriile enumerste ar presta bine, dar macar te intelegi cu ele si-n engleza si-n locala) iar portiile sunt inca exagerat de mari din motiv ca vor sa justifice pretul (care e mare dar mereu a fost mare). Astept cu incantare insa sa avem si noi lumbagoii nostri, sa avem cu ce ne da 😀

    Apreciat de 1 persoană

  4. Aldus zice:
    @cristina_harja

    Îmi pare rău că nu am filmat mai mult inclusiv personalul, dar șocul a fost mult prea mare și am plecat in secunda doi

    ♬ sunet original – Cristina Harja

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s