Iadul e atunci când ți-ai dori „bătaia ruptă din rai”

Folosesc textul Rebelei ca pretext pentru cele ce urmează și voi porni de la afirmația ei: mama crede întotdeauna că face ce e mai bine pentru copilul său.

Îi mărturiseam într-un comentariu că n-am luat în toată copilăria și adolescența decât una bătaie cu cureaua la fund și o palmă peste față. Prima la 4 ani, a doua la 18.
S-ar zice că am avut niște părinți „marfă”, care ar fi putut trece drept părinți model în zilele noastre, cu două scăpări, absolut omenești și pardonabile.
Ei bine, în jurnalul meu de amintiri nescrise (unele se limpezesc cu cruzime, pe măsură ce trec anii, deși aș putea să jur că nu umblu după ele prin cap, nu-mi înnod gândurile în mod fraudulos ca să ajungă fix acolo) sunt nenumărate „clipuri” pe care le re-vizionez fără voia mea, mă întristează, mă înfurie și, câteodată îmi zic … mai bine m-ar fi bătut.

Tăcerile ostile, prelungite, acompaniate de trântitul nervos al furculiței în farfurie, de inspirul și expirul zgomotos, de clătinatul din cap descumpănit și dezaprobator pe care le înregistram cu toate simțurile, cu gura uscată și stomacul ghem de rușine în vreme ce eram silită să efectuez mestecatul cinei în mod regulamentar – toate acestea pentru un 8 (opt) la geografie, în gimnaziu.
Mai bine m-ar fi bătut.

Iarna în care am împlinit 14 ani. O stofă drăguță, un bouclé de culoarea untului, cu mici picături de lână netoarsă portocalii, verzi, ruginii, lila, brun pe care am primit-o cadou de ziua mea de la o mătușă. Urmează să devină primul meu pardesiu nou, făcut la croitor, nu de bunica din pardesie vechi de prin șifonierele casei. Am fost la trei probe deja, mama i-a sugerat croitorului un model mai cazon, mai bărbătesc, deși el optase pentru ceva aproape romantic, cu fronseuri – se pretează materialul, doamnă – dar ea știe ce-i mai potrivit pentru mine, ceva sobru, drept, simplu, fără briz-brizuri, fără farafastâcuri, o haină serioasă. Eu habar n-am ce-s alea fronseuri, zic da, da, bine, cum zice mama, pentru că bătrânul croitor îmi tot cere părerea din priviri, adică așa vrei, fetițo, ca o manta militară la două rânduri?! Da. Așa vreau. Vreau un pardesiu nou, la dracu, fă-l odată!
Și vine ziua minunată, aia în care voi pluti spre casă cu pardesiul pe braț, mai trec două-trei săptămâni, vine primăvara, îl îmbrac, îl îmbrac și mă duc cu el la școală! Cât e ceasul? Trei. Când mergem la croitor? La șase. E șase fără douăzeci. Nu mergem la croitor? Ba da, ai răbdare! Mami, nu mergem la croitor, că e șase fără zece. Mergem, mergem… Mami, trebuie să ajungem la croitor, e șapte seara!
Aproape că plâng, vocea mea zboară zănatec în niște acute (da, și fetele trec prin schimbare de voce!), pare că m-am rățoit/răstit/țipat.
Mama mă privește cu calmul de dinaintea furtunii. Ți-am spus să-ți controlezi tonul, Renata!
De la o vreme mereu aud asta: tonul, Renata! TONUL, RENATA!
Mie mi se pare că vorbesc normal. E normal să te enervezi câteodată, nu?
NU.
Croitorul stă la câteva blocuri distanță. Mama plătește. Pardesiul e minunat, e nou, e al meu. Aproape că plutesc pe drumul spre casă, cu el pe braț. E moale, cald, nou, al meu.
Înainte de-a descuia ușa, o aud pe mama zicând: trebuie să înveți cumva să te controlezi! Pentru cum te-ai răstit la mine mai devreme, uite ce vom face: pardesiul ăsta… o să ai voie să-l porți din toamna viitoare.
Sentința a rămas în vigoare, fără drept de apel.
Mai bine m-ar fi bătut.