Mi se rupe!

În ultimii ei ani de viață, să zicem zece, adică după nouă decenii de existență, mama o acuza tot mai des pe bunică-mea de egoism. De fapt, cred că se referea la nepăsare, poate chiar la nesimțire, dar cum să faci „nesimțită” o babă de nouăzeci de ani?! Mai ales dacă ți-e mamă.
Pe măsură ce trece timpul, o înțeleg tot mai bine pe Babiclonț, care nu se coclise ca alte nonagenare, era la curent cu politica internă (sub aspect foarte general chiar și cu cea internațională), își conserva scepticismul cu privire la existența divinității, deosebea mai bine ca alții futilul de valoros și – cel mai important – își păstra simțul umorului în orice situație.
Aș putea zice că, exceptând discuțiile explicite despre sex, pe care le evita nu doar din pudoare, dar și dintr-o nevoie de simplificare, de extragere a esențialului, or sexul nu mai era de multișor important pentru ea, puteam vorbi despre orice.
Poate că n-oi fi fost eu niciodată suficient de pătrunsă de modernitate, poate că avea ea un simț aparte de-a se adapta noului, în ciuda vârstei, cert e numitorul comun nu ne lipsea niciodată și rar se întâmpla să închidem brusc un dialog cu acea tăcere bosumflată la care apelezi ca să nu dai într-o ceartă pe bune.
Într-un fel, chiar o invidiam pentru detașare și mă gândeam că eu nu voi fi niciodată ca ea.

E, uite că deși mă aflu doar la începutul bătrâneții, deja îi calc pe urme.
Am scăpat de angoasele de altădată, intru mai rar în panică atunci când simt că pierd controlul situației, pun mai puțină patimă în a combate ceva sau pe cineva și, în general, mi se cam rupe de ce zic/fac/cred alții.

Nu mă mai sperie cele câteva kilograme în plus, atâta vreme cât nu le etalez în haine mulate și cât nu mă încurcă în mișcare.
Nu mă mai reped să salut eu prima, ca să demonstrez cât sunt de politicoasă. Păstrez cutuma cu cine intră într-o încăpere salută primul, dar cam atât.
Nu mă mai stresez cu oferitul locului în autobuz, există întotdeauna cineva mai tânăr decât mine care stă jos și poate să se sacrifice.
Nu mă mai omor să le vorbesc cu pronumele de politețe chiar și puștanilor de 20 de ani, ca pe vremuri, dar nici nu pretind să mi se vorbească așa, ba, dimpotrivă am descoperit că dumneavoastr-eala e un consum de energie inutil; nu în formula de adresare stă respectul și politețea.
Nu mă mai interesează poveștile de amor ale celor din jur, nu-mi mai pasă cum se termină ele, până la coadă, mai devreme sau mai târziu toate se termină la fel.
Îmi rezerv dreptul să spun exact ce gândesc interlocutorului, dacă simt că părerea mea o să-l lezeze peste limita acceptabilului, prefer să tac și să-l las să înțeleagă ce-o vrea. E cumplit de obositor să pari de acord cu alții, de dragul unei false armonii.

Pe scurt, am devenit o babă nesuferită. Aproape la fel de nesimțită ca Babiclonț și mi se rupe.

Acest articol a fost publicat în amintiri, blog, jurnal, părerea mea, Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la Mi se rupe!

  1. AdAmA4 zice:

    „Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui. Chiar si „ruptul” îşi are vremea lui, şi cusutul îşi are vremea lui;”

    • Iosif, nu știu de unde citezi, dar mi se potrivește. Cos frecvent, de mână. Aș putea zice că, cu cât mi se rupe mai tare de lumea din jur, cu atât cos mai cu plăcere și-mi vin noi idei. 🙂

  2. AdAmA4 zice:

    Citatul este de aici: https://biblia.resursecrestine.ro/eclesiastul/
    Daaa, stiu ca ti se potriveste manusa, iar aceste noi preocupari, sunt dovada clara a trecerii de la faza de adolescenta rebela, la cea a maturitatii, altfel spus, viata abia de aici începe cu adevarat. 🙂

  3. sorin zice:

    eu zic ca e timpul sa te amuzi nonstop de toate maruntisurile care se reactiveaza periodic.aproape orice intamplare imi pare si mie un deja vu… imi place cum scrii , ai spiritul proaspat, , eu citesc tot mai putin , deseori dar titluri si rezumate, dar in cazul tau ma absoarbe tot textul….nu am rabdare sa raspund, probabil si o retinopatie diabetica imi da tarcoale 🙂

    • Exact! Senzația asta că lucrurile se tot repetă… e și confortabilă, și plicticoasă.
      Nerăbdarea de-a parcurge un text lung nu vine din retinopatie sau din trebuie să-mi schimb dioptriile de citit. Vine din „minuțiozitatea” autorilor de-a detalia/explica/pisălogi cu lucruri pe care cititorul le-a intuit de la începutul frazei sau din prima frază.

  4. Aldus zice:

    Poate nu-i întâmplător că, rupându-ți-se cât mai mult de restul, au dispărut și o parte din angoasele de dinainte. Evident, cu cât suntem mai puțin dependenți de ceilalți (și încercăm mai puțin să le facem pe plac), cu atât viața ne aparține mai mult, cu atât suntem mai liberi.

  5. condeiblog zice:

    „Je me fous du passé!”… 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s