În bula mea…

După ce ochiul stăpânului s-a închis, vita a început să slăbească. De fapt, se cam betegise ea  mai demult. Încă de-acum trei ani respira greu și mergea tehuie, fără țintă. Și nu mai dădea lapte. De miere  nu mai putea fi vorba!
Prin martie, când toată suflarea zumzăie, s-a lăsat într-o rână și n-a mai vrut să-și îndrepte ciolanele, nici bătută.
Cum, probabil, ați înțeles deja, vita asta purta un nume. Îi zicea Prăvălie.

Așa că mi-am dat demisia. Cel mai bun prilej să afli cât de tare ai fost și ce salariu ar fi trebuit să ai. Firește, nu înainte de-a-mi găsi alt stăpân și altă vită, care zbârnâie, aproape cum zbârnâia ailaltă, acum șaptesprezece ani.
Șaptesprezece ani! Ăsta a fost motivul pentru care am lălăit-o cu plecarea. Cum să renunț, după atâta amar de vreme? De ce să nu mai aștept, poate lucrurile își revin la normal? Dacă nu reușesc să mă acomodez, că-s prea bătrână pentru schimbări? Căpitanul părăsește ultimul corabia, doar șobolanii… etc.
Până la urmă a învins instinctul de autoconservare și micul meu tratat de numerologie personală.
Să vă zic cum stă treaba. La mine e 8. Totul e legat de cifra asta. Începuturi. Sfârșituri. Cotituri. M-am născut la 8 luni. M-am dus la școală la 8 ani. M-am apucat de altă meserie după 17 ani – 14 de muzică și 3 de căutări. Unu plus șapte fac opt.  Căsătoria a durat opt ani. Următoarea relație tot atât. La Stat am muncit în total opt ani. Primul job în privat – opt ani. Următorul șaptesprezece…

… Și m-am întors pe blog după 8 luni. 🙂