Cu Dumnezeu la taclale

Uneori primesc cărți de la pacienți, cu recomandarea expresă de-a le citi, urmând ca data viitoare să schimbăm păreri.
E o formă de prețuire, ce pot să zic, îmi merge buhul că sunt omul cu care se poate sta de vorbă. Ei nu știu că am asta în fișa postului.
Așa că iau cartea și măcar o răsfoiesc, dacă n-o citesc pe diagonală, ca să știu cu ce se mănâncă.
Nu mă invidiați! N-am primit niciodată cărți, în adevăratul sens al cuvântului. Doar maculatură motivațională, despre flacăra violet, despre puterea cristalelor asupra sănătății, despre cum să-i spui apei din pahar te iubesc înainte de-a o da peste cap, despre cum să-ți ceri iertare mușchiulețului de porc, strugurilor, cartofilor, pâinii, preșului pe care-ți ștergi tălpile… De-astea.

Cea mai recentă se numește Conversații cu Dumnezeu.
Ei, bine, am deschis-o cu destulă curiozitate, fiindcă titlul e oarecum ambiguu, nu poți să-ți dai seama dacă autorul e un credincios care i se adresează Domnului sau un psihotic căruia Dumnezeu îi vorbește.
S-a dovedit că autorul nu e nici una, nici alta: e doar un șarlatan ca toți maculatoriștii motivaționali, cititori în pietre, în vise, în unghii și-n ridurile de la colțul ochiului. În plus, ăsta, pe numele lui –  Neale Donald Walsch, are o doză de tupeu nemaiîntâlnită și-un umor involuntar care izvorăște strict din tâmpenie.
Pe scurt, omul născocește un dialog care se întinde pe 305 pagini (și ăsta e doar unul din cele trei volume!) în care el pune întrebări (cu italice boldite) în calitate  de muritor și tot el răspunde (cu font drept, neîngroșat) în rolul Atotputernicului.
Partea amuzantă e că Dumnezeul inventat de Walsch se pricepe nițel la fizică, la politică e as, dar dintre toate statele lumii iubește America (altfel nu i-ar înălța ode pe vreo patru pagini consecutive), e foarte relaxat în privința sexului ( de la masturbare la sex în grup  toate activitățile erotice nu sunt decât dovezi ale adorației divine), îi ceartă molcom pe părinți că nu umblă în pielea goală în fața copiilor, inoculându-le astfel nenorocitul sentiment de pudoare. În fine, bogăția, privilegiile, orgoliul, ambiția, toate astea sunt daruri venite de sus, Raiul există sigur, Iadul mai puțin, dar Viața de Apoi, stând de-a dreapta Lui e o certitudine.
Nu există Bine și Rău. Răul e și el Bine.

Odată ajunse aici cu pălăvrăgeala, jumătatea umană a lui Walsch s-a cam încordat. Adică cum? Și Răul cel mai rău, tot la Bine îl clasificăm? Da, zice jumătatea divină. Și criminalii? Și. Și Hitler?!… Să nu-mi zici că Hitler a ajuns și el în Rai! Ba bine că nu, răspunde Domnul și se așterne pe explicat: Hitler a fost o oportunitate nesperată, altminteri n-am fi înțeles noi ce înseamnă exterminarea în masă; Hitler n-a făcut totul de capul lui, l-a ajutat și poporul german, așa că, dacă vorbim de vină, ea trebuie împărțită; cel mai fericit moment al vieții e moartea, „continuarea ei magnifică” în pace și bucurie, deci Hitler „nu i-a făcut rău nimănui”, el „nu a indus suferință, ci i-a pus capăt”.

Cam asta e partea amuzantă, dacă ultimul paragraf, unde l-am citat cu ghilimele pe însuși autorul, se poate numi amuzantă.

Partea tragică e scurtă și precisă, încape în câteva rânduri pe coperta volumului:
„ În fața valului uriaș de reacții la scrierile sale traduse în 37 de limbi, el (autorul) a creat mai multe asociații (…) pentru a ajuta lumea să treacă de la violență la pace, de la confuzie la claritate, de la mânie la iubire.”

Am citit-o, întâmplător, la finalul lecturii. Și abia după ce am citit-o am simțit nevoia să mă închin.