Cărți care adună praf

Garagiilor, cred că sunteți familiarizați cu imaginea asta. Oricare dintre voi a avut sau are, încă, cel puțin zece volume din colecția Biblioteca de Artă, publicată de Editura Meridiane.
În anii ’70 – ’80, să cumperi un volum din colecția sus-numită, poate chiar ultima apariție,  era aproape la fel de normal ca și cumpăratul ziarului România Liberă, așteptând tramvaiul.

Am văzut „viețile lui” Van Gogh, Cézanne, Rousseau, Lautrec, Manet în biblioteci de intelectuali, dar și-n biblioteci de muncitori, depanatori radio-tv, croitorese, șoferi de autobuz.

Poate că nu toți le citeau. Sunt sigură că și atunci existau snobi care cumpărau cartea pentru cotor, că dădea bine în raft.
Unii făceau provizii pentru la pensie, când vor fi avut mai mult timp liber și se vor fi așternut, în fine, pe citit. Alții cumpărau cărțile pentru copii, pentru nepoți.
Lada de zestre nu mai conținea, în anii aceia, doar așternuturi, fețe de masă și cămăși de noapte. Acum era altfel: ceva cristal roșu, dar și alb, ceva bibelouri chinezești, cecul de 5000, poate o Dacie, dar și cărți – de ce nu? – să aibă fata biblioteca ei. Să știe prostul că nu s-a însurat cu vreo proastă.

Cum am ajuns să vorbesc despre această celebră și reușită colecție: put anticariatele de ea, pe saiturile de vânzări on-line o găsești cu 5 lei bucata, dar și cu 2 lei, dacă scormonești bine.
Nu  o cumpără nimeni. Deși hârtia e bună, groscioară, nu se îngălbenește, tipăritura nu se ”stinge”, scrisul e lizibil, tehnoredactarea e bună, traducerea – la fel, volumul, când îl iei în mână, se simte ca o carte, nu ca un ambalaj de cafea, gol, așa cum sunt cărțile scoase pe hârtie de ziar, vândute la pachet cu „Libertatea”, cu „Jurnalul Național”…

L-am întrebat pe băiatul care vinde cu 10 lei  cărți neatinse, într-un anticariat, pe Doamnei:
– Mă, cum de nu cumpără nimeni cărțile astea? Unele sunt ca noi!
– Lăsați-mă, că m-am încărcat cu Doamne-Ajută! Toți pictorii ăștia sunt pe net!
– Aaa!.. am zis, pe tonul uneia care nici n-a auzit de net.
Am pescuit, cu 10 lei, un roman minunat, editat la Humanitas în 2004: Amicii crimei perfecte, scris de un spaniol – Andres Trapiello. Nu, nu e un roman polițist, e cu mult mai mult, e o spovedanie de scriitor transformată în ficțiune și ancorată, pe cât posibil de neplicticos, în istora recentă a Spaniei.
M-am uitat pe cantul cărții, înainte s-o plătesc: nu fusese deschisă niciodată.

Acasă, m-am uitat, de curiozitate, pe net, ce zice de Lautrec.  Coana Wiki nu zice nimic important. Subliniază, cu răutate, că era nițel handi. Un mic aristocrat pervers, disabilitat loco-motor. Obsedat sexual. Cu bucurii la prostituate. Cu nopți petrecute prin taverne. Alcoolic. Familia disperată. Expoziții – câte. Litografii – câte.
Moare în brațele mamei sale…
Băăă, să mori tu, coană Vichi, asta e important în viața lui Lautrec?!

A desenat pe șervețele de masă. A iubit femei descompuse în frame-to-frame. A desenat mișcarea cu disperarea paraliticului, cu cărbune, cu tuș, cu sânge, cu scuipat, cu lacrimi, cu alcool, cu nebunie.
Lautrec a descoperit mirajul gestului, al mișcării, din colivia lui de handicapat motor.
De-aia piciorul care stă, la dansatoarea asta de can-can e atât de neglijat și cel care se mișcă, atât de elaborat-omagiat.

Dar amănuntele astea n-o să le găsiți pe net.

O să le aflați citind „Viața lui Toulouse Lautrec, de Henri Perruchot. Colecția aia pe care n-o cumpără nimeni – Biblioteca de artă.

Seară bună, Garagii!