Necrolog

Fără îndoială, căderea în muțenie și neant a Castanului ține doar de mediul virtual. În real, trebuie că-și vede de viața lui. Poate că s-a mutat cu penița pe caiet de hârtie adevărată, pentru care s-a tăiat măcar un castan, ca materie primă, și continuă  să scrie acolo poeme în proză – scurte și violente ședințe de autopsihoterapie care îl pot salva de la dezastrul unei nevroze.
Dacă-mi pare rău că a tăcut Castanul?
Firește.
Avea sclipire.
Sclipea, în patru cuvinte, cât colțul de mistreț în tot Augustin Doinașul. Sclipea nebănuit, ilegal de frumos pentru cineva care nu știe nimic despre puterea predicatului, dar te ține cu sufletul la gură doar din fuga metaforei.
Ca să zic așa, le avea cu scrisul temperamental, coaie! (Cui dracu m-oi fi adresând acum, că niciun garagiu fidel nu gustă genul ăsta de adresare?!…)

În varianta fericită, Castanul a luat o pauză și scrie undeva, într-un folder care n-are ieșire la net (deși…), ca să pună de-un manuscris de pastile  pentru un volum la Humanitas. 🙂
Glumesc. Humanitas nu publică decât „succesuri” garantate.
În varianta gri, a fugit din virtual fiindcă nu mai era capabil să gestioneze săbiile încrucișate ale admiratoarelor, sub articol.
Păcat!

Avea ceva de spus, ceva mai mult decât blogurile vivace și perene care te învață DIY.