„Călătorie la capătul nopții”

Îl știți pe Ifim? Nu, nu prea.
Fost militar de carieră.
E unul dintre acei puțini prieteni virtuali care-ți rămân prieteni și după ce ai băut cu ei o bere sau o cafea. Sau exact după aia îți devin prieteni normali.

Ifim e tăicuțul unui pisic bătrân, pe nume Baghi. Când ne-am cunoscut, Baghi încă alerga după codane. Acum are douăzeci de ani și e orb. Amănuntul ăsta îmi pune un nod în gât. Mă gândesc la Baghi ca la orice orb cu baston alb, tocănind podelele – un ghem de neliniște și luciditate, un înspăimântat cronic, un însingurat în bezna lăptoasă a nevederii, un speriat de bombe, gata să explodeze la simpla pipăire a unei cute pe cearșaf.

Pe cât e Baghi de orb acum, pe atât de artist-fotograf e tac-su.
Și pisicul, pisicul doarme atât de liniștit! Nici nu bănuiește că s-a inventat bastonul alb, pentru orbi.

 

Reclame
Acest articol a fost publicat în aminriri, autoturisme și alte chestii personale, bloguri care merită citite, cronici, pisici și alte lucrușoare, prieteni, părerea mea, strict autentic și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

18 răspunsuri la „Călătorie la capătul nopții”

  1. Aldus zice:

    Animalele sunt împăcate cu destinul lor. Pentru că nu raționează. Gândirea sau rațiunea umană are cel puțin două probleme:
    – te poate face să ajungi la concluzii tâmpite sau prostești
    – îți poate da o perspectivă mai largă, ce-ți depășește coridorul îngust prin care te poartă viața (de ex, un deținut într-o cameră cu o fereastră spre în afară va fi mai nefericit decât unul într-o cameră complet închisă, deoarece primul întrevede mereu perspectiva libertății, care însă nu-i este accesibilă).
    Prin urmare, ție ți s-a pus un nod în gât, în timp ce pisicul lui Ifim doarme liniștit. Tot liniștit e și pisicul tău, că n-are problemele noastre, și va fi fericit dacă va putea atinge vârsta aia. 🙂

    • În calitate de aparținător de câine paralizat, tras in pamperși și agățat de ea viață cu colții și cu ghearele cale de vreo 5 ani, pot să confirm cu toată convingerea: marele avantaj al animalelor este că nu au conștiința dramei neputinței lor. Nu se intreabă „de ce eu?”, nu se simt ratați în evoluția personlă, nici excluși din societate. Se bucură de tot ce pot, iar după aia se fac covrig și adorm plescăind.

    • Of, Aldus, și eu care mă gândeam că se frământă și se întreabă tot timpul de ce eu sunt diferit (mă refer la animalul care a căpătat o disabilitate în timpul vieții)?
      Oricum, am aflat vești proaste despre Baghi și sunt foarte tristă.

  2. În somnul lui lin cine știe pe ce acoprișuri face echilibristică, în vânătoare de mâțe tinere și fierbinți…

    • Balaure, mâțe tinere și fierbinți sună de vis.
      Mi-a amintit un poem de Doru Lubov unde există strofa:
      „Când merg pe damen blues pisici cu glugă
      şi levitează lucruri indiscret
      să-nterpreteze fluturii o fugă
      prin părul tău electric violet…”

  3. Griska zice:

    Îl ştiu pe Ifrim. Şi pe Baghi. De fapt, i-am cunoscut – virtual numai – în ordine inversă. L-am descoperit mai întâi pe Baghi – sau el m-a descoperit pe mine, nu mai ştiu. Şi am aflat că există o „năşică Renata” înainte de a afla bipeda mea că există Renata Carageani, cu al său Nono. 🙂
    Altminteri, ce să zic? Aldus are dreptate, pentru de-alte noi lumea şi viaţa sunt mult mai simple. Poate nu chiar atât de extrem de simple în privinţa împăcării cu destinul – instinctul de conservare ne ajută să luptăm împotriva soartei nedrepte cu ghearele şi cu dinţii, ba şi cu glasul (dacă, puiuţ fiind, n-aş fi miolăit nopţi de-a rândul cu disperare, aş fi murit de foame şi sete, sau de colţi de câine, sau de otravă…).
    Şi o să fiu şi eu taaare mulţumit dacă voi ajunge la 20 de ani – orb sau nu.
    (Bipezii mei au cumpărat o dată struguri pentru vin de la doi bătrâni care aveau un căţel de 20 de ani. Spuneau că e orb şi surd, dar stătea fericit la poartă şi se gudura pe lângă ei.)

    • Griska zice:

      Scuze. Ifim, nu Ifrim.

    • Griska, îți doresc 20 de ani, văzător și auzitor. Vezi tu? Eu sufăr de o boală. Personific. Nu doar animale, ci și obiecte. Și niciodată (deși orice grup de cercetători britanici mi-o poate dovedi în 10 minute) n-o să cred că viața unui scaun e mai simplă decât viața unui om. Ce să mai zic de câini și pisici?!

      • Vero zice:

        Grişka miaulţumeşte pentru urare. 🙂

        Şi eu personific câinii şi pisicile. 🙂 Scaunele nu, deşi în clipa asta mă gândesc că „Memoriile unui scaun” ar putea fi o carte interesantă. 😀

        Vestea despre Baghi e într-adevăr foarte tristă. 😦
        Mă întreb uneori ce aş face dacă mi s-ar spune că, pentru una dintre pisicile mele, e de preferat să fie „adormită” cu o injecţie. Şi, nu ştiu – cel puţin acum mă gândesc că n-aş accepta, că ar fi peste puterile mele să accept, să hotărăsc eu când trebuie să moară un animăluţ care mi-e drag şi care a şi-a trăit viaţa lângă mine.

  4. zazania zice:

    Primul meu catel a fost surd. Defect genetic. Cand ne-am dat seama, era prea tarziu sa-l returnam: eram iremediabil indragostiti de el toti ai casei. Totusi, pana la urma i-am cumparat o tovarasa de viata si au facut o pereche fantastica : ea auzea si dadea semnalul iar el lua initiativa. Au fost cei mai buni paznici pe care i-am avut.

    • Da, te cred. Asta e o mângâiere.
      Baghi urmează să adoarmă peste câteva zile printr-o injecție. Am aflat azi. Și, deși mi-e clar că e vorba despre a nu-i răpi ultima fărâmă de demnitate ființească, totuși nu mă împac cu gândul ăsta. În fond, sunt nașa lui virtuală și eu l-am îndrumat să-și facă blog, și a fost cel mai bun prieten virtual al lui Nono, și s-au jucat de-a detectivii…

  5. Chiţurina zice:

    „Cats and humans have nearly identical sections of the brain that control emotion”

    • Ah, m-am uitat la mini-documentarul ăsta de 3 ori, pisico și, crede-mă, e foarte subiectiv: câinii nu-s așa tălâmbi cum credeți voi, pisicile! 🙂
      Dar mă simt foarte bine știind că Mili și cu mine ne iubim cu aceeași zonă cerebrală.

      • Chiţurina zice:

        Important e că te simţi bine. 🙂
        Şi că îl iubeşti pe Mili.

      • Chițurina, cu trecerea vremii, lucrurile devin mai importante/mai puțin importante. Până la urmă sunt gri. Te simți gri.
        Și vine un pisic negru, care face gri-ul să aibă străluciri de culoare.
        Tu ești doar o pisică, dar mama Vero înțelege exact ce zic.

  6. Dr. Vader zice:

    Apropo de ce a zis Vero, chestia cu “adormita” cu o injectie. Ma simt dator sa povestesc ceva. Acum doi ani, in vara, intr-o seara ploua sparcait, cam cum a plouat azi mai devreme in Bucuresti. Ma intorceam de la munca si era deja intuneric. Tin minte foarte clar ca eram obosit, sictirit si deznadajduit in momentul in care am dat coltul la mine pe strada. Strada mea este una cu sens unic si abia asteptam sa ajung acasa. In momentul in care am inceput virajul aveam in cap 3 posibilitati: opresc imediat dupa colt ca sa-mi iau niste bere si o conserva de la magazinul moldovenesc si non-stop de pe colt, opresc la mijlocul strazii la magazinul unui nefericit bolnav de diabet ca sa imi iau niste bere, ca altceva nu are, sau ma duc direct acasa, eventual beau niste apa calda si ma culc. Ceva m-a facut sa aleg prima varianta, nu stiu, lacomia, traumatismele, durerea, habar-n-am, m-au facut sa aleg prima varianta. Daca nu petreceam cele 10 minute ca sa cumpar bere, ceea ce a urmat s-ar fi petrecut in urma mea, intr-un segment de timp acum deja uitat, asa cum am uitat sutele, mi-e jena sa zic miile de seri nenorocite, seri de android handicapat cu care m-a harazit soarta. Asadar, trantesc plasele in masina, ma pun iar in miscare dar ma opresc curand in curul unei alte masini oprite si cu portiera deschisa si cu o doamna sau domnisoara in genunchi pe langa ea. Stau un pic, cobor sa vad ce se intampla. Fata imi spune, vizibil afectata: ‘o pisica a intrat la mine sub masina si nu vrea sa iasa’. Ma las in genunchi, intr-adevar, o pisica destul de babana statea in pozitia Sfinxului cam pe la mijlocul masinii. Bag mana dupa ea, o apuc de un picior si o trag afara. Era un motan tarcat, cu un cap enorm, din pacate plin de sange, jur ca l-am mai vazut pe garaj, cu o privire puternica cumva, nu stiu sa descriu. L-am luat si l-am bagat la mine in masina, in lipsa de alta idee. Faptul ca se dadea prins era totusi de rau, nu de bine. Fata, dupa ce l-am luat, a mai balmajit ceva, s-a imbarcat si a plecat, asa ca am putut si eu sa ajung acasa. Am parcat, l-am luat pe asta in brate si am intrat in casa fara niciun plan. L-am lasat pe jos in baie, ca nici nu aveam unde, motanii mei s-au apropiat si stateau incordati si se uitau la el cu priviri de neuitat. I-am dat afara, i-am izolat, a venit si mama lu’ Mitzy, Aoleu, aoleu! Motanul, saracul, se scutura de sange, avea botul plin, respira zgomotos si dadea sa se ascunda intr-un dulap de la baie. Ce e de facut? Toti sictirul imi disparuse, nu mai vroiam nici bere, nici odihna. Ma uit repede pe net, urgente veterinare. Sun, raspunde o fata de la un fel de dispecerat, ii spun despre ce e vorba, ea imi spune ca e 250 de lei deplasarea si consultatia. Mai aveam vreo 300 de lei toti banii pe toata viata, pana la alti bani, si zic: Ok! Sa vina mai repede, nu? Normal. Si a venit, dom’le, cam in 20 de minute unul, doctor, cu masina inscriptionata, cu truse, cu tot ce trebuie. S-a uitat la el… omul, destul de dur: dom’le, e lovit de masina, asa patesc toti, din cauza taliei ii loveste bara direct la cap, are mandibula rupta pana la ureche, asa cum il vedeti, ca nu zice nimic, il doare de se caca pe el. Bun, zic, ce e de facut? Sunt trei variante, zice, il curatam, ii fac niste injectii contra durerii si moare maine, sau poate poimaine; a doua, il iau cu mine la spitalul nostru, facem contract, 200 de lei pe zi fara tratament, operatie, nu stiu ce, cutare, oricum nu se stie, sau ultima varianta, ii fac o injectie si il “adorm”, dupa parerea mea, cea mai buna varianta. M-a lasat mut, absolut fara cuvinte. Ma uitam la motan, ma uitam la el, nu-mi venea sa cred. Stau, stau, stau… cica ma gandesc. Dom’le, zic, sunteti sigur ca astea sunt singurele variante? Doctorul, cica, da, am avut sute de cazuri, abia am intrat in tura si asta e al doilea. Nu pot sa cred asa ceva, asta imi cere acordul sa-l omoare pe motan! Ma duc in alta camera, stau, ma intorc: dom’le, nu pot! Ala, cica, va inteleg! Dar sa stiti ca e mai bine acum decat mai tarziu, uitati-va la el! M-am uitat la el: traumatism cranio-cerebral cu ruptura de mandibula. Avea sange la bot, respira greu, se scutura. In rest nu avea nimic. Daca ar fi fost om intr-un oras mare ar fi fost operat si ar fi scapat cu viata, asa cred. Nu puteam sa ma decid. Ma uit la mama lu’ Mitzy, iar asta incepe cu cacaturile, ca e mai bine pentru el, ca sa nu il mai doara, ca il mangaiem, ca n-avem ce face… ce-i drept plangea si ea. Doctorul, cica, trebuie sa va decideti pentru ca mai am si alte cazuri. M-a cuprins brusc o oboseala de sfarsit de lume. Nu-mi iau apararea, dar nu am avut nici bani, nici energie, nici ratiune… doar inima aveam cumva ca sa merg mai departe. Am acceptat ca sa-i ia viata motanului. I-a facut o injectie, avea trusa plina de injectii din astea de moarte, dar motanul sa stiti, n-a murit repede. S-a zbatut, si-a intins picioarele, s-a intors, s-a sucit. Mai bine nu vreti sa stiti. Doctorul a stat pana a murit, inca vreo 15 – 20 de minute. Dupa aia am facut niste acte si el a plecat. L-am pus pe motan intr-o cutie de carton in curte, sub streasina, pentru ca inca mai ploua.
    A doua zi am luat o cazma, ne-am imbarcat amandoi in masina si m-am dus sa-l ingrop pe un camp, pe langa Leroy Merlin, la mama dracului, prin Chitila, nici macar pe langa casa, pe unde stia el.
    Am scris asta ca sa stiti care e treaba cu “adormitul” si cu astea, in caz de Doamne, fereste!

    • Vero zice:

      Am avut şi eu o mătuşă care a acceptat să fie „adormit” un motan – motanul ei bătrân şi bolnav. A venit, tot aşa, un veterinar acasă, a zis că nu mai e nimic altceva de făcut… Din câte mi-a povestit ea, bietul motan a murit repede, dar când i-a făcut doctorul injecţia a urlat…

    • Ce poveste… Ce poveste, Vader! 😦 Am vrut să mă opresc de câteva ori din citit, fiindcă simțeam că se termină prost.

      Oricum, sunt bucuroasă că te „văd”, fie și cu o poveste tristă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s