Despre Decreței

Slavă cerului, nu sunt Decrețel! M-am născut opțional,  înaintea decretului, mama chiar era înnebunită să facă un copil care să rămână viu, după două încercări nereușite.

Dar și pe mine m-au deranjat Decrețeii, încă de când aveam șase ani.

Totul a început brusc, într-o dimineață, pe la opt jumătate, că profesoara de pian era tare matinală, ne chema la lecție cu noaptea-n cap. Când zic „ne”, mă refer la mine și la bunică-mea, fiindcă ea era și însoțitor, și observator, și co-meditatoare acasă. Nu știu cum se face, dar se dovedise mai isteață și mai talentată ca mine la învățatul claviaturii și cititul notelor în cheia fa,  și sărea ca arsă  – ai greșit! – când apăsam  pe altă clapă sau, mai rău, pe două deodată. Ce să mai…, era un zbir  și-o perfecționistă ce nu s-a văzut. La sfârșitul orei, profesoara de pian se răsucea spre ea și-i dicta (și ea scria, firește, într-un caiețel, fir-ar să fie!) ce-am eu de făcut, exersat, studiat pentru data viitoare. Știu că odată chiar a lăudat-o:   – Sunteți cea mai talentată bunică pe care am avut-o vreodată!
La muzică se referea, bineînțeles, nu la bunicologie, fiindcă, oricum, Babiclontz n-a excelat niciodată la capitolul acesta.

În fine, în dimineața cu pricina chinuiam niște arpegii cu ambele mâini. Binișor. Nu zic bine, dar binișor! Și asta, doamna Lungu, profesoara, din seninul seninului, începe să borască. Începe în pumni și termină la baie. Nu vă imaginați ce-a fost în sufletul meu!
I-am aruncat o privire  bunică-mii, să văd dacă e posibil să fi arpegiat eu așa de prost, încât s-o ia vomitișul pe doamna, dar și bunică-mea, Babiclontz, părea la fel de speriată ca mine.
Asta a fost într-o marți. Vineri totul părea normal, game, arpegii, doamna de pian era cam palidă și ținea un prosop în poală, pentru orice eventualitate, dar stomacul i-a dat pace și mă pregăteam să uit nenorocirea de data trecută când, dintr-o dată, la plecare, o văd cum o ia pe bunică-mea de mână și-ncepe să-i șopăcăie niște lucruri. Eu deja o zbughisem în curte și mă prefăceam că număr petalele trandafirilor de dulceață, dar eram cu urechile geană pe ele și, cum nu prindeam nici un cuvânt, și niciuna nu lăsa, dracului, un pic de zâmbet să-i lumineze fața, ce-am dedus: că vorbesc despre mine, că-i pe nasoale, că doamna se  plânge de cât de proastă sunt eu și poate acela era sfârșitul lecțiilor mele de pian. Mi s-a pus un nod în gât și m-am concentrat asupra trandafirilor. Care plesneau de parfumul lor dulcețos și de nesimțire. Că de-aia, cred, nu suport trandafirii de dulceață nici în ziua de azi, că pe mirosnele lor tari se trata un sfârșit de poveste. Și, pe bune, mie chiar îmi plăcea pianul! Mai ales de când începusem să cânt cu două mâini și prinsesem șpilul  – la pian nu se aplică proverbul nu știe stânga ce face dreapta. Din contră! Amândouă se urmăresc și știu una de alta,  și fiecare o acoperă pe colega ei, când dă de greu.
În autobuz am stat, vă jur, ca un câine prins de hingheri care n-are nici un dubiu, în dubă, că ceva rău o să i se întâmple. Babiclontz bătea câmpii  optimist, că are de gând să facă sâmbătă un cataif, că avem musafiri, că… pizda mă-sii! O așteptam să termine cu prostiile, s-o zică p-aia greaua: doamna nu te mai vrea la lecții de pian.
În loc de asta, zice, la un moment dat:
– Trebuie să ne străduim mai mult, să n-o supărăm pe doamna Lungu, că așteaptă un copil…
Cel puțin trei luni am muncit ca o apucată. Nu știam cine-i copilul  pe care-l aștepta doamna de pian, dar n-aveam nici un chef să mă dea afară pe mine și să facă lecții de pian cu el.
Cred că progresam frumos.
La sfârșitul verii, începusem să claviez Album pentru Anna Magdalena Bach.  Doamna de pian semăna cu o gogoașă, din alea pe care le punea bunică-mea la rumenit în cratița cu ulei încins, dar nu era treaba mea că se îngrășase peste măsură.
Încă vorbeau în surdină, la plecare, dar eu mă obișnuisem să vizitez grădina, cinci minute, destul de liniștită, deși trandafirii ăia erau deja dulceață, fiindcă nu pe mine mă vorbeau de rău, ci pe băiețelul care urma să vină.
Când a dat prima ninsoare,  cântam sonatine de Diabelli, de numa-numa!
Profesoara de pian arăta de nedescris. Mi-e teamă că starea și aspectul ei fizic (comparația cu gogoașa nu mă mai ajută) au făcut-o ceva mai pricinoasă cu interpretările mele.
Mă rog! Mi-am văzut mai departe de treabă. Venise vremea să mă întreb eu de ce nu ne mutăm la altă profesoră, dacă asta se ocupă doar cu îngrășatul!
N-a fost să fie!
După o pauză bine-meritată de lecții de pian (că doamna e bolnavă, păi, normal că s-a îmbolnăvit, de-atâta îngrășare!), când m-am întors, cu sonatina de Kuhlau, s-a auzit un scâncet, apoi o sirenă din dormitor, doamna arăta ca un boboc de trandafir de dulceață, dar zgomotul nu contenea și s-a dus la el.

Pe urmă, zeci de lecții de pian au fost hărtănite la modul ăsta.  Cu zbierete de Decrețel care se credea un nou-născut, pur și simplu, cu drept de a-și accesa viața și mama, ca miliarde de bebeluși, pe planetă.

Știu, lipsește concluzia. Despre Decreței. Trageți-o voi!

Reclame
Acest articol a fost publicat în actualitate mioritică, actualitatea politică, aminriri, copilărie, cronici, Uncategorized și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

71 de răspunsuri la Despre Decreței

  1. Ana G. zice:

    M-a apucat râsul și sunt în 311! Auzi la tine, te gândeai că o să te dea afară, ca să facă lecții cu copilul pe care îl aștepta. Păi da, că la 6 ani așteptatul unui copil avea alt sens, ăla venea pe picioarele lui, ca tine. Ca atare, putea să ia și lecții de pian, nu?

  2. papagigli zice:

    Eu n-am avut niciodata boala pe decretei. Pe decret, da, ca ma puteam trezi cu un decretel care sigur nu era in lista mea de prioritati.
    Totusi, perioada cred c-a avut un farmec aparte … pentru procurorii maternitatilor. Sa descosi femei proaspat cusute, mi se pare un exercitiu demn de-o inchizitie care se respecta. Si sa mai spuna cineva ca Ceausestii nu erau credinciosi. 😉

    • Gigli, umorul tău (negru) e bine-venit. Mai jos, „bunicul” relatează niște grozăvii din timpul acela. Aproape fiecare dintre noi știe asemenea întâmplări. Unii chiar le-au trăit.
      În vremea aia, măcar una din trei femei își juca viața la ruleta rusească, măcar o dată în viață. Ciudat și crud e că frica de pușcărie era mai mare ca frica de moarte.

      • papagigli zice:

        Renato, dragostea mea, tema asta-i cotoioasa si e cam riscant sa te pronunti in vreun fel sau altul.
        Privind multimea de femei, ca doar ele sunt cele mai indreptatite, care ingroasa zilnic miscarea pro life, e greu de spus daca decretul lui Ceasca e de criticat sau de aplaudat. Personal sunt pro choice, dar asta nu inseamna ca as fi de partea moralitatii.
        Ca daca e sa consideri avortul, crima, atunci ce povesteste bunicu paleste in comparatie cu multimea posibilelor vieti curmate prin avort.

      • Gigli, nu-mi pasă cât e de cotoioasă. Părerea mea e că orice om are dreptul să aleagă ce face cu corpul lui: îl dă la material didactic, la medicină, donează organe, și-l face cenușă sau cină pentru viermi, gazdă pentru un nou-născut, se mutilează, se botoxează, se tatuează…, e treaba lui!

      • papagigli zice:

        Si tocmai de aceea e cotoioasa, pentru ca noi punem problema corpului gazda, pe cind activistii pro life o pun pe cea a „musafirului”.
        Ca tu ai control asupra corpului tau, e firesc, dar ai si responsabilitatea vietii pe care ai ales s-o concepi. Si atunci cum ramine?

      • Gigli, pro life-istele, în marea lor grijă pentru musafir, uită că musafirul nu e doar o gură care mănâncă pe lângă alte 3-4. E un om. Cum a țipat, e om. Și din momentul acela trebuie să-i asiguri toate condițiile ca să-i fie respectate toate drepturile. Iubirea părintească nu ține loc de ghete călduroase, iarna, de medicamente, când e musafirul bolnav, de cărți în bibliotecă și curent electric în casă, de apă, săpun, pastă de dinți, bune maniere, sprijin financiar ca să urmezi o școală, apoi alta, mai deșteptă și așa mai departe. Înțelegi ce vreau să zic.
        Un copil trebuie susținut, ajutat. Nu se nasc toți Brâncuși, să plece pe jos la Paris.

      • papagigli zice:

        Bine, las-o-n draci ca n-o scot la capat cu tine. Zi-mi mai bine pe la ce ora sa te caut ca sa iesim la o cafea si-un cognac?

      • Săptămâna viitoare… luni, marți – 8 -15. Joi, vineri, la fel. Săptămâna care îi urmează turele se schimbă.
        Mai bine îmi zici o zi-două preferabile și ne punem de acord. Fără coniac, că nu beau în timpul zilei.

      • papagigli zice:

        Pai atunci zici sa ne vedem pe la 10PM? 😆
        Nu stiu cnd voi avea timp, dar incerc saptamina viitoare mai spre sfirsit.
        Dar tot n-am inteles. cind poti iesi? Intre 8-15, anytime sau dupa ora 3pm?

      • Pot ieși în zilele amintite, pentru un ceas-două, și în timpul programului. Sau după 15, dar nu „pe seară”, că asta presupune să mă duc acasă și să ies din nou, ceea ce e foarte peste mână. Fiindcă, odată deconectată de la programul de „oraș”, mi-e imposibil să-l mai reiau, în aceeași zi.

      • papagigli zice:

        OK, atunci asa ramine, intre 8 si 15.

  3. bunicul zice:

    Dincolo de umorul savuros al postării, a fost perioadă tristă, mai ales la începuturile sale când metodele empirice de contracepție și avort făceau ravagii, soldate cu multe decese în rândul femeilor. Scanând prin ungherele memoriei îmi amintesc 3-4 cazuri, soții ale unor colegi, decedate în urma unor avorturi, cazuri care au schimbat dramatic destinele unor oameni. Un caz trist a fost acela când soția unui prieten, care avea deja doi copii, a făcut un chiuretaj acasă, cu un medic ginecolog, dar a făcut o infecție, s-a dus la spital și procurorul de caz le-a interzis medicilor sa o trateze până nu spune cine i-a făcut avortul. Asistentă medicală fiind, a preferat să moară decât să dezvăluie cine a fost.
    Ori alt caz, din fericire fără deznodământ tragic, când în urma unui avort băbesc a făcut o infecție si a scăpat de septicemie cu niște gentamicină adusă, pe bani grei, de o cunoștință, șofer de tir, de la turci, care făceau un negoț înfloritor cu medicamente luate de la bazele militare americane din Turcia.

  4. psi zice:

    mno, io mi-s decrețel. și mi s-a spus de suficient de multe ori asta ca să pricep cui datorez măreața mea apariție pe lumea asta.

  5. sorin zice:

    seducator textul ! ideea cu decreteii arata ca existau oameni care incercau sa dea tarii un proiect de viitor. acum avem conducatori de partide care pustiesc meleagurile , prin tot ce pot produce

  6. Vero zice:

    Fie copilul aşteptat de doamna de pian decreţel sau nu, la cei şase ani ai tăi ai fi reacţionat la fel şi ne-ai fi putut încânta acum cu aceeaşi poveste . 🙂

    Nu toţi copiii născuţi pe vremea decretului au fost nedoriţi, Poate doamna de pian şi l-a dorit pe al ei.

    Dintr-un anumit punct de vedere, acum e mai rău decât atunci. Adică, cel puţin aici, în târgul meu de provincie, întâlneşti dureros de rar femei ca gogoşile lui Babiclonţ a ta şi copii mici.

    • Vero, adevărul din culisele poveștii e că doamna de pian, foarte tânără pe vremea aia, nu-și dorea un copil. Avea un singur vis, să scape din România cumva și a reușit nouă ani mai târziu. Pe cont propriu și de una singură. Pe soț l-a „cumpărat” doi ani mai târziu și pe copil mult mai apoi.

      N-am stat niciodată să număr gravidele în București. Dar nici n-am auzit că prin maternități doctorii joacă țintar cu asistentele din lipsă de activitate!
      Firește, studiile demografice zic altceva, că scade natalitatea și populația îmbătrânește. În Europa, nu doar la noi.
      Eu, care n-am copii și nici nu mi-am dorit sau n-am avut suficient curaj să mi-i doresc, nu sunt foarte înspăimântată că a scăzut natalitatea. Oricum, mie, pensia mi-o vor plăti niște deja adulți. Grija mea e nu câți copii se nasc, ci câți tineri au un loc de muncă. Pardon, un job!
      Mi se pare o prostie să faci politici de stimulare a natalității, când tu, țară, nu asiguri locuri de muncă celor ajunși la vârsta la care ar trebui să se întrețină singuri.
      Cam lemnos răspunsul meu, dar asta e ceea ce cred.

      • Vero zice:

        Păi, Renata, nici eu nu stau să număr gravidele. Doar că nu-mi amintesc când am întâlnit ultima dată una pe stradă,
        Şi nici eu nu sunt foarte înspăimântată că a scăzut natalitatea. Fac doar constatări . La rece.
        Cât despre pensia mea, deja sunt cam puţini deja adulţi care să mi-o plătească. Dacă oi avea baftă să trăiesc mult, sper că s-or găsi pentru pensii ceva fonduri europene, ca să nu mor de inaniţie.
        Apropo de răspunsuri lemnoase, cred că singura soluţie viabilă de creştere a natalităţii e creşterea nivelului de trai. Despre ăsta, înainte de ’89 se zicea că s-a ciocnit cu metroul. Acum cred că nu mai e pericol de coliziune, mă tem că al multora trece pe sub metrou. Sau pe acolo ar trece dacă n-ar avea pe câte cineva la muncă în străinezia (în loc să stea aici şi să contribuie la pensia mea – că am deja actele pentru rentă depuse la casa de pensii).

      • papagigli zice:

        Vero eu cred ca-i pe dos. Cred ca natalitatea e invers proportionala cu nivelul de trai. Africa fiind exemplul cel mai elocvent. De fapt si Zola in Fecunditate e de aceeasi parere, asa ca am sigur un acolit. 😆

      • Vero zice:

        Gigli, Renata, corect cred că e să ţinem cont şi de nivelul de cultură/educaţie, şi de ăla de trai.
        În sensul că, la ăia al căror nivel de cultură trece pe sub metrou, nivelul de trai nu contează, ei se prăsesc, că asta ştiu să facă, deh, cel mai bine. Cred că e valabil pentru grosul populaţiei din Africa.
        (Dacă tot dau citate din bancuri, mai era şi ăla cu copilul murdar al ţiganului: „Fă, îl spălăm p-ăsta, sau facem altul?”)
        De nivelul de trai ţin cont cei cu un nivel de cultură acceptabil.

      • papagigli zice:

        Vero, inteleg argumentul tau, dar crede-ma, cei cu nivel cultural ridicat sau hai sa le spunem, emancipati, pentru ca nu le cunosc nivelul, sunt in general carieristi si carieriste, N-au timp de copii, pe care de cele mai multe ori ii adopta de prin tarile nevoiase. De la cei care se-nmultesc ca ciupercile fara sa le pese ca n-au cu ce sa-i creasca. La urma urmei, futul e cam singura lor distractie, iar avortul e impotriva convingerilor lor religioasa.
        Emancipatii pun in calcul timpul necesar cresterii copiilor, nu cheltuiala. Cheltuila e derizorie in comparatie cu timpul pe care trebuie sa-l aloce.

      • Vero zice:

        Bun, dar România e ţară nevoiaşă, deci nu se pune problema adopţiei din alte ţări nevoiaşe! 😀
        * * *
        Dar şi dacă-l adopţi, tot e nevoie de timp ca să-l creşti, nu?
        Şi, emancipată/carieristă fiind, poţi face copilul, după care plăteşti o bonă să ţi-l crească.

      • papagigli zice:

        Romania nu e tara nevoiasa. Ca are multi nevoiasi, e alta. In fond si America sau Canada au nevoiasii lor. America, cel putin, e plina.
        In privinta timpului alocat adoptatilor ti-ai dat singura raspuns, angajeaza filipineze. 😉
        Vero, hai s-o pun mai simplu. Emancipatii gindesc si cu capul de pe umeri, amaritii doar cu capul dintre picioare. Asta cind vine vorba de facut copii, nu de „socializat” si-atit. 😉

      • Vero zice:

        Ei, conform indicatorilor economici, România nu-i pe picior de egalitate cu SUA, cu Canada…

        Apropo de gândire:
        Pe vremuri, bunica cumpăra lapte de la o femeie de la ţară – respectiva avea clienţii ei, cărora le aducea lapte la nas. Şi, când lăptăreasa era gravidă cu al 7-lea sau al 8-lea copil, bunica a întrebat-o:
        – Da’ câţi copii ai de gând să faci, Leano?
        – Câţi o vrea Dumnezeu!
        – Da’ ce, se culcă Dumnezeu cu tine-n pat?
        (Nu ştiu şi ce-a răspuns Leana, bunica doar atât povestea.)

      • papagigli zice:

        Interesant era raspunsul si tu tocmai pe ala l-ai scapat 😆

      • Vero. e posibil ca răspunsul meu să fi sunat nițel scorțos. N-a fost cu intenție, zău!
        Vreau să zic că pur și simplu nu m-a preocupat problema. Deși observ și eu, cu îngrijorare, că în familiile care trăiesc din ajutor social se naște al șaptelea copil și-n alea care se descurcă mai mult decât confortabil apar cel mult doi. De regulă, unul.
        Ca să vorbim pe șleau, asta înseamnă că pătura celor pauperi, needucați, fără perspective de viitor se îngroașă văzând cu ochii.

      • Vero zice:

        Nu-i bai, Renata. Şi mie-mi ies uneori răspunsuri care par scorţoase, deşi intenţia mea e cu totul alta. 🙂

      • Cudi zice:

        E o diferență între numărul viitoarelor/proaspetelor mămici de prin România comparativ cu ce văd aici. Merg astea la școală, să-și ia copiii, împingând un cărucior cu bebe în față, cu o mână, cu cealaltă trag un alt căruț, în care stă un altul, de vreo doi-trei ani. Iar la piept, prins în ham, e cărat ultimul născut… Jur, asta e ceva ce nu pot rata, zilnic. Și așteaptă la școală alt copil, să-și termine orele… Și nici gravidele nu le pot rata, se îmbracă în haine mulate, e o adevărată modă să fii gravidă pe aici. Nu e zi să nu văd vreo câteva astfel, pe stradă, prin magazin, la școală.

      • papagigli zice:

        Cudi, ai uitat sa precizezi faptul ca alea-s stafii d-alea mascate. 😆

      • Vero zice:

        Cred că pe-aici n-am mai văzut aşa ceva de pe vremea decreţeilor. 😀

      • papagigli zice:

        Ce n-ai mai vazut, stafii? Aici si mai ales la Montreal sunt cu duiumu. Stoluri!

      • Vero zice:

        Gravide, cărucioare… Sub formă de stafii sau nu.
        Am o prietenă în Montreal. Înseamnă că trebuie să-i fac o vizită, să văd stafiile. 😀

      • papagigli zice:

        De ce, soro, esti masochista? 😆 Eu nu stiu cum sa fac sa nu le vad si tu vrei sa umbli dupa ele cum umbla aia dupa cicloane? Cele mai oripilante imagini sunt cele de la plaje cind le vezi intrind in apa imbracate ca de strada si mascate. Ba au si manusi negre, ca nu cumva sa-i excite pe barbati cu manichiura. Ninja in toata regula. Bleah!

      • Vero zice:

        Sunt curioasă, vreau să văd ce n-am mai văzut. 😛

      • papagigli zice:

        Cum doresti, dar eu zic sa te multumesti cu ce-ti ofera google-ul, ca oricum e mult peste un nivel rezonabil de acceptabilitate. 😉

      • bunicul zice:

        @ Cudi
        Dacă raportăm alocația de 82 de lei pe lună din România cu cea de 500 dolari ( federal +statal) cât e în Quebec, plus faptul că țara frunzei de arțar primește anual cam 300.000 de rezidenți, majoritatea sub 40 de ani, plus nivelul de trai de acolo, e normal să fie așa.

      • Cudi zice:

        Bunicule, nu știu cum e în Quebec, dar aici, în Alberta, copiii nu primesc mai nimic. Există ceva numit „Universal Child Care Benefit”, care – din câte am înțeles, ar însemna 60 de dolari canadieni pe lună, pentru ăia care aplică pentru ajutorul ăsta de stat. E puțin, părerea mea, parcă e mai puțin decât ăia 80 de lei pe lună din România – raportat la venituri/cheltuieli/prețuri. Fetița noastră nu primește nici un fel de alocație, nici un ban. Avem asigurări medicale, școala publică nu costă mult, e drept, dar bani pentru copil – dolari care să intre pe card lunar pentru el, doi, trei, cincizeci, cincisute (haha) – nici vorbă.

      • bunicul zice:

        @ Cudi
        Și nepoții mei primesc mai nimic acum, căci alocația copiilor este funcție de veniturile părinților dar in primii ani când aveau venituri mici le-au prins bine o mie de dolari pe lună alocație. În România aceeași alocație o primesc și copii lui Becali și copii șomerului. Universal Child Care Benefit este alocația federală.

    • bunicul zice:

      @Vero 1:01 am
      Gravide sunt, chiar dacă uneori nu le vedem. Până să se nască nepoții mei rar vedeam gemeni pe stradă, după ce au apărut ai mei a fost parcă o explozie de gemeni. De fapt erau tot ca înainte, dar din acel moment nu mai treceam cu vederea peste imaginile lor ci îi receptam imediat, fiind în aria mea de interes.
      Problema actuală o reprezintă numărul redus de femei fertile. Marea majoritate a celor plecați și stabiliți prin alte țări erau la vârsta când se fac copii și e vorba de 2-3 milioane de femei.
      Dar dacă mergeți prin satele românești o să constatați că acolo natalitatea este încă ridicată, chiar dacă nivelul e foarte scăzut. Alocația copiilor e acolo, adesea, singura sursă de venit. Partea proastă e că acești copii vor deveni cam ceea ce sunt și părinții lor.

      • Iaca, Vero, a zis bunicul ce-am zis și eu. p.s.: aziam văzut o chinezoaică gravidă. Lună mare. Plesnea cămașa pe ea. E de bine, nu? :))))

      • Vero zice:

        Am zis, ca răspuns la Papagigli, cum e, după părerea mea, cu nivelul de cultură & nivelul de trai & natalitatea.
        În ceea ce priveşte aria de interes, a mea era aceeaşi şi când vedeam gravide multe pe stradă şi acum.
        Am vorbit despre ce văd în oraşul în care locuiesc. La ţară ştiu cum e, am un exemplu chiar lângă casa socrilor. Patru copii din 2 părinţi în jur de 30 de ani; el, analfabet, lucrează cu cârca prin străinezia (pe-acasă stă până bea tot ce-a câştigat); ea a făcut şcoala primară, dar gura lumii zice că practică doar cea mai veche meserie din lume, cu 50 de lei partida. Dar şi-au dat copiii la şcoală (pe cei doi destul de mari pentru asta) şi, cel puţin deocamdată, sunt mândri că-nvaţă bine.

      • papagigli zice:

        50 de lei? Si aia e asistenta la show-ul ala pacatos? 😆

      • Vero zice:

        N-am înţeles ce vrei să zici.
        (Sunt mai grea de cap ca de obicei, am avut ceva de terminat şi n-am dormit azi-noapte.)

      • papagigli zice:

        Auzisem ca asta-i taxa aleia careia ii spune Cruduta si care e „asistenta” la un show televizat.

      • Vero zice:

        A, nu ştiu de Cruduţa. Nu mă uit la show-uri, în privinţa asta sunt total picată din lună.

      • papagigli zice:

        Nici eu nu ma uit, dar am citit diverse articole din care reiese clar ca duduia isi vinde cu dezinvoltura „produsul” 😉

      • Gigli, taxa Cruduței e între 5000 și 10000 de dolari pe noapte.

      • papagigli zice:

        Io-te-a dracu, si-a crescut valoarea! Oare ce imbunatatiri i-o fi adus, de-a catarat-o atit de sus? 😆
        Pe de alta parte, zerourile, oricit de multe, n-au valoare, dupa cum stii si tu. 😆

  7. delfinasul zice:

    of-topic:
    Renata, nu absolut deloc, nici in clin nici in maneca, vreo legatura cu vreun personaj care comenteaza cum ca eu as scrie comentarii sub pseudonimul no-name.
    scuze ca am dat buzna, am simtit nevoia sa clarific tie aici, urmare a aberatiilor uneia, numita elena pe aici, pe wordpress.

    on – topic:
    niciodata nu am stiut sigur care-s decreteii, cei nascuti in 67,68 sau 69 🙂
    drept care recunosc faptul ca fac parte din viitoarea generatie care va fi masacrata in masa, o data cu iesirea la pensie.
    (ma rog, cine-o apuca)

    p.s. scrii fain, sunt abonata la blogul tau, te citesc mereu, desi nu comentez.

    • Delfi, stai liniștită! Elena bate câmpii cu grație.
      Decrețeii nu există, de fapt. În perioada 66-89 s-au născut și foarte mulți copii neintenționați. Dar femeile care NU au vrut să-i facă, nu i-au făcut. Cu orice risc.

      • eva zice:

        tu de ce nu ?
        sa ti doresti un copil e in legea firii
        sa ai un copil e cel mai minunat lucru ce ti se poate intâmpla
        si fara a jigni pe cineva : doar atunci te simti cu adevarat femeie ! altfel . hm

        imi pare rau ca ai fost lipsita de toate astea

        viata frumoasa iti doresc

      • eva, nu te contrazic, e o părere. Dar n-o împărtășesc.
        Nu știu exact ce numești tu și alte femei să te simți cu adevărat femeie. În ce constă cu adevărat, ăla.
        Ca să nu mai zic că mie, cel mai tare compliment mi s-a părut atunci când mi s-a spus „te-ai comportat mai bine ca un bărbat!” 🙂

      • eva zice:

        scuze , te rog nu publica nimic .
        abia acum vad ca e cu moderarearea commurilor , ceea ce urasc f tare .
        scuze de deranj inca odata
        numai bine

      • Nu, eva, moderare e doar pentru noi veniți. Scuze, dar am fost nevoită să aplic filtrul acesta. Dacă mai de-acum în gară, n-o să mai ajungi la sala de așteptare! 🙂

    • Aldus zice:

      Elena și despre anemona o zis c-ar fi klaus. Ceea ce eu nu cred. Iar pe Arlechina o tot făcea bărbat. Asta e când te bazezi prea mult pe intuiție și ajungi victima propriei imaginații. 🙂 Altfel, nu-i fată rea.

      • Pentru simplificare, nimic din ce crede Elena nu e de crezut. 🙂 Ea trăiește în Casa Păpușilor.

      • Aldus zice:

        Eu nu vreau să merg până acolo încât să zic că dacă un om spune 10 lucruri greșite, înseamnă că tot ce va scoate pe gură este apriori greșit și deci nu mai merită băgat în seamă. Dar în direcția identităților virtuale, am constatat că deseori se înșeală.

  8. delfinasul zice:

    scuze, graba…
    „nu am absolut deloc” (lipseste „am” din comentariul meu precedent)
    ma rog, sper ca ai inteles ce am vrut sa spun:)

  9. Marian zice:

    Prin ’75 am vazut un film al lui Blaier numit ” Ilustrate cu flori de camp ” . Filmul a fost facut la comanda { indiferent ce-ar zice azi prostii ce se cred , ultradestepti } deoarece , inca de pe-atunci , erau multe femei care { asa cum bine ai spus si dumneata } : ” femeile care NU au vrut să-i facă, nu i-au făcut. Cu orice risc.” Femeile isi asumau riscurile si…erau din ce in ce mai multe decese in randul lor , iar regimul era totusi ingrijorat ca nu le iese numarul de viitori sclavi pe care trebuiau sa-l „raporteze conducerii de partid si de stat , conducatorului iubit tov. Nici O Lae Ceausescu ” . Filmul respectiv era un fel de avertisment pentru romancele indraznetze sau doar incapatzanate , care chiar credeau ca au dreptul sa hotarasca daca vor dori sa aiva parte de ” cel mai minunat lucru ce li se putea intampla ” si ” sa se simta cu adevarat….FEMEI ” . Doamna Carageani spune-i rogu-te lui „eva ” ca , daca n-a trait atunci , mai bine sa taca dracului din gura si sa nu mai ridice in slava cerurilor ” minunile sarcinii ” . Respect si stima !

  10. Vladen zice:

    Nu mi-e foarte clar: decretel este orice copil nascut dupa ’66 sau doar aia nedoriti nascuti din lipsa de posibilitate de avort dupa decret?

  11. castanman zice:

    „Știu, lipsește concluzia. Despre Decreței. Trageți-o voi!”. Nu -mi place finalul. Cred că merge- „Știu, lipsește concluzia. Despre Decreței. Trăgeți-vi-o!”

  12. zazania zice:

    Eu sunt extrem de curioasa cum a decurs intalnirea reala cu un prieten virtual. Stiu sigur ca iti repugna, printeso !

    • Zuzu, nu-mi repugnă, de unde ai scos-o? Nu prea s-a întâmplat.
      Excepție – Oana Pantazi cu care m-am întâlnit de câteva ori și mă simt excepțional de bine cu ea, parcă ne-am cunoaște din altă viață.

  13. Aldus zice:

    Te-ar fi deranjat în egală măsură și dacă nu era decrețel. 🙂 Apropo, termenul decreței îi vizează pe toți copiii născuți în acea perioadă, sau doar pe cei făcuți „la normă”?

    Și eu zic că decretul ceaușist e criticabil. Nu pentru că ar fi rău să ai copii. Ci pentru că trebuia să îți asigure și condițiile necesare. De exemplu, dacă nevasta ta nu dorește copii, atunci să îți pună la dispoziție o femeie dispusă să procreeze. 😀

    Mai la subiect, viața văzută prin ochii unui copil e aproape întotdeauna mișto.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s