Asta-i ciudat!

Dacă aș fi știut că e un music hall, nu m-aș fi dus.  Urăsc genul! Dar cum n-am știut – credeam că e o comedie-comedioară și n-avea ce rău să-mi facă -, m-am dus.
Ceea ce vă recomand și vouă, garagii bucureșteni. Să pierdeți două ore și 9,72 lei ca să vedeți un muzical românesc bine jucat, bine cântat și bine dansat pe scena – poate, prea mică – a sălii Horia Lovinescu din teatrul Nottara. O să câștigați, în schimb, un zâmbet larg și durabil,  cam ca luna nouă de-aseară, care mi s-a hlizit tot drumul, la întoarcere, deasupra capului, deasupra Bulevardului Magheru, până hăt-departe, în Tineretului, unde am luat-o la dreapta, pe Văicărești, și mi s-a mutat în ceafă, afurisita.

Asta-i ciudatcă eu, care nu mai râd nici la bancuri bune decât într-o dungă (fac un pliu de politețe într-unul din colțurile gurii), am râs mult și blajin aseară și am aplaudat, la final, din toți bojocii palmelor, pentru că niște actori, absolut necunoscuți mie, au făcut pe dracu-n patru să-mi scoată din cap prostia asta – vodevilul e o prostie, avem chestii mai importante pentru care să oftăm serios și apăsat.

Povestea asta,  de Eugen Rotaru și Laurențiu Profeta, și-a tras nervul din versurile lui Miron Radu Paraschivescu, sângele din regia Dianei Lupescu și coregrafia Roxanei Colceag, iar măduva – din „joaca” actorilor. Care au pus osul la treabă cu tot sufletul, așa cum numai slujitorii scenei de scândură știu s-o facă.

Nota zece minus pentru public. Zece, că, la final,  și-a săltat curul din scaune ca la un semn și a aplaudat în picioare. Minus pentru căundeva, în plin moment muzical, un telefon a sunat peste sonorul spectacolului, acoperind negativul și vocea – live – a actorului Alexandru Mike Gheorghiu.

Reclame
Acest articol a fost publicat în actualitate mioritică, aminriri, cronici, glume bune, publicitate, părerea mea, strict autentic, ştiri de neştiut și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la Asta-i ciudat!

  1. Cudi zice:

    Renata, eu o singură dată în viața mea am fost la teatru, piesa pusă în scenă era „Zbor deasupra unui cuib de cuci” (da, Arlech, hilară coincidență…), de către actori clujeni pe scena din Deva. Alte scuze n-am, în afara faptului că locuința mea, all season, era la țară, vorba cântecului.

    • Din fericire, Cudi, eu am fost la operă, la operetă și la teatru, de mică. De concerte nu mai zic. În studenție, spre sfârșitul stagiunii teatrale, nu mai aveam ce piesă să văd, pentru prima oară. Deși, adevărata plăcere pe care ți-o oferă teatrul e că, și dacă vezi piesa aia a patra oară, e ca nouă. Actorii, jucând tot timpul la fel, sunt mereu altfel pe scenă. Fiindcă și ei sunt oameni, și la ei viața reală și personală lasă o amprentă cât stau pe scenă, oricât ar zice ei că nu. 🙂
      „Zbor deasupra unui cuib de cuci ” l-am văzut la Național. Dar văzusem deja filmul și Florin Piersic, cu interpretarea lui foarte personală, îmi stătea ca sula-n coaste. Mă-ntreb cum o fi fost la Deva, cu actorii de Cluj…
      Canadienii n-au, și ei, teatre? De ce nu te duci?!

      • Dr. Vader zice:

        Da, asa este, fiecare reprezentatie are nuantele ei, farmecul ei si e diferita, de fiecare data. Depun marturie, am un bun prieten actor, nu spui unde, si de multe ori dupa ce incingeam gratare si mancam si beam temeinic la mine, plecam la teatru, unde, vorba aia, avea si el o treaba de facut, si ma trezeam cu gesturi si cu vorbe de-ale mele pe scena, strecurate cu mestesug de nebunu’ asta. E frumos, ce sa zic, imi dadea fluturi in stomac… Era placut si dupa aia mergeam in culise si mai trageam un rand cu artistele si cand aveam chef ma imbracam in Napoleon sau contele Bezuhov.

      • Vader, mă bucur să te văd! 🙂
        Tare mi-ar plăcea să știu cine e prietenul tău actorul. L-oi fi văzut vreodată?!
        Altminteri, viața ta e un roman, până în cele mai mici detalii. Păcat că n-ai vreme sț-l scrii.

      • Cudi zice:

        Renata, canadienii au și ei teatre. În Calgary, oraș cu peste 1,2 milioane locuitori funcționează vreo șase, dar n-am apucat să mergem la vreo reprezentație. Toate sunt în downtown, perimetrul cu zgârie nori, nu știu dacă reprezintă 5 la sută din suprafața întregului oraș, acolo unde se întâmplă mai toată viața culturală a urbei. În downtown să fi fost de vreo trei, patru ori de când sunt aici.
        Downtown e cam la vreo 20 km de noi și la vreo juma de oră, patruzeci de minute de șoferit. E greu să găsești loc de parcare acolo, tot în downtown se întâmplă și nelegiuirile orașului, acolo sunt drogații, mafioții, cluburile, împușcăturile. Din ce văd pe net, biletul la teatru variază între 60 și 140 dolari de persoană.

      • Cudi, știi ce-aș face eu? Mi-aș alege pe net un spectacol care-mi face cu ochiul, mi-aș cumpăra bilete on-line și, în seara cu pricina, mi-aș chema un taxi ca să nu fiu nevoită să vânez locuri de parcare.
        Dar dacă nu și nu, uită-te pe you tube la teatrul românesc. Găsești câteva comedii bulevardiere foarte nostime și altele cât se poate de serioase.
        Asta, dacă ți-e dor de teatrul românesc.
        Pijamale, Doctori de femei, Caramitru Mălăele câte-n lună și în stele, Cafeneaua și multe altele.

  2. castanman zice:

    Renule, cred că şi la teatru sunt oameni care vin ca la job. Care de la o anumită varstă, ca şi în viața, nu mai visează. Dar care la începutul carierei au fost nişte ființe minunate pentru ceilalți, privitorii. Am văzut, clasa lui Albulescu – Diana Gheorghian, Mihai Coadă, Titieni, Nataşa Raab – cu spectacolul de absolvire, la Ploieşti, aşezat în al doilea rand. A fost magnific. Eram tanăr şi ei m-au făcut să mă simt veşnic. Mai tarziu, „Secretul familiei Posket”, la Nottara, cu Dem Rădulescu divin, m-a făcut să urăsc Bucureştiul pentru ce oferea celorlalti. Provincia rămanea cu trei spectacole pe lună. Unul din spectacole sigur tampit, făcut pentru încasări, cu bancuri şi soliste pe care le futeau directorul, regizorul etc. Şi aveam un prieten actor, bețiv, care îmi făcea rost de bilete la ultimul spectacol din stagiune. La „dernieră”. Cand actorii se jucau şi livrau partenerilor de scenă tot felul de replici ce nu aveau legătuŕă cu textul. Să vezi reacții pe fața ăstora. Mişto, rău de tot. Ce tanar eram!

    • Ha! Diana Gheorghian, o frumusețe de fată și-o nebună. Am fost o vreme vecine de bloc, când eram tânără. Avea un tată nazist (deși era doctor militar sau ceva). Am tras câteva băute în patru, din păcate, după ce divorțase de Baniciu, așa că n-am beneficiat și de muzică live. 🙂
      Între 20 și 29 de ani teatrul a fost, pentru mine, cel mai frecvent mod de-a-mi petrece serile. Așa că știu ce zici.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s