Un surâs pentru cianură

De ieri dimineață, Olivia noastră a încetat comunicarea. Ultima ei postare e mișto, în general și foarte sugestivă, în special.

Dacă Olivia s-a dus dincolo fizic, chimic sau virtual e treaba ei, experimentul ei.
Chiar nu știam cum să închei discuția despre ea, dar am răspuns cuiva pe blogul ei și o să mă citez, cu finalul răspunsului, în loc de concluzie:

Amalia, și dacă, totuși, Olivia a comis dispariția ei fizică ieri sau azi, e ca demisia: un act unilateral.
Noi mergem înainte, semnăm condica la vii, că, la câți mor zilnic pe planetă, cineva trebuie să se sacrifice să trăiască.

Salve de tun pentru Olivia, că, dacă e să fie, e la Cimitirul Ghencea Militar.

Reclame
Acest articol a fost publicat în actualitate mioritică, apucături proaste la români, bloguri care merită citite, citesc şi-mi place, experimente, glume bune, păcat că e populată, părerea mea, strict autentic, Uncategorized și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

23 de răspunsuri la Un surâs pentru cianură

  1. Aldus zice:

    Vezi să nu! Mai zilele trecute voia să-și cumpere nu-știu-ce căști cu 1500 de lei, și întreba cititorii care-s mai bune. Dar dacă i-ai acordat o baie de atenție, probabil mai mult surâsul decât cianura.

    Tu n-ai avut copii, right? 🙂

    • Aldus, comentariu beton! Uitasem! Uitasem că tocmai ce făcea niște cumpărături de calitate.
      Nu, n-am copii. Știu că sunt tiranici și manipulatori. Dacă aș fi avut, probabil că azi eram oale și ulcele și l-ai fi întrebat pe copil: „Tu ai avut o mamă, right?” 🙂

  2. Remi zice:

    Nu prea ajungi la cimitir chiar a doua zi după moarte. Mai ales dacă te sinucizi. Presupun că ai mai întâi parte de o autopsie.
    Eu cred (sper) că Olivia noastră pune poze pe vreun alt blog, sub alt nume şi fără „deadline”. Sau că a rămas la Plumbuita; l-o fi căutând pe Popeye printre călugări, în linişte.

    N-ar fi mai fain să vorbim despre Mili? Chiar dacă nu se-omoară toţi garagii de dragul pisicilor?

    • Ba da, Remi, cred că putem vorbi de Mili, de orice altceva, capitolul „sinucigaș la babord!” s-a încheiat.
      Foarte tare articolul tău cu un moș și o babă. Probabil cel mai tare advertorial citit vreodată. În sensul că dai click pe site-ul care-și face publicitate și nu te prinzi că e doar publicitate, până în ultimul moment. Aș zice că ăia de la superblog sau cum îi cheamă nici nu te merită!

      • Remi zice:

        Aplaud încheierea capitolului.
        Şi mulţam fain pentru aprecierea advertorialului. (Cu modestia care mă caracterizează, m-am gândit şi eu că ăia nu mă merită şi i-am părăsit definitiv şi irevocabil. 😀 )

  3. castanman zice:

    De ce nu mă sinucid? Pentru că mie mi-e scarbă atat de moarte, cat şi de viață. O spune ideologul sinucigaşilor lumii. Deşi enumeră un milion de motive pentru te poți sinucide. Ieşi din cercul ăsta vicios, Renule. Ai destule alte chestii pentru care să arzi.

  4. zazania zice:

    Nadajduiesc totusi ca ti-au ramas toate tiglele pe casa!
    Si mai sper ca nu pui botu’ la toate prostiile care se publica pe internet; totusi esti femeie in toata firea nu o adolescenta scapata din frau dar nici o muiere pornita la agatat cu o idee nici macar noua.

  5. asteptand un tren zice:

    Eu credeam zilele astea ca se fac glume macabre pe aici. Nestiind cine-i Olivia, i-am rasfoit putin blogul si cred ca e foarte posibil ca ea sa fii vorbit serios. Scrie destul de mult despre sinucidere. Ar trebui sa facem ceva, sa sunam undeva, sa nu o lasam asa!

    • AUT, unde să sunăm? 🙂 La 112? Să zicem cum? Cunoaștem o femeie care-și zice Olivia, pe internet, nu știm unde stă, cum se numește, de fapt, dar credem că s-a sinucis.
      Vezi tu, exista pe vremuri un serial, midnight caller. Noi am făcut cu toții pe telefonistul pentru Olivia, dar nu dorea niciun ajutor pentru a găsi motive de trăit, ci o modalitate de-a muri.

      • asteptand un tren zice:

        Nu e imposibil ca destainuirile ei publice sa fie un strigat de ajutor. Daca spunem numele blogului Oliviei e de ajuns, cei responsabili sa ajute pot afla restul datelor destul de simplu. Eu as suna dar sunt in alta parte de lume acum.
        Sper ca Olivia a glumit, ca altfel e tragic.

      • AUT, înțelege că am avut o convorbire privată cu ea pe mail și mi-a spus, clar și tăios, că gestul nu face obiectul discuției, dacă vreau să-i dau o metodă „bună” și sigură , bine, dacă nu, pa. Nu dorește conversație.
        În fond, nimeni nu poate obliga pe cineva să trăiască.

      • asteptand un tren zice:

        E frumos ca ati vorbit cu ea, ati facut ce trebuie, omeneste. Eu, totusi, cred ca in caz de sinucidere suntem obligati sa intervenim. Si de la om la om si medical. Din perspectiva medicala, persoana cu astfel de probleme sufera de dezechilibru psihic, prin urmare isi pierde discernamantul (stiu ca tu stii lucrurile astea mai bine decat mine dar nah! ) si in cazul asta interventia este perfect legitima. Acum inchei dar mai trebuie sa-i spun si lui Mugur ceva..

  6. Mugur zice:

    Am fost și eu pe la Olivia, am și discutat câte ceva cu ea.
    Am să spun că doar cine a trecut pe lângă astfel de situații va putea înțelege. Psihologia sinucigașului ar trebui alăturată celei a omului care știe foarte sigur că mai are foarte puțin timp în fața lui. Eu am avut neșansa de a vedea un astfel de caz, doar asemănător cu cel al Oliviei. Sora mea a refuzat tratamentul, dar în ultimele ei luni a avut o dorință de viață nebănuită, încercând să cuprindă cât mai multe plăceri și frumuseți posibile, ca și cum și-ar fi adunat rezerve pentru „după aceea”.

    Mi-ar plăcea să cred că Olivia doar ne-a manipulat.

    • Mugur, cineva care mai are puțin de trăit dar ar vrea să trăiască nu se poate compara cu cineva care nu mai vrea să trăiască.
      Olivia doar ne-a manipulat.
      Și dacă n-ar fi așa, am fi putut interveni?

      • Mugur zice:

        Aș face diferența între cel ce vrea să trăiască „în orice condiții”, acel care va lupta cu boala și va accepta orice iluzie de tratament, și cel ce nu vrea să trăiască oricum, care va refuza orice tratament, dar își va trăi ultimele sale zile într-o deplinătate a dorințelor și simțirilor sale.

        Dacă Olivia nu ne-a mințit/manipulat, eu nu cred că puteam să intervenim în vreun fel. Hotărârea ei părea prea categorică pentru a putea fi strămutată.

      • Absolut de acord!
        Dacă Olivia, pe bune, voia să moară, nimic pe lumea asta n-ar fi putut s-o împiedice.

    • asteptand un tren zice:

      Imi pare rau pentru sora ta, Mugur! E trist!
      Totusi vreau sa te intreb de ce e ok sa intervenim in viata oamenilor uneori si alteori nu e! Stiu ca nu afirmi asta dar ce vreau eu sa spun, are totusi o legatura cu discutiile din zilele astea. Interventiile in viata oamenilor sunt de multe feluri. Cand sistemul ii saraceste pe oameni si cand saracia ii duce la alienare si de aici la tot felul de situatii disperate, din care unii nu mai ies cu viata, e ok interventia asta? Nu e! Cand furam barbatul unei femei sau furam femeia unui barbat, nu e o interventie in viata unui om? Este. E ok interventia asta? Nu e! Intervenim in viata omului cand il barfim, cand ne purtam fata de el lipsit de respect si omul ala se simte rau! E ok interventia asta? Nu e! dar din pacate interventiile amintite de mine sunt cele mai des intalnite si legitimate de foarte multi, tot din pacate. Totusi interventia in caz de sinucidere nu e considerata legitima de multi? Nu e trist? Eu zic ca e dureros.

      • Mugur zice:

        Acest comentariu al tău deschide o întreagă temă de discuții și nu cred că este corect să abuzăm de amabilitatea gazdei noastre.
        Sunt multe modalități de intervenție în viețile celor din jur, dar nu acestea ne privesc acum.
        În cazul sinucigașilor „normali” avem, cumva, datoria de a interveni, căci poate fi vorba de un dezechlibru temporar ce poate fi înlăturat. În cazul „Olivia” situația diferă, căci a interveni înseamnă a condamna omul Olivia la un mod de viață pe care nu și-l dorește. La fel și în cazul surorii mele.
        Te-ai gândit, ai văzut prin câte situații neplăcute trec bolnavii de cancer pentru o vindecare adesea iluzorie? Toate aceste situații ar trebui acceptate în primul rând de pacient. El este singurul care hotărăște, iar aici nu avem dreptul de a interveni, căci nimic din durerile și suferințele lui nu pot trece asupra noastră, pentru a-i diminua suferința.
        Mai departe, pentru cazurile declarate ireversibil letale, eu sunt de acord cu eutanasierea sau cu sinuciderea controlată, dar sub rezerva ca și medicul să fie de acord să asiste la un asemenea procedeu, iar nu să fie obligat prin lege. Asta am discutat la un momentdat și cu Olivia.

      • asteptand un tren zice:

        @Mugur

        Bine. Poate vorbim despre ce am spus cu alta ocazie pentru ca nici eu nu vreau sa o aduc la exasperare pe Renata desi banuiesc ca am reusit performanta asta! Si nu doar o data!
        Multumesc pentru raspuns.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s