Scrisoare mamei (2)

Măi, Margo,

când ai de gând să mori, pe bune?
Daaa, n-am fost ieri la tine, la cimitir, fiindcă nu știu dacă acolo ești. Acolo sunt Bunicul, Străbunica, Tata, Bunica (i-am înșirat în ordinea numărului de pe tricoul plecării), dar de tine nu sunt deloc sigură că zaci în mormânt. Păi, nu-ți dau eu, zilnic, raportul, în gând? Nu-ți povestesc eu, zilnic, ce-a mai zis ăla, aia, cum mă doare-n cot de durerea din umărul drept, că nu e stângul -ha! – nu e de la inimă, e de la corent (aauăleu!…Bine, știu, să nu mai zic coorent,  că poate-mi rămâne așa, pe creier, și-l zic și-n fața unui dăștept  care o să mă crează proastă. Deși, așa cum am stabilit cândva, dacă un dăștept … Auzi? Nu mă duc la doctor! Nu știu exact unde ești, dar de unde ești, nu mă mai expedia la doctor! Că nici tu nu te-ai dus. Nu suficient, nu conștiincios, nu la doctori buni, și de-aia acum ești… undeva, unde nu se știe exact!)?
Măi, Margo, ieri am mâncat la Tanța absolut tot ce făceai tu de Paște, mai puțin ciorbă de miel. Bă, îți poți imagina că Tanța nu știe să facă ciorbă de miel?!
Bine, drobul ei a fost mai bun ca al tău, că era plin de ciuperci, dar n-avea destulă verdeață. Verdeață, Margo! Ar fi trebuit să pui de două mii de ori mai multă verdeață în droburile tale pascale, dacă-ți plăcea verdeața, decât să te duci la loc cu.
Friptura Tanței, de miel, se topea în gură. Am cerut o  a doua bucată. Nu-ți face griji, că nu te-a bătut la friptură! N-avea pic de vin.
Pasca. Să fi gustat pasca! Era dumnezeiesc de bună, dar nu era ca aia pe care o cumpărai tu de la cofetărie și ne mințeai că-i făcută de tine! Nu, Margo! Era o pască de-aia perfectă, de diletantă care nu-și cunoaște limitele.

Margo?… Mai ești pe fir?…  Și nici n-am stat la Tanța cât stăteam cu tine! Că acum avem pisic. Și ne aștepta, uluit, că lipsim de-acasă și duminica.

Da, da, avem un pisic care simte duminica. Da, s-a umanizat.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în aminriri, copilărie, cronici, jurnal, literatură, pisici și alte lucrușoare, părerea mea, strict autentic și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

21 de răspunsuri la Scrisoare mamei (2)

  1. papagigli zice:

    Sper ca nu deranjez si ca esti OK. Nu de alta, da-n Mai trec sa te vad si n-as vrea sa ma iei drept Margo. Zic s-o lasi linistita sa-si vada de-ale ei. Nu cred c-o mai intereseaza rapoartele tale lumesti.

  2. Dr. Vader zice:

    . . .

  3. asteptand un tren zice:

    Nu ca sa-l contrazic pe Papagigli dar niciodata nu mi-a mers la inima zicerea: mortii cu mortii si vii cu vii! Eu cred ca cei care nu mai sunt langa noi, mor cu adevarat atunci cand i-am uitat, mor cand nu ne mai este dor de ei, cand i-am sters din amintiri si nu mi se pare drept. Suferinta noastra e un dar ce se cuvine celor pe care i-am iubit si ne-au iubit. Am impartit asa de multe cu ei, cuvinte, gesturi, ganduri, iubire, poate si neiubire si ne-am fost aproape in viata. De ce ne-am indeparta definitiv cand unul pleaca dincolo?
    In iubire suferim mereu cand celalalt pleaca pentru ca nu suntem niciodata pregatiti sa fim parasiti.
    Suferinta purifica atunci cand o putem duce dar cand nu putem, ne doboara. Daca esti puternica, Renata, daca stii ca iesi din focul asta ca Phoenix, atunci nu trebuie sa-ti fie frica sa suferi dar daca suferinta e mai puternica decat tine, atunci cauta ajutor.
    cu respect !

    • papagigli zice:

      Nu ca sa te contrazic pe tine, dar daca s-a „indepartat” asa cum spui, cred ca se poate spune ca disparitia ne-a despartit. Pe de alta parte vad ca nu crezi nici in „odihneasca-se-n pace!” ceea ce e OK, dar principiul meu e urmatorul, daca taica-meu nu ma deranjeaza, de ce l-as deranja eu? Ca si el e dus.
      Ca cei ce ramin sufera, e absolut normal. Anormal ar fi sa nu suferim. Dar faptul ca stam sa ne „conversam” cu ei, nu mi se pare a fi rezultatul uitarii. Evident ca n-o sa-mi pot uita tatal, tot asa cum nu-mi voi uita, intr-un viitor, nici mama. Dar nu vad legatura pe care incerci s-o faci desi, iti jur ca m-am straduit. Tot asa cum nu inteleg actiunea purificatoare a suferintei.

      • asteptand un tren zice:

        Iar face cioc gandirea ta analitica cu a mea, sintetica! Cum purifica suferinta? Ca un foc ce arde o casa, o padure. Tot ce ce construieste pe urma, tot ce rasare in urma, e nou, e curat, e purificat!
        A te odihni in pace nu inseamna ca trebuie sa fii uitat. Aici e vorba de o constiinta curata ce-ti asigura odihna vesnica.
        Disparitia cuiva ne desparte fizic, nu sufleteste.

      • papagigli zice:

        aut.
        Focul nu purifica, distruge. Fie ca-i o casa, o padure sau microbi. Padurea care va rasari dupa, nu e purificata. E o noua padure expusa si ea aceluias tip de „purificare” caruia i se mai spune incendiu.
        N-a spus nimeni ca odihna inseamna uitare, ce am spus e ca daca nu-l „deranjezi” nu inseamna ca l-ai uitat. Reciteste, te rog.
        Disparitia cuiva ne desparte, punct. Asta e motivul suferintei. Altfel n-ar suferi cei ce inca mai pot constientiza despartirea.
        Sper ca e destul de clar si pentru o gindire … sintetica. 😆

  4. asteptand un tren zice:

    Si legatura..Legatura e ca mie nu-mi pare corect sa-i uitam pe cei plecati. E un sentiment personal si asta nu inseamna ca eu cred ca toata lumea trebuie sa simta ca mine. Nuuu! Si alta legatura e ca plecarea celor dragi ne face sa suferim si ca eu (alta parere personala) cred ca suferinta trebuie dusa si traita pina la capat daca se poate. Este un proces dureros dar si purificator. Vedem pe urma altfel lumea, prioritam altfel de lucruri.

    Suferinta e ca un cutit pe care trebuie sa-l intorci cu partea ascutita in afara, altfel risti sa te ranesti rau.

    • papagigli zice:

      Iar uitare? Nu observi ca esti singura care vorbeste despre uitare? Nimeni n-a pomenit-o. Doar tu.
      Si te si contrazici. Cind spui „eu (alta parere personala) cred ca suferinta trebuie dusa si traita pina la capat”, cind spui „Suferinta e ca un cutit pe care trebuie sa-l intorci cu partea ascutita in afara, altfel risti sa te ranesti rau.”

      • asteptand un tren zice:

        Eu am vorbit despre uitare crezand ca ti-ai bazat afirmatia ca eu nu-s de acord ca cei plecati sa se odihneasca-n pace pe zicerea: mortii cu mortii, vii cu vii! Zicere ce implica uitare!
        Si nu, nu ma contrazic deloc! Suferinta dusa si traita pina la capat poate insemna suferinta neexprimata dar si suferinta exprimata. Suferinta neexprimata e ca un cutit a carui parte ascutita o intorci spre tine, riscand sa te ranesti iar suferinta exprimata e ca un cutit pe care-l intorci cu partea ascutita in afara, eliminand riscul de a te rani.

      • papagigli zice:

        aut. Ce ai vrut sa spui poate ca are sens, nu stiu, dar ceea ce ai spus, sigur n-are.
        Spui ca „vii cu vii si mortii cu mortii” implica uitare. Uitare din partea cui? A viilor sau a mortilor? Sau uitarea e interzisa doar viilor?
        Pe de alta parte purificare inseamna distrugerea raului. Focul distruge si rau si bun si atunci despre ce purificare vorbesti?
        Dar sa nu crezi ca am ceva cu tine personal. Nu. Daca nu mi-ai fi pomenit numele, mi-as fi vazut de drum 😉

      • asteptand un tren zice:

        Inevitabil, in unele situatii, pe langa rau, este distrus si binele. Unde este purificarea aici? Cred ca avem si purificare si sacrificiu, in cazul asta. De uitare nu mai zic nimic!
        Si nu, nu cred ca ai ceva cu mine ca nu ne stim, nu ne cunoastem, nu avem nimic de impartit doar am schimbat niste vorbe dar daca iti displace schimbul asta, il incheiem.

      • papagigli zice:

        Nu, nu-mi displace. Nici vorba, dar considerind continutul postarii, as zice ca dialogul nostru nu e tocmai adecvat. Desi poate ca ajuta. Nu stiu. Dar imi displac gafele, mai ales cele care pot fi evitate 😉

      • asteptand un tren zice:

        Crede-ma ca am avut acelasi gand la fiecare replica. M-am gandit ca nu e potrivit sa dialogam prea mult chiar la un subiect atat de dureros pentru Renata. M-am gandit si la posibilitatea ca poate ne citeste si mai uita de necazuri.
        Cu bine!

  5. mama zice:

    prea multa suferinta

  6. castanman zice:

    După ce am citit postarea ta, Renule, am înțeles ce vrea să zică o chestie citită acum mulți ani, habar n-am pe unde, sigur nu pe Google, e mai veche (Nichita?):
    „…dacă mori, cel puțin, lasă-ne singuri „

  7. Vă supărați dacă n-o să răspund comentariilor?

  8. asteptand un tren zice:

    Imi pare rau ca esti suparata si inteleg si respect nevoia ta de tacere..

  9. papagigli zice:

    Astazi am auzit o chestie interesanta de la cacadienii astia, total neinteresanti. Dupa cum multi ati aflat, in Canada a avut loc un accident teribil cu o echipa de juniori. De hokey. In total au murit 15 persoane dintre care 11 jucatori. Antrenorul secund a spus printre altele ca „moartea e umbra vietii”
    Ei bine, m-am tot gindint la metafora asta pentru ca mi s-a parut extrem de reusita si adevarata, desi sunt convins ca interpretarea mea difera de-a credinciosilor. Eu o inteleg asa, ca moartea urmareste, pas cu pas, viata, incercind s-o distruga. Dar in momentul in care reuseste, dispare si ea. Ceea ce mie mi se pare perfect logic, facind abstractie de personificari. Asasinarea vietii coincide cu sinuciderea mortii. Interesant concept! Evident ca-mi imaginez si interpretarea credinciosilor, dar fiind speculativa, n-o mai amintesc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s