Pe Stela Popescu au ucis-o doreii dintr-o televiziune care nici măcar n-ar trebui să existe

N-am râs niciodată la glumele Stelei Popescu. Nu-mi place teatrul de revistă, nu gust picanteriile cu perdea despre soți infideli și soții geloase.  Nu-mi plac scenetele comice cu final ultra cunoscut.
Ca să nu par aiurea, exagerat de pornită, n-am reușit să mă uit nici la Benny Hill  mai mult de două minute, cu aceeași jenă, că nu sunt capabilă să râd la bancuri pentru dorei.

Totuși, pentru doreii pereni și pentru politrucii vremii, Stela a fost o stea. N-aș putea spune dacă a fost o actriță talentată, fiindcă n-a jucat decât tipologii șarjate, îngroșate, caricaturizare. S-a jucat mereu pe sine, cu autoironie, dar manierist, o coniță pufoasă, cu pleoapele conturate mereu la fel – tuș negru plus codiță la codița ochiului, cu gene false ori atât de măscuite, încât păreau false, cu un râs generos care atenua o gură oribilă, pictată din belșug, cu un păr atât de perfect coafat în tot felul de bomfleuri, că ar fi putu să fie, foarte bine, o veșnică perucă. Textele ei erau o gură de aer pentru bărbații ținuți sub papuc și cam atât. Nu construia roluri, juca clișee, clișeele au succes.

Faptul că a murit subit, la numai 81 de ani, de un AVC, nu mă face s-o cred „doamna teatrului românesc”, nu, nu-nu-nu, de o sută de ori nu. Cum să le numim atunci pe Leopoldina Bălănuță, pe Gina Patrichi, pe Clody Berthola, pe Valeria Seciu, Pe Olga Tudorache, pe Mariana Mihuț? Unele sunt vii, încă.
Stela a sclipit în zona ei, revista, unde a sclipit și Constantin Tănase, dar… departe griva de iepure!

Și totuși, după ce am văzut întregistrarea asta, care s-a făcut cu două zile înainte de moartea ei, nu pot decât să mă simt îngrozită: cabotină sau nu, clișeistă sau nu, vulgară și pe gustul vulgului sau nu, ființa Stela Popescu a murit cu zile, fiindcă a urcat pe o scenă cu un AVC deja făcut, incoerența, afazia, incapacitatea de-a apuca obiecte, absolut evidenta neconectare la realitatea momentului și enșpe mii de alte detalii despre faciesul ei și despre gângureala nervoasă ar fi trebui să-i determine pe cei trei popândăi care o secondau pe scenă să facă ceva.
De pildă, să cheme SMURD-ul. Și să fie preluată cu maximă delicatețe în incinta utilată cu aparatură medicală și dusă la spital.
Dar popândăii nu erau nici ei decât niște proști, niște pupincuriști ai audiențelor, niște monștri imbecili și egoiști în ultimă instanță, fiindcă se vede clar că erau convinși de dezordinea momentului, dar n-au pus viața unui om mai presus de emisiune. Au procedat ca doreii: ”Las-că merge și-așa!”

„Vă iubim, vă iubim, sunteți frumoasă!” – asta strigau cei trei oligofreni.

Și femeia era pe moarte.