Ce-a păstrat mama

Ăsta e plicul. Ștampila Poștei Române din 1970.
Aveam 10 ani. Eram plecată în vacanță cu Babiclonț (Mămițili, pe vremea aia, adică Bunica) la cumnații ei din Râmnicu Sărat.

Cerneala albastră s-a cam înroșit, după 47 de ani, dar uitați-vă cât de caligrafic mi-era scrisul !

 

 

 

 


 

 

 

 

 

 

M-am muncit o vreme să înțeleg de ce-i întrebam pe ai mei cum se descurcă cu HRANA, fiindcă în anii 70-80 mâncarea din galantare chiar nu făcea subiect de discuție. Pe urmă, brusc, mi-am amintit: ori de câte ori plecam în vacanțe undeva, cu bunică-mea, practic, lăsam familia, destul de numeroasă (părinți, bunic, străbunică), fără  bucătăreasă. Mama lucra douăsprezece ore pe zi într-un minister și cred că știa să gătească omlete, ceaiuri și cartofi prăjiți. De-aia întrebam!…

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în aminriri, autoturisme și alte chestii personale, blog, copilărie, cronici, jurnal, strict autentic, ştiri de neştiut și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

36 de răspunsuri la Ce-a păstrat mama

  1. zazania zice:

    Gresesti, scumpo! Deja prin anii 79-80, mai ales in orasele mari, mancarea era o problema.Imi amintesc ca aveam copii mici si eram mai mereu asaltata de cunostinte, prieteni si rude sa le procuram ceva de’ale gurii.

  2. Maria zice:

    Caligrafia, da, insa si vocabularul, felul in care ai sintetizat tot clar – scrisoarea asta de la 10 ani iti vadeste talentul la scris, tu vezi? Si grija fata de ai tai…Doamne, ce minunatie sa gasesti o scrisoare de cand aveai 10 ani! La inceput de drum…
    Imi pare rau de mama ta…nu mai spun nimic , sa nu fiu iar gresit inteleasa, dar eu mi-am pierdut tatal in aprilie si mi-e incredibil, incredibil de greu!
    (astia ziceau ca noi, la lic de muzica, invatam mai putin, eram mai slab pregatiti la materiile comune pentruca eram mai preocupati de muzica – dar eu vad aici o dovada clara ca lucrurile nu stateau deloc asa!)

    • Maria, la liceul de muzică se făcea, până în clasa a opta, cultură generală în draci! Pe urmă, da… ne mai slăbeau cu fizica, matematica și chimia.
      Mie mi se pare o scrisoare cretină. Observi de câte ori se repetă „bine” în introducere?
      Totuși m-a emoționat că mama a păstrat-o și am trecut peste caraghioasele banalități pe care le scriam.

      Îmi pare rău pentru tatăl tău. Când pierzi și ultimul părinte, atunci e cumplit. E de neexplicat. De nepregătit.

      • klaus zice:

        Tu ești dură cu tine la 10 ani? Zgripțuroaico! 🙂

      • klaus, fac observații despre un copil de 10 ani, nu despre mine. 🙂

      • Maria zice:

        Nu, n-am observat, acum am citit iar, se repeta dar cred ca numai tu iti privesti critic scrisoarea, pe mine m-a induiosat foarte tare si m-a mirat vocabularul si puterea de sinteza. Hai sa vedem azi cum scriu copiii de 10 ani. Din scrisoarea ta transpare grija, dragoste, traire – si un soi de decenta, nu stiu…Banalitati? Nu sunt de acord. La 10 ani imi amintesc ca doar interminabilele game la pian erau banalitati, in rest totul era mi-nu-nat!
        ” Când pierzi și ultimul părinte, atunci e cumplit.”. Renata, am pierdut sirul anilor de cand o ingrijesc pe mama de Alzheimer. In fiecare zi, in fiecare zi traiesc frica, o frica fara seaman, c-o s-o pierd si pe ea. Realmente nu imi pot inchipui cum o sa mai traiesc dupa. Nu m-am asteptat sa fie atat de imposibil de dus moartea unui parinte, mai ales cand a trecut de 90 de ani.

  3. papagigli zice:

    Nu tin minte sa le fii scris vreo scrisoare alor mei pina-n armata. Iar in cele pe care le trimiteam, se refereau, inevitabil, la haleala. Era totusi de-nteles intrucit de multe ori mincarea pe care ne-o asigura regimentul nu era comestibila … pentru om. Pentru porci, poate, desi nici pe aia nu i-am vazut mincind-o. 😆
    Cind am fost in tara, acum doua luni, am scotocit in albumele cu poze. Unele chiar de prin 193zeci si ceva. Interesant, dar si deprimant 😉

    • Referirile la haleală în scrisorile de cătănie erau normale, obligatorii, Gigli!
      Mie pozele vechi îmi plac. Au un aer comun. Femeile, toate, au ochi visători. Și bărbații sunt aprigi! Poate că tehnica fotografierii e de vină.

  4. Cristina zice:

    Renata, e o scrisoare minunata, si pentru mama ta a insemnat ceva daca a pastrat-o.
    Nu cred ca as putea sa scot de la ai mei nici 1/3 din ce ai scris tu, si ei sunt mai mari (12 si 14 ani). De caligrafie, ce sa mai vorbesc, e de nota 10. Daca ai vedea cum scrie un copil de pe aici, inclusiv ai mei, te-ai ingrozi. Caligrafia nici nu se mai studiaza, e „rara avis” pe aici. M-am impacat cu ideea ca vremurile se schimba, si nu neaparat in bine.
    Cum ar veni, „Où sont les neiges d’antan?”

    • Cristina, azi copiii scriu puțin. De regulă, bifează răspunsuri corecte, scriu pe tastatură… Noi scriam TOT! Până și orarul îl copiam de mână, într-un tabel. Tipărite nu erau decât cărțile, ziarele și revistele. Ca să scrii o analiză literară, trebuia să citești cartea, nuvela, poemul… Nu exista net, nu aveai de unde să copiezi sau să compilezi. Bătătura de la degetul mijlociu, mâna dreaptă, cred că s-a estompat definitiv acum vreo 15 ani. Fiindcă noi țineam într-un anume fel stiloul între degete, sprijinit pe laterala ultimei falange a mijlociului și manevrat cu buricele degetelor mare și arătător. Azi copiii/tinerii țin creionul, pixul ca și cum ar vrea să-și facă semnul crucii, ca și cum ar presăra sare în farfurie. Mă uit la agenții comerciali cum scriu chitanțele și mă minunez: încalecă trei degete pe bietul pix. Îl conduc pe hârtie ca și cum ar vrea să-l înfigă.
      Of, nu ține seama! Cârcoteli de babă.

      • Cristina zice:

        Renata, ai dreptate. Si ai mei tin pixul tot asa, cu trei degete. M-am chinuit cu ei sa ii invat sa il tina cum il tinem noi, dar nu am reusit. Am abandonat lupta, caci petreceau mai mult timp la scoala, unde nu ii corecta nimeni, decat acasa.

  5. psi zice:

    și bunica mea păstrează (da, mai trăiește la cei 101 ani ai ei) scrisorile mele din copilărie. iar eu am la rândul meu o scrisoare de-a ei, cam tot de prin anii aceia, în care ne întreabă … cum ne descurcăm cu hrana.
    frumos scrisul tău de copil. 🙂

  6. Iosif zice:

    Renata draga, personal consider ca românii autentici (în general) sunt un popor special iubiti si binecuvântati de Dumnezeu,, cu un pamânt fertil si plin de bogatii naturale, cu valori culturale si spirituale incontestabile, si radacini milenare pierdute în negura vremilor,din pacate însa, istoria poporului român a fost falsificata, confiscata de lacomia popoarelor razboinice care au navalit peste tara jefuind comorile materiale naturale, apoi copii si fetele noastre frumoase, iar acum vor sa ne jefuiasca sufletele si valorile spirituale, actionând cu toate fortele întunecate ale raului din Apus si Rasarit , prin tradatorii si vânzatorii de neam si de tara, pusi în dregatorii, la nivel religios, politic si economic de organizatii secrete „Antichrist” care actioneaza în secret „taina omului faradelegii” cu ajutorul dumnezeului fals „Mamona” (bursa,banci,finante) al acestui sistem draconic al raului mondial care distruge societatea omeneasca, amestecând culturile, religiile, treditiile, valorile cu nonvalorile, Adevarul cu falsitatea, cinstea cu ipocrizia, din care se formeaza MARELE BABILON MONDIAL condus de „potrivnicul lui Dumnezeu” nelegiuitul care va fi învins doar de puterea CUVÂNTULUI LUI DUMNEEU ADEVARAT !
    DOAR ACCEPTAREA ADEVARULI ELIBEREAZA, IAR IUBIREA AUTENTICA ÎNNOBILEAZA !
    Dumnezeu sa binecuvinteze Romania !

  7. Marian zice:

    Merg la pariu ca , nu vei avea mai mult de…20-30 de interventii pe aceasta tema !!! Dumneata ti-ai pus inima pe …” un taler de cantar ” iar comentariile , se vor axa fie pe cat d e frumos scriai atunci , fie pe…cat de bine sau rau era pe-atunci in privinta alimentelor . Una peste alta te-asi intreba : ce-i cu dumneata de ai inceput sa-i cauti mamei dumitale prin sertare si sa-i etalezi amintirile pastrate cu sfintenie de aceasta ? ESTE EVIDENT CA TE-A IUBIT MAI MULT DECAT VIATA EI !!!!!!!Te-ai luat in gura cu Turbatu sau cu…. ” coabiantul ” ?

    • Arlech zice:

      Temele despre care scrii pe un blog trebuie neapărat alese astfel încât să ai un număr cât mai mare de „intervenţii”?

      • 🙂
        Poate. Dar eu nu aleg niciodată. Ele mă aleg pe mine.

      • Marian zice:

        @Arlech Am vazut destui tipi ce aleg cu mare grije teme , subiecte cat mai de actualitate , cat mai incitamnte eventual care sa le aduca un anumit raiting . Fireste doamna Carageani nu-i Chinezu iar ceea ce posteaza , posteaza din inima si cu toata inima .

      • Arlech zice:

        De acord, Marian. Tocmai de aceea m-am mirat că ai adus aici în discuţie numărul de intervenţii. 🙂

    • Lotus zice:

      ce-i cu dumneata de ai inceput sa-i cauti mamei dumitale prin sertare si sa-i etalezi amintirile pastrate cu sfintenie de aceasta

      Mariane, pomul bun se cunoaște după fructe, iar blogărul după subiectele abordate. De o vreme încoace, Mili (parcă așa îl cheamă pe motan) ocupă un rol important, dacă nu central în viața Renatei. Cam de când a părăsit-o mama. Asta ca să înțelegi că nu a *început* nimic acum, ci doar încearcă să continue o lungă conversație telefonică în care, din păcate, la celălalt capăt nu mai răspunde nimeni.

    • Marian, era scrisoarea MEA către părinți, nu scrisoarea vreunui amant de-al mamei sau bunicii, ce Dumnezeu!… Auăleu, să clarific repede lucrurile – a fost un exemplu, mama și bunica n-au avut amanți. 🙂 Doar tata și bunicul. Amante.

      • Marian zice:

        Si chiar ai avut senzatia ca vreunul dintre cei ce comenteaza la postarile dumitale { fireste pot fi si exceptii } moare de dragul amintirilor mamei sale ? Fi serioasa ! Ma opresc caci…parca vad ca vei depasii cele 20–30 de comentarii previzionate de dumneaeu .

  8. Cudi zice:

    Renata, pe când tu scriai astfel de scrisori, eu nu eram. Nici măcar sora mea mai mare, căreia i-am trimis și eu scrisori – http://ketherius.ro/2015/04/22/202-scriam-12/
    Spre deosebire de tine, caligrafia mea era și este varză. Mama păstrează și astăzi scrisorile noastre de demult, în cutia cu documente, cu actele casei. Așa cum păstrez și eu azi desene de-ale piticei, felicitări desenate și semnate de ea. Nestemate de familie.
    Ai fost un copil tare deștept. La zece ani, ai mei mă trimiteau cu oile și caprele, eu eram de vină dacă nu ieșeau curcile la numărătoare când le băgam seara în coteț, tot ce visam era mai mult timp de joacă, nicidecum de citit.

    • Prea puțin contează, Cudi, cum ești la 10 ani. Important e cum ești la 30, la 40…
      Eu nu m-am jucat decât foarte puțin. Foarte, foarte puțin. Orele de studiu la pian creșteau cu una pentru fiecare an școlar. În liceu, cam 6 ore pe zi, în zilele cu școală, duminica 8, uneori 10. Uneori mă și mir cum reușeam să drămuiesc timpul la minut și să nu întârzii niciodată la școală. Nici plătită în aur, n-aș mai putea azi.

  9. sorin zice:

    scriai cu placere, senzatia de bine si grija fata de cei ramasi acasa chiar trebuiau pastrate . orice parinte s-ar mandri cu asa un copil talentat. eu nici la 20 de ani n-aveam rabdare sa trimit acasa decat felicitari pe spatele carora anuntam ca am ajuns cu bine la o destinatie, cu o caligrafie lamentabila

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s