Cronica unei duminici

Mariane,

să-ți povestesc cum a fost. La mine e doar scriptul. Fotomontajul e la Oana, și Oana încă n-a părăsit taverna, la ora la care scriu.
Nu, n-am făcut poze fiindcă nu m-am întâlnit cu telefonul prin sac, în cele câteva tentative (reușite) de-a găsi brichete și nici nu m-a apelat nimeni, ca să-l dibui după sunet și lumină.
Exact-exact nu știu cum a fost, că nu băteam cu ochiul și timpanul chiar până la capătul îndepărtat al mesei luuungi și înguste, dar pot să-ți zic cum a fost pentru mine.

În jur de 12 p.m. am părăsit domiciliul.  În timp ce încuiam, m-a sunat Oana, să se asigure că vin. Am încuiat vorbind, așa că juma’ de drum m-am chinuit să-mi aduc aminte dacă am încuiat, sau nu, ușa.
Am găsit un loc de parcare foarte bun, dacă taverna cu pricina ar fi fost acolo unde îmi imaginam eu.
Am întrebat o femeie cu un copil de mână dacă știe unde e Cafeneaua Actorilor, mi-a zis că e închisă și a trecut mai departe.
Noroc că m-a monitorizat Oana, telefonic. Acela a fost ultimul moment în care am avut contact manual cu telefonul. Cum m-am lămurit că e la dracu-n praznic față de parcare, l-am abandonat într-unul din cele trei hăuri cu fermoar ale găurii de vierme pe care o duc pe umăr, ca geantă.

Am ajuns la locul faptei. Cucoana aia cu copil de mână avusese dreptate: cârciuma era închisă. Totuși, de undeva, din lac, se auzea Toto Cutugno. Mie îmi place. Așa că am zgâlțâit o ușă zăvorâtă și am așteptat, cu răbdarea câinelui la măcelărie, să se întâmple ceva. A trecut o doamnă cu coadă de cal și m-a întrebat ce caut. Am zis TERASA DE UNDE SE AUDE MUZICĂ! Doamna mi-a răspuns pe modelul pacienților mei care, la întrebarea Unde vă doare? , răspund, invariabil, Nu pe mine, pe nevastă-mea!: EU SUNT DECÂT BUCĂTĂREASĂ AICI. Pe urmă a zis că e o terasă, mai încolo.

M-am dus mai încolo.
Am căutat-o pe Oana din priviri. Am identificat-o, la cea mai luuungă și îndepărtată masă. Pe urmă, lucrurile au decurs normal și dramatic pentru mine: am strâns mâini, am zis renata, oamenii ăia, complet necunoscuți, s-au prezentat și le-am uitat numele instant. M-a mai ajutat Oana, ca un maestru de ceremonii înnăscut ( tipul ăsta, Mișuc, scrie foarte bine poezie, ea e necuvinte)… Era acolo domnul Ștefan, un garagiu discret, foarte drăguț…, dar mai erau încă treizeci de făpturi, în viu, care sigur mâzgăleau pe undeva, pe un colț de net, ca Lautrec pe șervețel, despre care nu știam nimic și așa a rămas, până la sfârșit.

Noroc că a venit krantzulino. Scrisul lui îmi place iremediabil! M-am așezat lângă el. Am mâncat ce-a mâncat el. Am băut ce-a băut el. M-am iuțit moderat, fiindcă el, cavalerește, s-a aruncat primul în lămpașul cu sos de pizza și m-a avertizat cât e de iute. (Eu citisem, pe net, cât de proastă e pizza acolo, dar krantz scrie prea meseriaș pamflet, ca să te arunci la alte mâncări decât comandă el.)
Pizza a fost absolut comestibilă. Sosul picant și FOAMEA i-au conferit o savoare de nedescris. Undeva, la 1,5 m distanță, unii mâncau mici cu cartofi prăjiți. O secundă, am salivat virtual. Dar krantzulino e fix cum mi-l imaginam. Ascultător perfect. Te lasă să bați câmpii, fără limite. Ce are mai bun ca Oana: are ochi căprui. Nu deoache.
Mi-am pus o picătură de sos roșu, picant, pe mână, ca să pot vorbi cu Oana în voie, fără teamă de deochiul ochilor ei magnifici.

Au fost niște sesiuni  foto, în partea părcoasă și ierboasă a terasei. O să apară la Oana pe blog.
La 15: 25, krantz și cu mine am părăsit teatrul de operațiuni. În partea cea mai de sud a mesei, se bea vin și oamenii erau cu mult mai prietenoși, la despărțire. Aproape că am regretat plecarea. În rest, multe cucoane drăguțe și expresive. Am rămas cu senzația că ar fi trebuit să schimb o vorbă cu fiecare. Faptul că nu am făcut-o, din timiditate, e o pierdere pentru mine.

Aaah! Aproape de patru după-masă.  Zvrr, cheia în contact. Îl sun pe Coabitant, să-l întreba ce vrea, de la megaimaș. Nu voia nimic, doar bere, țigări și haleală, în rest, să vin eu sănătoasă, acasă.

Acasă.

Nu știu în ce am călcat cât am stat pe iarbă, la ședințele foto, că ghetele-mi erau curate ca neaua, pe tălpi, când le-am controlat. Dar Mili a explodat, pur și simplu, de cum mi le-a mirosit. A pupat gresia din hol și s-a frecat cu mustățile de ea, ca și cum ar fi vrut să ajungă la subsol fără cutremur, fără picamăr.

Cinșpe minute am crezut că a tras pe nas sau și-a băgat în venă.
Eu mi-am administrat, oral, două pastile, ca să nu fac atac de panică  și să-l pot duce la vreun veterinar non-stop, în stare de semi-luciditate.
Acum doarme, idiotul, pe gentuța de laptop, ca și cum în nimic n-aș fi călcat.

Asta a fost, Marian. Să așteptăm pozele Oanei, zic.

N.B.: Ce să vezi, când ziceam eu că Dumnezeul are net, aveam dreptate! Caut blogul lui Mișuc , după ce i-a mai trecut bolânzeala lui Mili, și ce citesc?!

Se scutură de lacrimi vara și agonizând canicular,
Pierzi trenuri ce îți uită GARA curgând mereu spre alt hotar   […]

Perfect, ca să încheiem ziua de azi, cu bine.

 

 

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în blog, bloguri care merită citite, citesc şi-mi place, cronici, cu ce ne mândrim, experimente, jurnal, prieteni, publicitate, părerea mea, strict autentic, sărbători, Uncategorized și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

28 de răspunsuri la Cronica unei duminici

  1. Esti o dulceata de femeie.Sunt onorata ca te-am cunoscut.Intr-o zi de toamna frumoasa la o terasa…aparent inchisa. 30 de oameni cu sclipiri in priviri si cuvinte in varful penelului.O zi de toamna cu adevarat frumoasa! 🙂

  2. Pingback: Am fost 29! – Blogul unei tipe oarecare

  3. Cârcotaşu zice:

    Când aud că cineva mănâncă mici, mi-aduc aminte de Mircea Badea, care zice că el nu bea bere. Că băutorii de bere râgâie şi mănâncă mici. El care se declară mare consumator de Cola râgâie da’ nu mănâncă mici. El e fraier, el pierde! 🙂

  4. castanman zice:

    Renule, esti curat Vlad Musatescu in relatare. Sunteti un grup misto. Felicitari si la mai mare!

  5. Marian zice:

    Sarut mainile … un rezumat , mai ceva decat al gagicilor alea de la CNN ! 😎

  6. Cudi zice:

    Mă bucur pentru voi! Am văzut pozele: Renata, ce mișto arăți!

  7. Hercule zice:

    Renata… poshy si chiar… ehm… ispititoare, precum se vede din poz(n)e. 🙂

    Nota 10. Keep on.

  8. Habar n-aveam ca exista oameni atat de frumosi, credeam ca sunt singurul, dar uite ca… Multumesc Renata!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s