Dobitocul de pisic (2)

Vin acasă. Încărcată ca Moș Crăciun. Crănțăn de două ori în prima încuietoare și de două ori în a doua. Asta e ușa, așa am cumpărat-o de la magazin, cu două încuietori. Producătorul s-a pliat pe fricile compulsivilor și, deopotrivă, pe satisfacțiile lor: dacă au mult de încuiat, au și mult de verificat și răsverificat. Măcar o fărâmă din anxietatea permanentă poate fi satisfăcută prin ritualul ferecării atente și atent verificate.

Bine, până ajungi la colțul străzii, dacă ești un anxios sadea, tot îți vine să te întorci înapoi, să mai verifici o dată, că, parcă nu e foarte clar filmul verificării finale, când îți ziceai – mă uit la mâna mea stângă, cum se ține de cheie, parcă și-ar face semnul crucii, parcă ar lua un praf de sare și face de două ori du-te-vino… ah, trebuia să-mi fi luat altă bluză, asta s-a jegărit, deja, la manșete. Dacă ți-a fugit gândul la partea interioară a manșetei, ești pierdut. Te întorci de la colțul străzii, intri în bloc,  revii în fața ușii tale și mai apeși odată pe clanță. Cu putere.
Cu ceva mai multă forță, ai putea să intri prin efracție în propria casă, cu cheile în buzunar. Din fericire, această ultimă verificare, decent-furioasă, care te-a întors de la colțul străzii, nu vrea să demonstreze cât de sigur e sistemul de închidere pentru hoți, ci cât de corect ai efectuat tu ritualul încuierii și cât de liniștit poți face cale-ntoarsă spre colțul străzii, aproape fericit, la gândul că nu mai e nimic de verificat și poți merge unde ai treabă.

Dar, să revin de unde plecasem: vin acasă, moșcrăciun, descui, intru, strig: MILIII!!!… MILIȘOR!… MILUKAAA!
Pun sarsanaua jos și strig iar: BOSOLICĂĂĂĂ!… BOSOLICHI-LU-MĂMICHI!…

Apare.
Turmentat.  Ciufulit. Tocmai dormea. Se întinde prelung, înainte de-a binevoi să mă caute în sacoșă. Cafea. Ulei. Apă. Brânză. Brânză?!… Ooof! Altă întinsoare. Și-mi arată irisul roz de sub coada făcută troleu.
De-aia, uneori, îl strig: TROLEIBUZ!
Și-mi răspunde. Dar numai când are chef.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în jurnal, pisici și alte lucrușoare, prieteni, strict autentic, Uncategorized și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

11 răspunsuri la Dobitocul de pisic (2)

  1. Iosif zice:

    „Viata este o obsesie condamnata la moarte.”

  2. Griska zice:

    Vai, Bosolichi!!! Unde ţi-s manierele motăniceşti?! Sau motăneşti, dacă preferi.
    Io, de când ţin minte, când vine mămichi sau tătichi, mi-s la uşă, ca un motan politicos, dinainte de-a se auzi primul cranţ din cele două. Două din cele trei ale uneia din cele două încuietori. Bipezii mei îs puturoşi şi socot că 2 cranţuri (sau cranţe?) îs de-ajuns. Şi folosesc încuietorile cu schimbul, 2-3 luni una, 2-3 luni alta, fiindcă organele nefolosite se atrofiază (oare implementatorul meu de pisoi s-o fi atrofiat deja?), iar mecanismele nefolosite se plictisesc, sau ruginesc, sau… nu contează, fac ele ceva.
    Cum spuneam, io mi-s la uşă. Recunosc, mai dau şi rateuri, da’ mă prezint în, hai să zicem, cu aproximaţie, 95% din cazuri. Uneori mai şi miaun – dacă afurisita aia de cheie nu crănţăneşte destul de repede. Iar dacă nu crănţăneşte deloc, dar trăncăneşte bipedul cu vreun vecin, ceva, mieunatul devine trâmbiță, de zici că mă fugăreşte troleibuzu’.
    Am văzut şi io troleibuz. L-am văzut din cutia noastră cu roţi. Da’ nu l-am stupit. Am stupit doar – prin geam – o arătare, piele neagră din cap până-n picioare, pe două roţi fără cutie. Cică se cheamă motociclist şi s-a oprit chiar lângă noi, să se uite şi el, ca toată lumea, la lumina aia roşie, aia care dispare la un moment dat, şi toate cutiile cu roţi fug – cred că fug după ea, şi pe urmă, la intersecţia următoare se fac coadă ca s-o privească iar. Numai io am privit arătarea neagră, pieloasă. Privit, stupit, mârâit. Şi iar stupit, şi iar mârâit. Până s-a uitat şi ea la mine. Avea faţă de… biped. Şi a râs. A râs de mine! Nimeni nu mai are maniere!!!

    • Grișculică, nu mai pune și tu paie pe foc, iubițel, că sunt și-așa destul de cătrănită. Câte n-am făcut pentru Bosolică?! I-am dat chițcăitori, mingiucă luminiscentă (zici că e bâlci și călușei în interiorul ei!), undiță cu șobolănel roz, eșarfă și fular pentru bosolit… Miorlăie că vrea sus, pe ultimul raft din debara? Mămica face țup-țup pe taburet și-l pune acolo. Vrea coada lui de vulpoi mâncărică nuevo? Cumpără mămichi nuevo. Brusc, i se acrește de nuevo? Alți bani, altă dixtracție, altă marcă de păpică. A vrut pernuțe de la Tg. Mureș? S-a lăfăit pe ele două zile. Acum nu-i mai plac. S-au învechit. Vrea înapoi pe calul de călcat. Ba nu! Pe spalierul de uscat rufe. Ba nu, mai bine sub el, ca să tragă de rufele umede, să spele cu ele pe jos.
      Cam asta e viața noastră, Griska! Nu toată lumea are norocul lui Vero – motan bine-crescut!
      Cât despre motociclist, bine i-ai făcut! Io nu-l stuchiam, îi săream direct în cârcă și-i schimbam modelul gecii, i-o făceam de vară, cu perforații. …Mama lor de motocicliști, că le e cald cu rinichii în ei!… 🙂

  3. ketherius zice:

    Ție încuietoare electronică îți trebuie. Încui, descui și verifici de câte ori vrei de pe telefon. Produs ideal pentru (TOC/OCD)-iștii ce nu au timp de întors din drum 🙂

  4. klaus zice:

    renule, tu îți apelezi mâțu’ cu apelative care sunt prohibite părinților?????

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s