Cu mâna la gură, ca proasta…

A trecut deja un ceas de când stau cu mâna la gură și-i ascult monologul disperat.
…Și-acum să-i spun – cum să-i spun? – că am mințit-o, că nu avea doar un cancer, avea două, cu celule diferite, cu evoluții diferite, în stadii diferite, că unul s-a rezolvat și celălalt nu, îi dă bătaie, merge înainte…

Mi-e cald la gură. Fix  tâmpenia asta îmi trece prin cap, că mă sufocă palma mea peste gură, e ca și cum aș sta, la treizeci de grade Celsius cu nasul într-un fular de lână, așa cum stau bieții copii ascultători, înfulăriți de mamele lor prea speriate de-o răceală târzie, care ar da peste ei, absurd, când toate zăpezile s-au topit și pomii au înmugurit. „Pune-ți ceva pe cap, e un soare înșelător, ia-ți fularul, acum se răcește cel mai bine.” Da, mamă, da…
Asta fuse întâia primăvară când n-a trebuit s-o mint pe mama, că-mi iau căciula sau măcar un basc și fularul, ca să nu răcesc când se răcește cel mai bine, în martie, aprilie, lunile de primăvară cu „r” inclus.
Aș putea să-mi dezlipesc podul palmei de pe gură și să respir mai ușor, dar nu vreau. Mi-e teamă că aș rosti cine știe ce prostie, ori ea nu vorbește așteptând un răspuns de la mine, ci unul de sus…  Nu, nu de la Cel Mai de Sus. Când ești de meserie,  dar de altă specialitate medicală, primii zei spre care-ți ridici ochii și-ți ciulești urechile sunt niște colegi de-ai tăi, despre care se spune „E  Dumnezeul cancerelor de ovar.” Cel Mai de Sus vine luat în calcul abia la înmormântare, pe care zeii mici, pământeni dar specialiști o pot organiza peste trei luni sau peste patru ani. Deocamdată…

…Am strâns deja patru păreri. Două la două. Dar dacă doctorul J. zice, luni, să începem tratamentul, fii sigură că n-o să țin cont de oncoloaga ei! E o șansă, nu? Poate încetinim cronometrul!…
Deși nu mi-am dezlipit mâna de la gură – deja e acolo o frăție între palmă, buze, transpirație, usturime și căldură sufocantă -, creierul meu editează o corectură: „Nu cronometru! Metronom. Urci greutatea trapezoidală de la allégro ma non tróppo  la andante. Cronometrul nu poate fi încetinit. Metronomul da.

…Înțelegi? Mama mea stă să moară. Știu! E o problemă de luni sau de ani. Doi, poate patru. Depinde de mine și numai de mine ce alegere fac.
Mai depinde, zic, și de ea, ca organism.
Mi-am smuls palma de pe gură, în sfârșit. În căldura sălcie a încăperii, gura mea se bucură de o răcoare și-o libertate non-sperată.
Jaluzele tremură haotic, în suflarea aerului condiționat.
Cineva care ar trece pe stradă acum, ar intra în Prăvălie de curiozitate. Ceva se întâmplă dincolo de jaluzelele verticale.
Prietenei mele i s-au umplut ochii de lacrimi și pleacă, brusc, în spate. Acolo unde fumăm ilegal și pe ea o deranjează, unde vorbim măscări de duh, unde bârfim lumea și cerul, până la al nouă-lea.
Rămân în cockpitul încăpător al fațadei de Prăvălie și pariez pe niscai variante: o să intre o colorată plușată în halat de baie, să ia  Nidoflor. Sau una de la Spălarea Banilor, să ia Ciprinol. Sau vine băiatul lui Noni, avocatul, să se sufoce în direct, cu atacurile lui de panică înnădite, să ia o pastilă mică și dulce sub limbă, cât să treacă noaptea.

Am pierdut pariul. Bine că mi-am pariat bunurile imobiliare și pe cele extrem de mobile, cu gheare, ochi și coadă stufoasă, între mine și mine: altminteri rămâneam pe drumuri și fără pisic.
Primul om care s-a înfipt în tejghea, cu gânduri serioase de cumpărătură, a cerut un ceai de Mărul Lupului.
Am crezut că mă aflu la camera ascunsă și am vrut să ajut camera ascunsă. L-am întrebat pentru ce. Mi-a răspuns, dezamăgit de atâta prostie: ”Vindecă cancerul!”

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în actualitate mioritică, apucături proaste la români, d'ale Prăvăliei, dinozauri, epoca de piatră, experimente, glume bune, literatură, mai prost decât ai fost proiectat, mizeria umană, prieteni, părerea mea, Uncategorized, ştiri de neştiut și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

15 răspunsuri la Cu mâna la gură, ca proasta…

  1. Lotus zice:

    Una peste alta, îți place jobul tău? Eu m-aș înfiora să aud zilnic de astfel de cazuri. Ăsta e unul din motivele pentru care nu mă prea uit la seriale despre viața medicilor: prea multă suferință, prea multe boli, prea multe orori.

    • Să-ți răspund la întrebare, deși n-are nicio legătură cu textul: da, îmi place. Și nu e un job, e o profesie. Sau meserie, cum vrei să-i zici. Job-uri au directorii de orice și secretarele lor.

  2. klaus zice:

    Dumnezeu să o ierte pe profesoara mea de agronomie, m-a iubit necondiționat de când doar eu am recunoscut teișorul (Abutilon teophrasti) într-un lot experimental. Cred că ar fi revenit la sentimente normale dacă ar fi știut că ani de zile am confundat Aristolochia clematitis cu un arbust care nici azi nu știu cum se numește.
    Dincolo de taxonomie, e o plantă toxică. Acidul specific produs de speciile înrudite pot să-ți facă mai degrabă rău decât bine. Sfatul unui specialist e obligatoriu dacă vrei să folosești mărul lupului. Altfel s-ar putea să faci un cancer pe care nu-l ai.

  3. Iosif zice:

    Între întelepciunea lumii si întelepciunea lui Dumnezeu,este o distanta cât de la pamânt la cer.
    „Înteleptii sunt dati de rusine,sunt uimiti,sunt prinsi,caci au nesocotit Cuvântul Domnului,si ce întelepciune au ei ? „…

    • Iosif, există oameni care au salvat zeci, sute, mii de vieți, și totuși Dumnezeu îi pedepsește cu un accident stupid, o cu o boală fără leac. Și există pramatii, jigodii care au fost o viață întreagă întruchiparea răului și mor de bătrânețe.
      Nu exclud faptul că, poate, Dumnealui are o altă scală de valori decât noi dar n-a făcut niciodată nici cel mai mic efort ca să-l putem înțelege. Mărturisesc că a fost o vreme când m-am străduit cu toată sârguința să-l înțeleg și n-am reușit.

  4. Iosif zice:

    Renata draga,tu stii ca am o stima si consideratie deosebite pentru tagma celor ce lucreaza în domeniul cercetarii si sanatatii trupesti (mai cu seama ca partenera actuala este medic),insa corpul fizic este un microunivers,paradoxal,necunoscut de catre cercetatori decât într-o mica proportie.
    Exista în acest microunivers,enigme „taine” neelucidate de catre stiinta lumii,însa toate acestea se reveleaza treptat prin Spiritul Sfânt,celor cu „inima curata”,indiferent de studiile universitare,stiintifico-filozofice si/sau teologice.
    Imagineaza-ti ce s-ar întâmpla daca tie sau unei persoane care nu-L accepta si nu-L recunoaste pe Dumnezeu,considerându-L pe El vinovat de tot raul din lume,ti-ar descoperi TOT ADEVARUL,toate tainele si toata stiinta LUI,si care ti-ar conferi o putere nelimitata asupra întregului pamânt,cum ai actiona tu,sau oricine altcineva cu perceptia rational-sentimentala limitata din dotare,pentru a schimba perceptiile celor 7 miliarde de oameni diferiti de pe Terra ?…

  5. psi zice:

    eu zic că nu alegerea dă rezultatul final cât organismul și starea mentală. și mai zic că, oricât alegem noi pentru părinții noștri, cei care aleg sunt, de fapt, ei. să lupte, să renunțe, să.. 🙂 fie.

    • psi, poate m-a prea bătut azi soarele-n cap. Nu prea te-am înțeles.
      M-am săturat să fiu victima alegerilor părinților mei, asta știu sigur.

      • psi zice:

        poate că am fost și eu prea ermetică. ziceam că nu la noi, ca copii, este alegerea, ci la părinți, în sensul că ei sunt cei care luptă sau nu cu boala, oricât ne silim noi să mergem la medic cu ei, să sperăm, să acceptăm operații riscante, tratamente…. și, până la urmă, cam e decizia lor, treaba lor…
        ești victimă (sau poți fii) atunci când accepți rolul acesta în triunghiul dramei. eu am cam ieșit din el (deși n-a fost deloc ușor) și refuz să intru, oricât de mult insistă părinții mei.
        și ca să fiu mai explicită, socrul meu a decis astăzi să nu se interneze la neurologie, în ciuda faptului că este grav bolnav. îl putem sili să lupte cu boala? cam nu. așa cum nici pe soacră-mea n-o pot obliga să aibă grijă de diabetul ei insulino-dependent. pentru că nu vrea.

      • Acum am înțeles, psi.
        În ce mă privește, părinții au ales pentru mine de când eram în burtă. Practic, am alunecat pe pârtie cu un șut în fund, printre jaloanele puse de ei. Toată viața m-am luptat să le ocolesc jaloanele, deși, cu coada ochiului, altă pârtie și alte jaloane vedeam.
        Acum umblu prin deșert, în picioarele goale, cu inutilele schiuri pe umăr.
        Un sfat de supraviețuitor peste părinți: e dreptul lor să aleagă finalul unei piese în care nu te-au distribuit decât la și alții.
        Oh, iartă-mă, nu vorbeam cu tine, vorbeam cu mine.

      • psi zice:

        vorbeai (și) cu mine și ai dreptate. e dreptul lor, știu… și reacționez în consecință.

  6. Cudi zice:

    Eu cred că au descoperit leacul pentru cancer, dar nu-l oferă maselor și-mi vine să-i omor pentru asta. Nu știu exact pe cine. Și mi-e frică de cancer, e pentru mine ca monstrul invizibil de sub pat pentru un copil. 😦

    • Cudi, și eu cred, uneori, că s-a descoperit, dar uite, mai moare câte-un Jobs, și atunci mă gândesc că nu s-a descoperit.
      Și mie mi-e frică de ce zici tu, dar când mă analizez mai atent, îmi dau seama că mi-e frică de moarte în suferință, în general.
      Din pricina mamei, încă nu vreau să discut pe larg subiectul ăsta, dar ideea e poți deveni terminal lent în mai multe feluri, nu doar prin cancer.

  7. ketherius zice:

    Eu prefer să nu mă gândesc la asemenea lucruri. Cum se zice pe-aci: we’ll cross that bridge when we get there.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s