Câinele nostru

Într-o discuție pe blogul ei, Cudi mă roagă să-i arăt niște poze cu câinele nostru.
Am răscolit azi-noapte prin cutia de fotografii vechi și am găsit ceva. Să nu râdeți, dar atât am reușit, făcând poze cu telefonul unor fotografii de-acum douăzeci de ani.

Așteptând ceva de lucru…

Așteptând să-i deschidă cineva ușa

 

 

 

 

 

 

 

 

Pe bancheta din spate…

Cărând un bloc de gheață…

 

 

 

 

 

 

 

 

Acesta e Lachi, cel mai brav, ascultător și inteligent câine lup din univers(ul inimii mele)…
Na, că m-ai făcut să plâng, Cudi!

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în aminriri, Uncategorized și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

27 de răspunsuri la Câinele nostru

  1. Cudi zice:

    Întâmplarea face că astăzi am văzut un afiș mare, pe marginea drumului, care m-a făcut să zâmbesc. Scria pe el: „Be the person your dog thinks you are”.
    N-am vrut să te fac să plângi, Renata. Dar dacă tot e cu plâns, atunci hai în duet.
    Ultimul meu câine a fost Esca, o frumusețe deopotrivă timidă și curajoasă, rezultată între un câine lup și un șoricar, cred. A murit cam la o lună după ce am plecat din România.
    E frumos Lachi al tău. Mi-aș dori și eu un prieten ca el.
    Mulțumesc!

    • Genial textul afișului, Cudi.
      Nu e bai că am plâns. Lachi a murit în 2005 și m-m bucurat că pot, după atâția ani, în sfârșit, să mă uit la pozele lui ca și cum ar fi viu. (Au fost ani mulți în care nu le-am putut privi nici în treacăt, fiindcă imediat plângeam în hohote).
      A fost un câine extraordinar.
      (Până la urmă, Nono i se datorează. Fără experiența unică – Lachi – Nono ar fi fost un personaj simpatic, într-o carte pentru copii. Datorită lui, slavă domnului, Nono rămâne o carte pentru adulți care iubesc animalele, au simțul umorului și au primit suficiente șuturi în cur de la viață ca să accepte că lumea trebuie privită de la firul ierbii, de la înălțimea genunchiului, dacă vrei să nu înnebunești de tot.)

      E plăcut și dureros că-mi vorbești despre el la prezent.

  2. Iosif zice:

    Zice-se ca,femeile care iubesc câinii,îsi iubesc si „coabitantii” ! 🙂

  3. ketherius zice:

    Mi-ai amintit de fratele meu necuvântător, împreună cu care am crescut, cu care am împărțit biscuiții și cozonacul, care îmi asculta răbdător supărările, alunga cele gâște ce dădeau să mă fugărească…

    • Știu ce zici, ketherius.
      Într-o noapte de iarnă în care n-aveam somn și ningea magnific, m-am strecurat afară din casă cu Lachi, să ne bucurăm de o zăpadă adevărată. În pustietatea aleii, ne-am intersectat cu trei malaci beți și belicoși. O femeie de 30 de ani, singură, în ninsoare… Yummy!…
      Doar a mârâit la ei, gros, suna ca o moarte promisă, când nu ne mai despărțeau decât 10 metri. Golanii s-au topit din cale, în scările blocurilor vecine.
      Atunci m-am simțit ca cineva cu armă și permis de port-armă care trage în legitimă apărare.
      Keth, nu mă provoca, fiindcă devin ridicolă vorbind despre Câine… Mi-e mai dor de el ca de Tata…

  4. Lotus zice:

    Orice câine devine frumos pentru stăpânul lui, dar câinele ăsta e, obiectiv vorbind, foarte frumos. Și pozele sunt mișto.

    • Lotus, m-am simțit atât de grotesc și inutil fericită pentru cuvintele tale…
      Mai bine ar fi fost ca Lachi să fugărească vulpi și veverițe, încă, și tu să-mi spui că orice stăpân își vede câinele frumos, dar ăsta e nasol, obiectiv vorbind.

      • Lotus zice:

        Ei, nu te așeza prea bine, că tocmai ce scriu un articol în care te critic. Adică, mă rog, critic o afirmație de-a ta. 🙂

  5. zazania zice:

    Cainii sunt atat de prostuti, la o adica! Nu stiu decat sa iubeasca si sa astepte.

  6. Iosif zice:

    Renata,musai sa-i aduci lui Mili un compagnon…câine.Câinele cu pisica întotdeauna au facut ‘casa buna’ ! 🙂

  7. Cainii lupi sunt frumosi si foarte inteligeti ,atasati de ce-I al stapanului.
    Nepotica mea era babysitting the Milo ,un German Shepherd superba…

    • Deși am plâns la filmul japonez de nu mă puteam opri un ceas după (la cel american mai puțin) , am bănuit întotdeauna că Hachiko n-a fost o excepție de comportament.
      Unele animale mor de dorul stăpânilor morți.

  8. Ioana Maria zice:

    Stiu cum este, am avut noroc de cativa caini, adevarati membri ai familiei. La un moment dat o colega mi-a spus ca este foarte impresionata de faptul ca sora mea are pe birou o poza cu mine : Ce mult tine Olaga la tine. M-am dus sa ma uit si m-a luat rasul. I-am raspuns ca Olga tine la mine dar poza o pastreaza pentru ca in ea eram eu cu Dixie.

    • Cândva, cu zeci de ani în urmă, un profesor de chirurgie de la facultatea de medicină veterinară devenise legendar pentru motanul lui alb, uriaș, care-l însoțea pretutindeni, și la cursuri, și în sălile de operație. Seara, când ajungeau acasă, îi aducea papucii profesorului, exact ca un câine.
      A murit de bătrânețe, la peste 20 de ani. În biroul său, profesorul a ținut, de-atunci, un tablou cu motanul alb, bust. Sub fotografie scria ”Doctorul”.
      Se zice că profesorul a lipsit câteva săptămâni de la cursuri și lucrări practice după moartea motanului și niciodată, după aceea, n-a mai fost vesel.

      • Ioana Maria zice:

        Cred, atunci cand a murit Dixie eram in sesiune Olga si cu mine. Eu nu am fost in stare sa merg la un examen dar Olga a fost doborata si nu a mers decat la un examen dintr-o serie de patru. Tin minte ca bunica mea materna, cu toate ca si ea a fost suparata era usor indignata de cum am fost afectati cu totii, parintii mei si noi.

      • Ei, Ioana, dacă tot e să răsucim cuțitul în rană… Nu, chiar nu vreau să-ți spun cum am trăit câteva săptămâni fără Lachi, dar trecuse cel puțin un an de când nu mai era, și tot mai găseam pe cine știe ce husă/cârpă, la călcat, un fir de păr de-al lui, unul din ăla țeapăn, în trei nuanțe de brun, din jurul gâtului. Un păr din ăla care se scula, ca o sabie nervoasă, dacă simțea vreo primejdie. Îl culegeam și-l aruncam pe geam, plângând, cu impresia că i-l dau înapoi.
        Câinele ăsta m-a făcut să înțeleg tarele naturii umane, mai bine ca un psiholog. Era un nobil autentic, de viță veche, în blană de câine.
        Ca să ne descrețim frunțile: nu-i plăcea la mare, din cauză de căldură, dar, cum ajungea pe plajă, devenea salvamar voluntar. Încerca să aducă la mal toți turiștii care se duceau nițel mai mult în larg, față de grosul bălăcitorilor, asta, spre distracția tuturor.
        Și avea ochi de căprioară. Avea ochi de căprioară…

  9. Iosif zice:

    Renata draga,daca acest om nu se însala în „profetiile” lui, cred ca nu trebuie sa mai astepti iesirea la pensie,ci sa-ti iei un câine,cât mai urgent ! 🙂
    Francezii sunt baieti inteligenti,însa americanii au Mc Donald Trump

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s