Câinele bătrân, blajin și periculos

Stă încovrigat în cușca lui boltită, ca un câine de-ăla bătrân pe care nimic nu-l mai bucură, nici măcar ciolanul fiert bine, cu resturi generoase de zgârci și carne. Abia dacă bindisește să deschidă ochii, să-l amușine, să-l lingă și să mestece părțile foarte moi, dar nu lacom, ci așa, în silă, parcă din politețe, ca să nu-și dezamgească stăpânul.
Asta face creierul meu de la o vreme: se crede un câine bătrân și blajin căruia nu-i mai trebuie nimic.
Ne-am separat, ca să zic așa, deși e drept că, în fiecare dimineață, îl car cu mine în mașină și niște terminații nervoase, niște peri cărunți din vârful cozii lui încă funcționează din reflex – pornesc motorul, las frâna de mână, dau radioul mai tare și ies din parcare, dar el e pe bancheta din spate, colac, se uită-n podea, moțăie și nu vrea să vadă cum curge orașul înapoi, cu viteza melcului.  Sunt zile când orașul se trage înapoi mai repejor. Ar merita privit. Dar câinele bătrân face doar ce știe el: se holbează în cenușiul mochetei în vreme ce eu mă uit la drum. Că nu vreau să, doamne-ferește, fac vreo nenorocire dar, în rest, nu văd nimic.
Fiindcă, așa cum vă spuneam, ne-am separat.
„Ia, fată, niște pastile!”
Asta o să-mi ziceți.
Adevărul e că iau. Le iau ca să nu-l aduc iar pe scaunul din dreapta, ca să nu înceapă să se uite pe geam, ca să mă lase în pace, să nu mă ia plânsul când se difuzează (verbul ăsta e de pe vremea când oamenii ascultau un singur post de radio!) vreo melodie care-i plăcea maică-mii. Gen Piaf, Milord.