Anticaristul

Întinde brațul drept spre mine. Cam întuneric în hol. Am crezut că vrea să ne strângem mîinile. M-am înșelat. Ține în palmă telefonul ca pe-o legitimație de polițai. Ecranul se luminează și văd o imagine luată noaptea, o intrare pe colț, impozantă, deasupra căreia scrie cu neon verde, un nume care începe cu „Anti…”
Mai mult n-am apucat să citesc, fiindcă s-a stins ecranul.
– Asta așa, de introducere, ca să știi cam cum arată magazinul meu… Să mă descalț?
– Nu, zic, și mai aprind un bec. Mama n-avea obiceiul să descalțe oamenii la ușă. Poftiți!…
– Deci covoarele nu sunt valoroase.
– Nu de-asta, zic, dar e nepoliticos să-ți descalți musafirii.
– În fine, să vedem cu ce vă lăudați.
Dă ocol cu privirea sufrageriei și un bobârnac marelui bufet căruia mama îi zicea sarcofagul, prin urmare vă imaginați cât e de masiv. Dihania nici n-a tresărit. Îi altoiește un pumn scurt în ușa centrală și dă verdictul:
– Nuc, panouri din noduri de trandafir, vitrine și oglindă de cristal… numa’ bun de-un foc de grătar. Mie îmi trebuie mobilă florentină. Ai?
– N-am, zic.
– Bun. Să vedem icoanele.
Înțepenesc.
– Ce icoane?
– Vechi, pe lemn. Prietena ta zicea că…
– Nici n-am pomenit de icoane! – sare aia ca arsă. Nu, pe bune, zice către mine, încet, cred că e nebun, cum să-i zic de icoane, dacă n-ai?I-am zis de mobilă, de lingurițe…
– De argint? întreabă el, aprinzându-și o țigară. Sper că se fumează, nu?
Firește că se fumează. Bunica a fumat 98 de ani și a trăit ca nefumătoare încă patru. Mama a fumat până… Eu am fumat patru țigări așteptându-l pe idiotul ăsta.
Îi etalez lingurițele pe cheresteaua bună de foc.
Mă uit și eu la ele, ca și cum le-aș vedea pentru prima dată. Au căușul adânc și botul ascuțit și lucesc pierdut, parcă ar vrea să adoarmă. Asta, uite, asta, cu vârful tocit pe-o parte, cu asta își amesteca bunicul zahărul în cafea. De fapt, nu-l amesteca, lovea lingurița de fundul ceștii, ca și cum ar fi bătut o omletă. Și bunică-mea îi zicea: „Termină, Jane, cu clănțănitul ăla, că mă înnebunești de cap!” Și el îi răspundea: „Coană, cafeaua nu se face mai dulce dacă pui două lingurițe de zahăr, ci dacă o amesteci bine pe prima.” Și ea dădea ochii peste cap, mai înfășura o sarma și buzele i se mișcau mărunt, a înjurătură. ”Lasă, Coană, nu mai face mărunțel din buze, că am dreptate!”
Omul ia la întors lingurițele. Pe toate șapte. Marcajul e clar. E argint, paștele mămucă-sii lui de argint.
– E argint, recunoaște. Douăzeci de bani gramul.
– Mai bine erau de fontă, ca caloriferul, zic.
– Exact, zice, și se uită pe peretele opus:
– Ce-s alea?
– Două acuarele făcute de mine.
– Da? Păcat! Deci, să recapitulăm: n-aveți nimic de vânzare. De ce m-ați chemat?
Amica mea se scuză:
– Păi, Tudore, tu ai zis că …
Anticaristul face două-trei mișcări de răsucire a capului pe gât, semn că e obosit și sătul de mizerii și-i cade ochiul pe Rușinea Familiei. O femeie nudă, cu mâinile legate cu funie de-un copac. O pusesem eu pe jos, într-un unghi mort, între scrin și calorifer, că prea era kitschoasă, îmi strica piața la lingurițe și la bufet.
– Lăsați-o p-aia! N-are nicio importanță. Ar mai fi…
– Po’ s-o văd nițel sau e rezervată pentru altcineva?
Schimb priviri disperate cu amica, în vreme ce el saltă muierea în brațe și-o urcă pe piedestalul de unde tocmai o dădusem jos, ca să n-o fac de râs pe mama, c-o ținuse pe despuiata aia masochistă la vedere. „E un gunoooi!”, articulez limpede și fără sunet către ea și ea holbează ochii, își împreunează sprâncenele și țuguie buzele, până ajunge să semene perfect cu o bufniță. Adică „Mucles!”
Tipul pipăie fata de ipsos cu delicatețe pe muntele lui Venus de câteva secunde. Mi se pare jenant și libidinos și încerc să-l trezesc din reverie:
– Are o fisură nasoală, vizibilă, pe coapsa stângă. La fel și pe umărul drept. Și antrebrațul stâng e arșice.
– Da, mă, dar pe copac e o semnătură. Bozo…, Bozi…? Cine-i ăsta?
– Nu știu, zic. Vreun ungur.
– Sau vreun italian, zice el. Băăi, cât e de frumoasă!… Păcat de fisurile astea. Costă mult restaurarea.
– Nu vă obosiți, că n-am de gând s-o vând. Dacă e scumpă restaurarea, o repar eu cu chit de cuțit și șmirghel.
– Și culoarea? Cu ce-ai vopsi-o?
Tac.
– Vezi? – reia el, fără să renunțe la mângâiat. Aici e o probleamă, că nu știi cum să nimerești culoarea originală și cu ce.
– Ba știu, da’ nu merită efortul. E o făcătură de doi bani. Dacă bufetul e material de foc, amărâta asta e doar material de labă, să fiți sigur de asta!
– Mda… Știu și io ce să zic? Totuși e semnată de un italian, Bozzi…
Acuma era Bozzi. În mintea lui apăruse un al doilea „z”, deși în zgripțăiala de pe ipsosul vopsit continua să fie doar unul.
– E al dracu’ de frumoasă și știi ce mă gândesc? Nici n-o restaurez. O vând așa. Patina vremii…
Mă uit la autoarea întâlnirii: nu contenea să pară o bufniță get-beget care emitea „Mucles!” prin toți porii.
Zic:
– Uite care e treaba: dacă tot ați consumat benzină să cumpărați icoanele vechi pe care nu le am, scăpați-mă de sclava asta, legată de copac!
– Cât vrei pă ia?
Bufnița nu mă ajuta de nicio culoare. Era ocupată să vorbească la telefon.
– Nu știu, zic, și mă gândeam să-i cer 100 de lei, dar mi-a luat-o el înainte.
– Trei sute și cutia asta de Frank-cafea, bonus.
Pune banii pe masă, etalați, trei hâtrii de o sută.
Mă uit la cutie. Mai am cinci, în sarcofag, toate conținând mărunțișuri la care bunicul n-a vrut să renunțe nici după ce s-a apucat, simplu, pe viață, de citit, când a înțeles că comuniștii nu mai pleacă de la putere.
Cutia aia nu conținea decât actul de naștere al bunicii. L-am extras și i-am dat anticaristului cărămida portocalie de tablă, goală, în care se vindea înlocuitor de cafea pe când bunicul era un mic negustor de succes.
Mă așteptam să plece cu statuia la subțioară. Aș!… A  cuprins-o cu ambele brațe. L-am privit cum coboară scările cu femeia de ipsos la piept și, când a trecut pe sub becul aprins pe palier, mi s-a părut că așa de mișto și franc scria Franck pe-o cutie de tablă în care se vânduse un substitut…

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în actualitate mioritică, amintiri, apucături proaste la români, experimente, jurnal, mizeria umană, strict autentic, Uncategorized și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

17 răspunsuri la Anticaristul

  1. Hercule zice:

    Astea vor „les nouveaux riches”, deh…

    O sclavă interesantă a sculptat italianca Lea D’Avanzo. Pozele sunt de la expoziția internațională de artă de la Veneția din 1930, una e mulajul de gips, cealaltă bronzul (la scara 1,5:1). Nu apar alte informații pe net, unde ar fi acum sculptura (apare numită și Schiava, si Passione).

    http://www.ottocento.it/artisti%20d%20avanzo%20lea%20stima%20valore%20prezzi%20valutazione%20quotazione%20scultura%20bronzo%20marmo%20acquisto%20vendita.htm

    http://www.lombardiabeniculturali.it/fotografie/schede/IMM-3a010-0014077/

    • Stai liniștit! A mea era cu mult mai frumoasă, țîțe beton, coapse lucrate la mama natura, nu la sală.
      O mizerie de frumusețe de gang. Dar nu sunt sigură că există și sculptură de gang, așa cum există pictură.

      • Hercule zice:

        Știau patricienii ăia romani ce să achiziționeze, o cumpăram și eu. 😉

        Pe de altă parte mă gândesc și cum ar fi fost dacă mă cumpăra pe mine o „domina” (gospodină, cucoană), latura asta a existat și nu se prea vorbește despre ea.

  2. g g zice:

    genial! „Coană, cafeaua nu se face mai dulce dacă pui două lingurițe de zahăr, ci dacă o amesteci bine pe prima.”. io îl iubi mult pe bunu tău..
    app de tacâmuril. aveam o colegă care, la o sindrofie, nu-ș’ cum se face, dar se uită pe inscripția de pe lingurița de tort. ridică dintr-o sprânceană și mârâie emfatic: „hmm.. stainless steel.. bună firmă, bună!”
    auzi, da’ copacu’.. copacu’ era întreg?

  3. klaus zice:

    Bozyre era semnată legata? 🙂

  4. Mi Argo zice:

    haha, ti-a ochit cea mai tare piesa din stoc si tu ai dat-o… formidabil anticristul ala, cum detecteaza el valoarea printre invandabile. enorm si gestul comercial, bonusul: in loc sa-ti dea trei mii si-un balot de tutun, el iti ia cutia fermecata Franck numaru’ 6…
    la cumpana dintre o lume care dispare si clipa cea repede cu care trebuie sa pactizam.
    ai scris-o demential. sper ca esti constienta ca numai tu poti face asta.

    • Mi Argo, mie chiar nu-mi plăcea tipa. Ca să zic așa, nu era genul meu. 🙂
      Anticriștii ăștia au o vrăjeală în ei… Întotdeauna caută altceva decât ai tu, dar te scapă, din milă, de vreun gunoi.

      Nu pun în vizibil decât chestiile scrise mișto. Chinuielile rămân în ciorne sau le șterg definitiv.
      Ce pun pe blog e întotdeauna la prima mână. Nu revin asupra textului niciodată. Poate de-aia sună bine. Nu fac decât să transcriu vocea din cap.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s