…că tocmai se trăiește.

Da. Asta e expresia mea favorită. Eu am inventat-o.
Făceam unul dintre cele mai plicticoase stagii, laborator clinic, și doamnele de-acolo chiar n-aveau chef de-un proaspăt licențiat pe cap. Ăștia, stagiarii, sunt cele mai obositoare ființe. Stau cu ochii lor de căprioară uimită înfipți în ai îndrumătorului, pun întrebări deștepte ca să dea bine în caracterizarea finală, vor să se facă utili tot timpul… Pe scurt, nu le lasă pe cucoanele alea acrite de-atâta vechime în muncă și experiență să-și bea cafeaua liniștite, de la opt la unșpe și-un sfert. Și-atunci, respectivele cucoane, cum procedează? Trimit pisălogul de stagiar acasă. Dacă e navetist și n-are tren până mai către prânzulică, îl expediază în curte, îi dau niște normative, niște regulamente interne, niște maculatură pe care ele n-au citit-o niciodată și-l îmbie să studieze.
Nu știu cum am alunecat de la imperfect la prezent, că toată treaba asta se întâmpla în primăvara lui ’89, nici nu visam că, în iarna aceluiași an, comunismul o să capete față umană, așa că m-am adaptat și eu, după posibilități, la executat stagiu de laborator în curtea din spate a spitalului, stând pe-o lădiță și citind o carte foarte la modă atunci, Shogun. Care nu mă dădea pe spate. Adică mai citeam juma’ de pagină, mai căscam, mă mai uitam în jur… Prea era toată lumea „-san” în cartea aia, prea erau femeile înțelept-obediente, prea rău frigea soarele în ziua aia și zumzăiau muștele și bondarii prin buruieni, prea erau multe gunoaie în jur, prea nu-mi era clar ce căutam acolo și, nu știu cum, dar mi-a venit să plâng.
Poate nimerisem un pasaj mai  molâu, unde o femeiușcă-san își monitoriza lacrimile mai bine ca un yoghin o hemoragie arterială, și eu, care n-aveam nicio moleculă de Orient Îndepărtat în mine, doar ceva sânge balcanic, eu, care mă aflam tocmai la Ploiești, dacă aveam chef să pun de-o boceală în privat, că iubitul mă trata cu un sictir distins, aproape japonez, de câteva zile, păi, trăgeam o ploaie sărată, scurtă, de vară, printre gene, de nu mă vedeam, san-nesan.

Băi, și nu știu cum fac, dar înainte să dau drumul robinetului de lacrimi, am auzit niște troncăneli, niște trânteli, niște înjurături, niște scârțîieli și m-am uitat într-acolo: doi muncitori, doi cărăuși de lăzi grele, care nici nu știau că există Japonia pe hartă, decât așa, ca idee, că aveau de săltat niște conteinere de metal într-o furgonetă, numai ei doi și după cum icneau, păreau grele ca dracu’, s-au oprit din cărătură ți s-au așezat pe-o cutie încă neopintită la mașină, au aprins câte-o țigară, au băut dintr-o sticlă fără etichetă, au vorbit încet și-au râs tare, de-au acoperit bâzâiala infernală a insectelor care cotrobăiau în bălării și eu am ciulit urechile, să înțeleg despre ce vorbesc, vorbeau de neveste, de rău, evident, și am uitat să plâng. Și mi-au trecut prin cap exact cuvintele astea: …și-atunci am observat că tocmai se trăiește.
Am scos pixul și le-am notat pe pagina de gardă a Shogunului.
De-atunci, le folosesc mereu, când vreau să zic că „poate că pare de rahat, dar e fermecător; cel puțin pentru mine.”

Nu-i așa că există lucruri mărunte, banale, care ne fac ziua?

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în actualitate mioritică, aminriri, o ţară frumoasă, părerea mea, strict autentic, Uncategorized, ştiri de neştiut și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

9 răspunsuri la …că tocmai se trăiește.

  1. Drugwash zice:

    Nu şi pentru perfecţionişti ghinionişti… işti… işti… işti…. 😉

    • Poate că perfecționiștii nu au norocul ăsta, dar ghinioniștii… uneori ghinioniștii au noroc, musai, fiindcă altminteri nu și-ar da seama că sunt ghinioniști. 🙂

      • Drugwash zice:

        Nţ! Ca să afli dacă eşti ghinionist (sau de-a dreptul prost de dai în gropi) nu te compari cu tine însuţi, ci cu majoritatea lumii, altfel obţii rezultate eronate şi dacă mai ai şi-un fotoliu bine tapiţat sub cur te trezeşti că băşeşti şi vreo lege pentru care un întreg popor îţi înjură neamu’ de la ăl’ cu ţîţa-n gură pîn’ la ăl’ cu barba sură.

        Dar dacă majoritatea sînt la fel de ghinionist de proşti ca tine…? Ei, uite la asta nu m-am gîndit!

  2. g g zice:

    fain!
    asta ar merge ca o completare la eternul „ce faci?”, la care, în loc de invariabilul „bine” e mai mișto un „gândesc… pen’că tocmai trăiesc”. 🙂

    • g g, dar nici nu trebuie să zici gândesc. Trăiesc. Eu adesea răspund așa, fiindcă „ce faci?” e o întrebare stupidă. Înlocuiește salutul. Nimeni nu vrea să știe, cu adevărat, ce faci, cum o duci… nu cei care pun întrebarea asta ca introducere într-o conversație.

      • g g zice:

        corect.
        tocmai de aceea e de preferat să spargem oarece automatisme.
        mi se mai întâmplă să răspund: „amestecat”, moment în care este de savurat secunda 2 a celui care în secunda 1 pune întrebarea, uneori doar pen’că așa se face..

  3. Hercule zice:

    „Distinsul” (celui avec le siqtire) nici nu știe ce-a pierdut…

  4. papagigli zice:

    Cred ca depinde de mood. Sunt zile in care un rahatel te binedispune, ca-n alte zile, acelasi rahatel sa ti se para de tot cacatul. 😉

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s