Micile mari drame ale virtualului

Adevărul e că îmi plăcea să-i citesc jurnalul.
Propoziții scurte, seci și reci.
Judecăți tăioase.
Lumea în alb și negru. Împărțită în buni și răi. În culți și inculți. În oameni de carieră și ratați.
Firește, am exagerat atunci când i-am spus că ar putea să scrie un roman. Ar fi putut să scrie orice, dar nu un roman. Disprețul e cel mai nefericit combustibil pentru o poveste. Nu doar că seacă personajele de substanță, de firesc, de viață – în cele din urmă, dar se poate răsfrânge în mod neplăcut asupra cititorului, fiindcă cititorul tinde să se indentifice cu eroii, fie ei băieți buni sau răi și nu agreează să fie luat în pleasnă de autor.
Până și Jon McGregor în PÂNĂ ȘI CÂINII, scriind o poveste cu un mort și niște oarecum vii, de la marginea societății, le-a istorisit povestea iubindu-i.
Deci Fata nu era pregătită de roman. Dar i-am spus asta, în repetate rânduri, sperînd că va înțelege ce voiam să zic: că nu poți urî fără excepție toată suflarea. Până și-un nenorocit de analfabet are momentul lui geniu, face o observație din unghiul lui de prost, la care tu n-ai fi ajuns niciodată.
Lumea e făcută din oameni cărora le put picioarele, le pute gura (de-aia nu e frumos să-ți desclați musafirii la intrare și nici să te bagi în sufletul lor, la mai puțin de 60 de cm), dar nu e exclus ca mintea lor să secrete vreun gând neputuros, bun de luat în seamă.

Pe mail, Fata m-a acuzat că ”Au fost mai mulți factori care m-au determinat să șterg blogul. Unul ar fi și apariția misterioasă a lui Mi Argo pe blogul meu, utilizator aparent fără blog. Oricum, nu pe filiera WordPress m-a găsit. Am avut senzatia ca m-a ”găsit” la indicatia precisa a cuiva. Nu-mi plac ”aranjamentele”. Comentariul lui a fost hotărâtor.”

Garagiilor, care ne cunoaștem de niște ani buni, ați observat că am vorbele la mine? De ce aș fi rugat un terț să-mi fie ambasador?!

Omagiile mele, Mi Argo, mi-ar fi de fololos o mărturie din partea ta și – cer imposibilul! – ce dracu i-ai scris Fetei, că a șters blogul?

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în actualitate mioritică, apucături proaste la români, blog, bloguri care merită citite, experimente, jurnal, prieteni, părerea mea, strict autentic, Uncategorized, ştiri de neştiut și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

19 răspunsuri la Micile mari drame ale virtualului

  1. Mi Argo zice:

    interesant. banuiam ca am fost

    • Călăul blogului ei. Asta e continuarea logică.
      Mărturisesc că, pe vremea când Zâzania mă călca în picioare pe un site de pălăvrăgeală, am vrut să-mi tai venele, dar nu mi-a trecut prin minte să șterg tot ce scrisesem acolo. 🙂

    • Mi Argo zice:

      ups, am apasat pe un buton gresit si mi-a plecat textul. reiau.
      banuiam ca am fost iar prea „clarvazator”. uneori sunt mai inteligent decat par. nu, n-o cunosc pe Fata Verde. am gasit-o comentand aici la Renata. am mai comentat recent si la altii pe care i-am gasit tot aici. pe Fata Verde am vrut s-o ajut cumva si sper ca am si reusit: faptul ca si-a „stins” blogul e pentru mine semn ca a atins-o ce i-am scris. pana acum speram sa-i fi produs declicul pozitiv dar din citatul de mai sus vad ca ar mai fi ceva drum de facut.
      ultimul meu comentariu pe blogul ei a fost un link wikipedia si cateva cuvinte care spuneau „undeva in Bolivia exista o comunitate care traieste suspendata in timp, ca la inceputul secolului XX. cam asa si tu”.
      linkul este https://en.wikipedia.org/wiki/Mennonites_in_Bolivia

  2. Mi Argo zice:

    poate ca i-am dat versiunea franceza a linkului, pentru ca aceasta contine ceea ce era vizat, si anume urmatorul citat: ” Ils vivent sans électricité, voitures, téléphones, télévisions et autres technologies modernes. Ils cherchent avant tout à faire preuve d’une grande sobriété et d’une grande ardeur au travail au quotidien.”

  3. Mi Argo, nu cred că a stins lumina blogului fiindcă a înțeles llinkul-parabolă.
    A stins lumina ca să-și pedepsească comentatorii care îi dădeau sfaturi.
    N-o să citez din mailul ei către mine, fiindcă nu faci asta fără acordul celui care ți-a scris, dar, crede-mă, am luat-o la gioale, la ficat, la coaie (dacă aș fi avut) și muie cât cuprinde, dacă Fata ar admite sexul oral drept sex 🙂 🙂 🙂
    O lecție inutilă pentru mine, în perioada asta, când tocmai am aflat câte ceva despre moarte și viață în direct, nu despre fițe și principii false care te transformă, cu strict voia ta, în judecătorul absolut al lumii.
    Consider – și sper să citească p-acilea – maximum de pierdere de timp și energie cu o persoană foarte stăpână pe sine, care pune în scenă o dramoletă personală, doar ca să mai vâneze câțiva naivi pe care să-i înfigă în insectarul personal.
    Mă simt prostuță și rușinată că m-a interesat povestea ei.

  4. Mi Argo zice:

    in fine, n-o cunosc pe Renata decat de la cateva incrucisari de sabii si cratite, din diferite ipostaze, pe blogul surorilemarx. cum Renata are blog si eu nu, avantaj eu, mi-am zis sa vad ce lume e si pe aici dat fiind ca petronia a parasit „campul de batalie” lasând luminile aprinse. revenind la Fata Verde, nu pot decat sa regret atitudinea ei. se plangea de mama focului ca nu are cu cine schimba o vorba, ca toti sunt trogloditi in târgul ei modest, dar atunci cand vine in contact cu alt fel de lume, iata ca trage obloanele si-ti astupa urechile cu ceara lasând slobode gura si mailul contondent. pacat de inteligenta ei.
    Renato, nu stiu daca merita sa ma ierti pentru rolul meu de aducator-de-furtuna in povestea asta. imi pare rau ca marinimia si onestitatea ti-au fost rasplatite brutal cu un rol de supapa. ma simt si eu la fel de natâng c-am pierdut bunatate de timp cu povestea FV. cat despre analiza ta asupra scrisului ei, iti dau dreptate intru totul, are o tipologie pe care am mai intalnit-o, din pacate.

  5. Mi Argo zice:

    * „si-si astupa urechile…”

  6. Lotus zice:

    Apăi a dat de înțeles că tu l-ai fi trimis? Hmm, ziceai că e nefericită în iubire. Green, și io! Hai să ne cunoaștem! Sunt și devreme acasă, de fapt mai tot timpul! 🙂

    Demult, când frecventam huburile DC++, am cunoscut două persoane care au devenit una. Adică legate de un inel. Am mai auzit de cazuri răzlețe de acest tip, dar în rest nu prea cred că internetul poate funcționa ca liant pentru suflete pereche și nici că blogul poate exista ca element de defulare, cu rol terapeutic. Adică poate, dar din punctul tău de vedere, ca un jurnal personal, și atunci nu este blog, pentru că la un moment dat vei trece la o altă etapă din viața ta. Fie blogul nu ți-a dat ce ai căutat, fie viața ți-a umplut golul care te determina să scrii, fie mergi într-un fel mai departe și te lași de scris. Știu pe cineva care a câștigat o ediție Superblog și apoi și-a șters blogul când a dat peste textele foarte mișto ale unei blogărițe – scriitoare și a realizat că acea tipă scria mult mai bine ca ea. Cu alte cuvinte, cu cât intenția care te mână-n luptă este mai eronat formulată în momentul când te apuci de scris, cu atât riscul ca la un moment dat să te lași este, cred eu, mai mare. Până la urmă, din punctul ăsta de vedere, cine se lasă de scris nici n-ar mai trebui readus, pentru că singur se auto-revelează ca nefiind și ne-fi-fost vreodată blogăr. Scrisul ar trebui să se facă pentru scris în sine, nu pentru lauri, nu pentru dragoste, nu pentru liniștea ta personală, nu pentru aprobarea pe care să ți-o acorde toți cititorii.

    Bine, eu n-o cunosc, nu-i citeam blogul, îmi dau și eu cu părerea. Fato, dar de ce nici comentarii pe blogurile altora? Uite, mă poți înjura pe mine aici, nu mă supăr. 🙂

    • Lotus, nu-și redeschide blogul, s-a întors pe unul vechi unde scrie texte „normale” și nu primește decât vizitatori selectați. Adică fără chef de polemică.
      În privința cuplajelor pe net, cred că ai dreptate. E mai mult decât riscant să-ți cauți perechea în orb, așa. În general, căutătorii de pereche sfârșesc prin a nu și-o găsi. Pleci de-acasă la o întâlnire aranjată, montat să-ți placă cineva-ul ăla. Nici nu-l mai vezi pe om, vezi o sumă de calități și defecte, creierul stă la pândă cu toate radarele sculate… Dacă există o singură șansă să te fi atras persoana respectivă întâlnind-o întâmplător, cu siguranță o vei distruge la o „vedere” de-asta, planificată.
      Și nu, nu cred că va veni să-și verse nervii pe tine, aici. E prea mândră pentru asta.

      Cât privește scrisul pe blog… Corect! E pentru scris în sine, dar e și un pic terapeutic. Te face mai curajos, mai sigur pe tine. Dacă azi ai făcut un text pentru care ți-ai luat ceva castane de la comentatori și mâine scrii iar, ai o bilă albă.
      Blogăritul e ca nudismul: trebuie să-ți asumi propriul fizic. Așa cred eu, cel puțin. 🙂

    • Lotus zice:

      Nu e numai asta. Un om care își caută perechea pe net probabil are niște complexe sau probleme de socializare, de nu și-o găsește în viața de zi cu zi. Dar netul nu-i poate rezolva în mod miraculos problemele.

  7. Luminita zice:

    A scris candva Lelia un decalog virtual. Nu l gasesc acum. Dar una dintre porunci spunea sa nu te indragostesti in virtual, ca risti sa te indragostesti de ceea ce astepti de la celalalt si in final te indragostesti de tine insuti.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s