Neiubiții Decreței

Am citit textul Ralucăi Feher și am rămas mută de uimire.
Asta cred ei, Decrețeii?  Că n-au avut parte de dragoste părintească fiindcă au fost copii nedoriți?!
Câtă naivitate!
De ce nu-i întrebați pe ăi mai mari ca voi cu șase, cu zece ori cu doișpe ani? Decretul 770 privind interzicerea avorturilor s-a dat în 1966.
Decrețeilor, aveți impresia că născuții la liber, până în 1965, ăia doriții, visații, obținuții prin tratamente grosiere cu hormoni (că pe vremea aia nu existau nici inseminări in vitro, nici congelatoare cu ovule, nici bănci de spermă, nici mame purtătoare), ăia au avut o copilărie fericită, plină de afecțiune, încredere și prietenie din partea părinților?
Nu, Decrețeilor!
Am senzația că a-ți iubi copilul în mod codificat, adică tu să-l iubești în felul tău, dar el să nu se prindă, a fost o modă care s-a purtat în România din vremuri medievale.  Mai pe șleau exemplu decât ăsta eu n-am găsit:
„Un orologiu sună noaptea jumătate.
Ln castel în poartă oare cine bate?
– „Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;
Eu, şi de la oaste mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oştire fuge sfărămată.
Dar deschideţi poarta… Turcii mă-nconjor…
Vântul suflă rece… Rănile mă dor!”
Și mizerabila de Mumă-sa (am scris cu M mare fiindcă era genitoare de Voievod, altminteri …) ce-i zice?
„ Ce spui, tu, străine? Ştefan e departe;
Braţul său prin taberi mii de morţi împarte.
Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;
De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!
Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze
Anii vieţii mele şi să mă-ntristeze,
Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat;
Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,
Apoi tu aice fără biruinţă
Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă.
Du-te la oştire! Pentru ţara mori!
Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori!”

Acum să revenim la anii șaizeci.
Decrețeilor, să știți că și noi, născuții din patima, obsesia părinților noștri  de-a avea un copil, ca să guste adevărata împlinire/fericire de cuplu reușit, că pe vremea aia dragostea nu ținea nici cât în titlul lui Beigbeder, era o dragoste cumințică, bine-crescută, controlată, catalizată de o codoșlâceală nevinovată a unei mătuși – să-ți prezint un băiat bun, ai 26 de ani, doar n-o să rămâi nemăritată – care se inflama în limitele bunei-cuviințe, dulceață, cafea, șerbet în sufragerie, în prezența părinților celor doi logodnici și se dezamorsa la Sfatul Popular și la Biserică, cu imortalizarea finală executată de fotograf (pozele arată ca niște trucaje oribile, tata și mama vin din două  lumi diferite și doar foarfeca îi pune în același cadru, cu lipici.)

Am cercetat mult pozele astea. Când tata și mama se priveau în ochi, cumva, cu privirea tangențială sau cum paștele mamii ei îi zice, verificau în exterior dacă se vede că se uită unul în ochii celuilalt cu dragoste.
Nici nu mă concepuseră, nici nu vorbeau de copil și erau ușor duplicitari.
Deși, printre cărțile pe care i le-a dăruit tatăl meu mamei e o ediție foarte frumoasă, princeps, pânzată, cu basmele lui Ion Creangă în franceză și tipul i-a scris cu stiloul, pe pagina de gardă, „Margaretei, Izvorul meu de Apă Vie.”
Băi, într-un anume fel, tata a iubit-o pe mama fiindcă el nu era capabil să priceapă de ce stă ea adâncită seara în literatură și se simțea nițel în culpă că el stă cu formula bachelitei și cu fagurii lui Nenițescu din volumul de chimie organică pe genunchi. În schimb mama pricepea de ce el trage la modificarea bachelitei: de prost.
Cred că am fost hiperiubită cât am molfăit degete, am necesitat scutece spălate, cât am fost cățelușul de companie.
Dar când am devenit un omuleț bun de dus la școală, ca prin minune, mama și tata și-au amintit că pe copil nu-l pupi decât după ce a adormit; să nu știe.
Ei, am crescut așa, neiubită la vedere, înainte de decret. Ca și voi, Decrețeilor, m-am dat de ceasul morții să obțin nițică încredere părintească în  timpul ăsta. Nici nu se punea problema de iubire. Nu voiam să mă iubească. Îmi doream să fim doar parteneri. Să mă crediteze cu puțină înțelegere atunci când voiam să fac asta.
N-am reușit.
Zeci de străini m-au apreciat, in corpore, dar am renunțat la ce făceam fiindcă mama a strâmbat din nas și mi-a zis că tata ar fi strâmbat și el, dar era ocupat, așa că, una peste alta amândoi strâmbaseră din nas.
Ce-mi rămânea de făcut? Exact ce doreau ei. Dar, mărturisesc, nu m-au bătut niciodată. Deși aș fi preferat. Că tăcerile și privirile în doi peri dor mai rău ca bătaia cu centura de pionier.
Sau poate doar eu cred asta.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în actualitate mioritică, aminriri, apucături proaste la români, blog, copilărie, mizeria umană, strict autentic și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

63 de răspunsuri la Neiubiții Decreței

  1. Drugwash zice:

    Am înţeles foarte bine. 😦
    O mică notă: taică-meu făcuse în tinereţe vreo şase ani de box; ghici cine a devenit în casă punching-bag…
    Maică-mea a preferat să-i ceară ajutor Bărbosului. Pe care l-a durut drept în…

    • Postul ăsta e pentru cei ca noi. Care am înțeles că părinții trebuie să se iubească omenește, animalicește, sincer, între ei, că pe urmă, din prea-plinul iubirii lor, pică nițică iubire clară și nemânărită și pentru odrasle.
      DAr părinții noștri au fost un buchet de frustrări care aveau nevoie să repare propria lor imagine față de ce zic vecinii. În condișiile astea, noi nu eram o binefacere, eram o afacere. 🙂

      • Drugwash zice:

        Eu m-aş fi mulţumit şi cu un „ignore”, avînd în vedere alternativa. Oricum eram ignorat suficient de mult timp între două „nefăcute”, care uneori nici măcar nu erau vina mea. „Iubirea părintească” era de fapt teama de a nu-i face de ruşine (prea rău), aşadar interesul pentru propria lor imagine plus proiecţiile propriilor lor frustrări şi ambiţii asupra mea. Eu am rămas cu un deget la picior permanent cocîrjat fiindcă „îmi creşteau picioarele prea repede” şi n-aveau bani de dat pe pantofi în fiecare an. Dar aveau bani de un costum nou-nouţ pentru el cînd avea vreo şedinţă de partid sau ce morţii mă-sii era. Şi de saci de „grăunţe” (grîu, porumb, mei, in, cînepă) pentru porumbeii iubiţi şi păsărelele din colivii, lunar.

        Aş mai spune dar n-are sens, oricum Marian o să ne trimită pe toţi să ne sinucidem fiindcă nu ne iubim părinţii necondiţionat, ca nişte jigodii de oameni ce sîntem. C-aşa scrie „într-o carte” şi „aşa se face”.

      • Marian zice:

        @ Drugwash Asta ai inteles onorabile din toata poliloghia mea ? Atat ai inteles dupa ce m-am chinuit sa-ti tastez ??? ” Cartea ” despre care vorbesti dumneata …desii am studiat-o , n-am crezut NICIODATA in ea si-n aplicarea textelor sale asupra copiilor mei iar chestia cu ” asa s e face „…pai asta era valabila doar pentru parintii mei , eu n-am aplicat NICIODATA asa ceva asupra copiilor mei insa , indiferent de cum s-au comportat ai mei vis a vis d e mine , asta nu ma-npiedicat sa le port recunostiinta …doar pentru bucata d e paine oferita la masa si eventual pentru noptile pe care nu le-au dormit de grija pentru sanatatea mea . Sti mataluta cati copii AZI n-au parte de-o bucata d e paine , sti cati copii AZI n-au parte d e ingrijirea parinteasca iar decat sa ajunga in grija ” organelor abilitate ale statului „…mai bine abandonati ??? Eu…mi-am facut datoria si te-am rugat s a nu te superi pe mine insa…vad ca am batut la porti inchise deja . 😡

      • Marian zice:

        @Drugwash Frate…eu nu te-am times sa te sinucizi !!! Eu te-am intrebat doar , de ce ne-ai facut inca …” marele salt in necunoscut ” avand in vedere frustrarile pe care le exprimai , furia pe viata pe care n-ai solicitat-o NIMANUI . De ce-mi rastalmacesti spusele ?

      • klaus zice:

        @Marian, frate, io nu mai pot! Cum îți permiți atâta degajare habotnică în ceea ce privește fărâma de viață expusă de Dragoș aici? Ai prea multe convingeri? Am răbufnit pentru că eu am prea multe întrebări.

      • Marian zice:

        klaus Stimate domn , fi atat de bun si arata-mi si mie …unde-i habotnicia in cele ce i-am transmis lui Drugwash care , din punctul meu d e vedere este totusi o persoana mai mult decat onorabila , o persona ale carei comentarii au fost cam intotdeauna , comentrarii de bun simtz cu toate ca , nu ne-am intzeles in privinta unor opinii ale domniei sale PE ACEASTA POSTARE ? Daca ai fi fost ceva mai atent la nuantze , ai fi observat ca , si eu mi-am expus ” farame din viatza ” , farame care…mai mult sau mai putzin , se aseamana cu cele expuse de dl. Drugwash . Ai ” prea multe intrebari „…profita de bunavointa gazdei noastre Reanta si…intreaba fara teama : daca voi putea sa ma ridic la inaltimea asteptarilor dumitale raspunzand acelor intrebari , sa fi sigur c-o voi face . Respect deosebit in continuare !

      • DoarF zice:

        @marian
        Si ce intelegi tu mai exact prin acel „mare salt in necunoscut”? Nu de alta, dar cand omul ti-a spus ca el a inteles sinucidere, tu ai replicat: nu, nu e sinucidere, e un mare salt in necunoscut. Adica?
        Nu stiu cum percepi tu toata situatia asta. Klaus te-a tras de maneca, asa mai finut, dar te faci ca nu te prinzi. Cu permisiunea lui si a gazdei, iti raspund eu: e o mare nesimtire sa nu-ti lamuresti spusele cand ai vazut ca au fost interpretate gresit(cel putin din perspectiva ta)

      • Marian zice:

        @Doar F STIMATE DOMN , NU M-AM REFERIT LA SINUCIDERE , CHIAR DACA ASA S-A INTELES ! Ca asta s-a inteles…mea culpa , ma descurc destul d e greu cu vorbele { n-am absolvit Filologia sau Teologia ci doar Politehnica – TCM 😡 } iar acesta comunicare rece , impersonala pe blogul cuiva…poate da nastere la multe neintelegeri dupa cum cred ca ai vazut si dumneata si nu doar odata , nu doar in cazul comentariilor mele . Prin ” saltul in necunoscut ” am dorit sa-l intreb pe stimatul Drugwash …pentru ce el personal nu s-a castorit , sa-si faca el personal doi sau trei copii si…sa-i educe asa cum el N-A AVUT PARTE !!! Adica…asa cum am procedat si eu….nemultumit de modul in care parintii mei considerau trebuie sa-mi faca ….educatia socialista . Asta-i tot chichirezul : atunci cand nu esti multumit de ce-au facut altii…incerci tu sa faci ceva mai d e Doamne ajuta , sa fi tu insuti mai bun decat aia . Inclusiv eu am incercat sa fiu ” finutz ” insa…vad c -am fost inteles mai mult decat gresit inclusiv de catre dumneata DoarF iar pentru asta-mi asum vina si prezint lui Drugwash si lui Klaus umile scuze iar daca doresti…aceleasi scuze umile sunt valabile si spiritului critic al domniei tale onorate domn .

      • DoarF zice:

        Multumesc Marian. Esti tanar aici la renata. Dragos a mai povestit si altele pe aici care iti cam fac pielea de gaina. La astfel de povesti nu prea se cade sa ceri detalii. Sau cel putin eu simt ca as invarti cutitul in rana. Si in ce rana…

      • klaus zice:

        @Marian
        Habotnicie e atunci când mustrezi pe cineva care, în cazul de față, are curajul să spună că nu și-a iubit părinții. Adică a muit o axiomă, o dogmă, spune-i cum vrei. Și, după fața preparată pentru poză care azi e universal răspândită, nu-i puțin lucru să faci asta. Cam atât!

      • Marian zice:

        @klaus Ca sa vezi ca… azi am mai invatat ceva si-ti multumesc pentru asta herr Klaus XD ! Si eu care , in naivitatea mea credeam ca , habotnicie este definitia respectarii cu maxima scruopulozitate a unor norme ….religioase de regula . Multumita dumitale am aflat ca-i de fapt altceva . A avea ” curajul ” sa spui ca nu ti-ai iubit parintii { poate pe buna dreptate } , ca nu-i iubesti , ca-i urasti din adancul fiintei tale inseamna ceva , iar ati impartasii simtamintele legate de mesajul respectiv este cu totul si cu totul altceva insa….in nici un caz habotnicie asa incat….fara suparare stimabile chiar esti in eroare ! Iti doresc un week-end cat mai placut si nu mai pune la inima chiar orice 😉 .

      • Marian zice:

        @DoarF Intr-adevar , am vizitat blogul Renatei Caragiani foarte rar si la fel de rar mi-am permis sa intervin . SIngura exceptie notabila ca sa zic asa , a fost atunci cand am crezut ca am descoperit in persoana unuia dintre vizitatori o veche cunostiinta in rest…repet : foarte rar ! Istoricul blogului cred ofera o certitudine in acest sens . Am toata stima pentru Drugwash , pentru suferitza launtrica a domniei sale si mai ales pentru faptul ca , si-a asternut povestea ca pe o tava cui a dorit s-o citesca . Trebuia sa se astepte la reactii… { mai mult sau mai putin habotnice } 😉 asa cum eu personal …. nu m-am asteptat .

  2. Fata Verde zice:

    Mă regăsesc. Și îi regăsesc pe ai mei. Și am fost un copil dorit, mult așteptat. Nu-mi amintesc nicio manifestare fizică a afecțiunii materne sau paterne. Mama spune și acum că ne-a iubit și ne iubește enorm. S-a priceput să o ascundă foarte bine, se pare. Eu am reținut doar grija exagerată, cocoloșeala, descurajările repetate, involuntar (chiar și acum, mă îndeamnă să renunț la facultate: ”Poți, tu , mamă, să faci asta?! Te mai îmbolnăvești, cine știe ce mai faci?!”), comparațiile permanente cu verii, cu odraslele celorlalți intelectuali ai comunei sau ai familiei (luptam din răsputeri să ies învingătoare, dar pericolul că voi fi detronată îmi atârna permanent deasupra capului). Nu știu dacă a fost bine sau rău. Văzând direct, prin natura meseriei, rezultatele politicii educaționale parentale actuale, înclin să cred că nici acum lucrurile nu stau prea bine. Măsura în toate, calea de mijloc cred că ar fi soluția. Dacă aș fi părinte, cu siguranță m-aș purta ca ai mei. Nu pentru că așa mi-aș propune, ci pentru că doar așa aș putea. Așa cum a fost, cu bune și cu rele, genul acesta de familie a fost și rămâne pentru mine modelul spre care aspir. Familia liniștită, așezată. Corectă. Depășit, recunosc, totuși un ideal pentru mine.

    • I-am reproșat mamei până când era atât de bătrână că discuțiile neaoșe îi făceau rău fizic, că favorita ei expresie – capul plecat , sabia nu-l taie, pe mine mă bagă în balamuc. A renunțat la ea de frica balamucului, nu fiindcă a încercat să înțeleagă de ce nu e bine să stai în genunchi, din principiu.

      • Fata Verde zice:

        Exact aceeași expresie îl înnebunește și pe fratele meu, un rebel incurabil: ”Taci, mamă, zi ca ei, vezi-ți de treabă! Să nu te dea afară și să rămâi fără serviciu!”

      • Din fericire, eu am avut vreo 10 ani de viață în care, indiferent ce-aș fi făcut, nu eram dată afară. A fost minimum de timp necesar în care am înțeles că, și orfană de-aș fi fost, existau niște oameni care aveau nevoie de mine necondiționat.

  3. * Spune NU doar acela care il stie pe DA *…

  4. Meseria de părinte e grea. O faci intuitiv cum simți, cum crezi, cum ai cules de pe drum. Indiferent de epocă. Faci ceea ce crezi că este bine. Există părinte perfect? Ori copil perfect? Nu te duci la școală pentru asta. Nimeni nu te învață. În felul lui, la vedere sau la umbră, părintele își vrea puiul fericit. Că are zece ani, ori cincizeci. Greșește? Poate că da. Dar cu siguranță încearcă.
    Fiecare generație are tarele ei. Se pare că din comportamentul sever, aflat sub semnul: copilul trebuie pupat doar în somn, în zilele de azi s-a căzut exact în extrema cealaltă. Părintele este absurd de declarativ în iubire. Nu își mai ceartă copilul, să nu cumva să-l jignească, să nu îi distrugă, vezi Doamne, personalitatea. Micuțul are toate drepturile din lume, mai puțin acela al educației, ai celor șapte ani de acasă pentru că „nu e voie” devine o expresie tabu.

    • Marian zice:

      @sweet&salty MAI MULT DECAT CORECT COMENTARIUL DUMITALE !!!

    • Eu cred că meseria de părinte devine relativ ușoară și se poate executa cu succes dacă-i permiți colocatarului de 1 an să fie un adult în miniatură. Crede-l și pe el! Vezi ce vrea, totuși! Nu-l minți, crezând că nu se prinde.
      Dacă n-ai alte repere educaționale, consideră-l un câine sau un pisic. Eu cred (dar asta e o impresie de om cu câine, nu cu copil) că dacă, până la 4-5 ani respecți regulile conviețuirii cu necuvântătorul, pe urmă vei greși foarte puțin.
      Să mă ierte posesorii de copii și nu foarte iubitori de animale!

      • DoarF zice:

        Nu, renata, meseria de parinte nu e usoara. ALM sau Carco a postat acum ceva vreme o analiza foarte pertinenta a ceea ce e definit ca „a reusi” in meseria de parinte. Sunt al naibi de multe lucruri negative ce pot aparea pe parcurs.
        Zuzu spune ca a reusit cu un copil, dar a esuat cu celalalt. De ce? Pentru ca fiecare om(copil) este diferit. Si se raporteaza diferit la acelasi „stimul”. Nu exista o reteta standard pe care sa o aplici.( @zuzu: tu esti in masura sa-ti raspunzi la „cu ce am gresit”. TU esti ceea care isi cunoaste copiii, ce temperament/personalitate au, ce din ceea ce ai facut/nu ai facut cu creat falii intre voi.)
        Spui ca dupa discutia respectiva ati devenit prieteni. Te intreb: tu nu ai partea ta de vina ca doar atunci a fost declicul? Si sa nu-mi spui ca tu erai copil si e doar vina parintilor ca nu te-au cunoscut suficient de bine incat sa se plieze pe personalitatea ta.
        Iti dau un contra-exemplu: povestea o persoana ca atitudinea tatalui sau era: locul 2? adica primul loser? Ca intr-un concurs de natatie, el iese primul, dar din cauza PCR, este trecut pe locul doi iar titlul este dat celui „cu recomandari”. Iar tatal a spus ca nu e suficient ca a iesit primul, trebuia sa-l lase in urma cu o lungime de bazin ca sa nu mai poata fi furat. Tu ii blamezi ca nu ti-au recunoscut meritele. El ii multumea tatalui ca l-a ambitionat si ca l-a invatat sa lupte ca sa fie tot timpul in varf…

      • klaus zice:

        Draga mea, eu mi-am luat peste bot când am facut comparație între educația unui copil și dresajul unui câine. 🙂

  5. zazania zice:

    Eu n-am avut asteptari prea mari. Batranii mei erau atat de munciti incat n-aveau timp de dragaleli si munceam si noi, eu si soru-mea, cot la cot cu ei. Am inteles de mica ca n-am alta scapare de la munca pe branci, la mica ferma de munte, decat scoala. Si ce dovada de iubire mai mare puteam astepta de la niste parinti ignoranti decat aceea de a-si scoli ambele fete cu bani adunati cu atata truda? Ne-au lasat sa facem ce facultate am dorit socotindu-ne mai intelepte decat ei insisi. A fost avantajul de a avea parinti modesti si fara prea multa stiinta de carte. N-o sa am niciodata cuvinte suficiente de recunostinta fata de ei .
    Copiii mei nu m-au vazut decat muncind. La serviciu, apoi acasa la spalat, calcat, gatit. Abia apucam sa deschid o carte tarziu in noapte. Fireste ca i-am mai altoit cand i-am prins cu minciuna, cand se bateau intre ei , sau cand au festelit-o la scoala riscand corigenta. Si imparatul l-a plesnit pe cel mic cand i-a luat Dacia si s-a ciocnit de alt idiot de seama lui, putand sa moara amandoi.
    Am cunoscut si parinti de seama mea care a vrut sa-si lase copilul sa zburde liber sa-si dezvolte personalitatea. La 16 ani s-a urcat cu unul nitel mai mare intr-un bolid de lux si au plecat sa se plimbe. I-au adunat cu farasul de pe un imas.

  6. Marian zice:

    Am citit foarte atent textul doamnei Feher si…in plus fatza de ceea ce-i spus dumneata in postare , chiar n-am ce comenta . Sau , poate sa-mi exprim admiratia fatza de textul dumitale de bun simt care , diferit de-al doamnei Feher , arata nebunia in care am ajuns sa traim , nebunie care pune in contradictie generatii . Generatia tanara , chiar si ” decreteii ” n-au avut habar ce-nsemna ca-n plina noapte , sa vina unii si sa te ridice din pat pentru ca…te-a pus Dracu si-ai scapat o vorba pe undeva , in prezenta cuiva sau , ai facut ceva despre care , tu nu stiai insa ” altii ” , stiau foarte bine ….N-au avut habar despre faptul ca erau oameni ce s e pretindeau ” de cultura ” , care incurajau delatiunea si chiar acuzatia unui copil facuta impotriva propriilor sai parinti , chiar si dezvaluirile sale facute in fatza ” organelor ” , care acuzatii te puteau duce …in cel mai bun caz la puscarie …doar la puscarie ! Cu toate acestea parintii si-au iubit copii chiar si pe cei nedoriti iar rata abandonului { in afara de cel…absolut obligatoriu dictat de…multe considerente } copiilor in maternitati sau pe strazi asa cum s e intampla azi , era la nivel zero in Romania , in mentalitate a romaneasca { arhaica pot fi d e acord cu asta } mentalitate care nu accepta abandonarea copiilor . Felicitari pentru postare Renata ! Si inainte s a inchei : recomand si doamnei Feher si cui o mai dorii dintre vizitatorii blogului dumitale , sa vizioneze ” Cel mai iubit dintre pamanteni ” . Exista acolo multe scene pe care parintii alora mai batrani , chiar le-au trait pe pielea lor ca sa zic asa , scene pe care , unii dintre cei numiti azi tanara generatie …” decreteii ” , poate c-ar fi bine sa le vada , sa-ncerce sa le inteleaga { daca pot fireste } si …abia dupa aia sa vorbeasca . Cine-a crezut fie si-o clipa ca venirea lui Nici o Lae Ceausescu in locul lasat gol de defunctul Dej a insemnat o deschidere , o rupere cu trecutul , s-a inselat amarnic . Culmea este ca , exista inca destui insi ce…regreta acele timpuri .

    • Textul meu, Marian, parafrazează versul „Eroi au fist, eroi sunt încă”.
      Decrețeii se cred niște victime aparte. Eu am încercat să le explic că sunt camarazi de suferință cu generații anterioare și ulterioare. Am luat textul doameni Feher ca pe o mărturisire personală, prea implicată emotiv care se vrea numitor comun al unei generații. Încercam să explic că lumea nu evoluează pe felii juxtapuse, e o întrepătrundere de felii. Cam atât și nimic mai mult.

  7. krantz zice:

    Mă gîndesc că în materie de ”iubire părintească”, fiecare generație a avut ”plusul” ei față de cea anterioară și ”minusul” aferent față de cea următoare. Și pe undeva sunt aproape sigur că și copiii generației de decreței (cei care acum au dubii existențiale și convingerea că dragostea lor la vrac, e aia bună), vor avea sentimentul că n-au fost ”iubiți” 100%. Că nu li s-a cumpărat ultimul model de iPhone atunci cînd ei aveau cea mai mare nevoie de el.

    • krantzulino, iubirea părintească din ziua de azi e puțin ineficientă fiindcă se manifestă mai mult în recompense materiale. Dar, gândindu-mă la povestirea ”Pardesiul” pe care o să v-o relatez într-o zi, la capitolul amintiri din pubertate, poate că e mai bine așa.
      Urăsc discuțiile în care bătrâni contemporani cu al doilea război mondial vorbesc de cum suna prealarma la bombardament și cum își adunau ei bocceaua gata-făcută, să fugă la adăpost, ca despre un bun exercițiu de supraviețuire pe care ”copiii de azi” nu-l mai fac. Eu nu cred că frigul, foamea și incertitudinea faptului că apuci, viu, ziua de mîine, e un exercițiu necesar întăririi caracterului. Nu poți pregăti copiii pentru războiul cu extratereștri, învățându-i să tragă cu arcul. Dar nici nu le poți da pe mână o mașină de curse, sperând că extratereștrii nu-i vor ajunge din urmă.
      Ruptura între generații se construiește pe două tipuri de erori, diametral opuse: 1) să aibă tot ce n-am avut eu și 2) în definitiv, eu am crescut cu adoar atât.
      Posibil să bat câmpii cu grație. Nu știu. Ia-mă așa cum sunt acum. Încă nu m-am recuperat. Încă toate subiectele atacate pe bloguri pe care le citeam cu implicare mă lasă rece.
      Dar, firește, știu că va trece.

      • Marian zice:

        Si ce te faci cu copii din Siria care…peste niste ani , vor povestii si ei cuiva cum ” suna prealarma la bombardament si cum isi adunau ei boccelutza ” ?

      • Am atâtea probleme concrete, personale, pe cap, că, pentru mine, copiii din Siria nici nu există. Nici măcar Siria nu există, pe harta minții mele. Dacă ar coborî un extraterestru get-beget să-mi propună o temă de gândire i-aș zice ”Hai sictir!”, eu am pe cap masă succesorală, niște mobilă vienează stil sarcofag pe care n-o vrea nimeni…
        Mai trebuie să învăț că alarma Ambulanței sună în trafic pentru alții, nu pentru mine.
        Am atâtea de reparat, inclusiv că eu aș putea nuri în timp ce-ți scriu că, zău, copiii din siria nu valorează pentru mine nici cât gupii dintr-un acvariu modest.

  8. psi zice:

    pe mine, răsărită la puțini ani după faimosul decret, m-a crescut mămuca fix ca pe cei din legiunile spartane, gen: sari și mai vedem noi dacă știi să înoți. și cu teoria chibritului cel veșnic nearzătoriu pe motivele catranele mamii lor, teorie pentru care și darwin, einstein și giordano bruno dimpreună și cu toții trei ar fi fost invidioși și pe care o expunea mămuca cu aplomb și patos de fiecare dată când îi tuna. (mult prea des aș zice eu cu mintea de om matur)
    desigur că fiind mezina, mi s-a spus de multe ori că îmi datorez viața unor simptome de răceală și că m-ar fi adus cioara pă lume, ori că buna mea s-a crispat de teamă că m-au înlocuit la naștere cu cel mai urât plod din lume.
    dar nah, buruiană mai încăpățânată ca mine n-ai să vezi. 😀

    • Așa, psi? Tu erai cel mai urât plod din lume? 🙂
      Eu eram doar… nu tocmai fo frumusețe. Adică nici în urâțenie nu excelam.
      Dar nici asta n-a fost peste măsură de supărător. În fond, când 2 inși îți spun că ești beat, te duci la culcare. Nasol era că eu nu aveam niciodată dreptate. Sau aproape niciodată.
      Uite fază:
      Clasa a doua. Sună mama lui Dobrinescu și se oțărăște la maică-mea că i l-am bătut pe Neluțu.
      Seara, consiliu de familie.
      Tata: Ia zi, cum a fost cu Dobrinescu?
      Eu: Păi, el a…
      Tata: Nu mă interesează ce-a făcut el, vreau să știu ce-ai făcut tu.
      Eu: …dar el a început!
      Tata: Bine. Povestește de unde ai început tu.
      Mama (turnătoare): L-a bătut.
      Eu: Nu l-am bătut.
      Tata: Mă-ta zice că l-ai bătut. Te-a reclamat mama lui.
      Eu: Bine l-am bătut, dar după ce el mi-a…
      Tata: Deci, l-ai bătut.
      Eu (plângând): Daaaaa, l-am bătut, DUPĂ ce mi-a tras cu rigla de lemn în cap. Cu muchia. Uite aici. Am cucui.
      Tata mă pipăie și-i zice lu mama:Sun-o pe madam Dobrinescu și spune-i că fii-ta are un cucui cât o corcodușă.
      Eu, bucuroasă, că ceva soare iese și pe strada mea: Cred că i-am spart nasul!
      Tata: Cu ce?
      Eu: Cu pumnul, normal!
      Tata, către mama: N-o mai suna. Apoi către mine: Săptămâna asta nu ieși la joacă, în fața blocului.
      M-am cărat la mine în cameră cât se poate de mulțumită. La joacă nu ieșeam decât sâmbătă seara, două ceasuri, pe ceas. Pagubă-n ciuperci! Dar tata, care venea foarte târziu în fiecare seară, credea că eu mă lăfăi în jucat pe-afară cu copiii în fiecare zi.
      În sinea mea năroadă de 8 ani, credeam că l-am prostit.
      După zeci de ani, fumând amândoi pe balcon, eu legal și el ilegal din pricina celui de-al doila infarct, i-am reproșat că m-a asuprit toată copilăria cu ”spune care e partea ta de vină, nu ce-a făcut sau zis celălalt”. I-am repovestit faza cu Dobrinescu. În pofida anilor trecuți, și-o amintea. Mi-a zis că, de fapt, a fost foarte încântat că știu să sparg un nas când e cazul, dar ce era să facă? Să mă felicite? Slavă Domnului că m-am oprit la nas. El s-ar fi oprit la coaie. (Tata zicea coaie când nu era mama de față.)Am râs amândoi. Aveam 30 de ani, el 66. Abia atunci am început să-l iubesc. N-a apucat decât doi ani de iubire. În ăia doi ani, tata a renunțat la cocoșismele lui, la orgolii, la masca de Justițiar absolut. Doi ani am fost prieteni și mă întâlneam cu el în secret și-i spuneam ce mama n-ar fi trebuit niciodată să știe. Și azi mă întreb, de ce a preferat o relație cazonă, bazată pe subordonare (eu), când ar fi putut să-mi fie prieten de când mă născusem? De ce nu și-o fi scos masca de tată autoritar care-l cam strângea, atunci când aș fi avut mai multă nevoie de el, în adolescență, în calitatea aia de complice?
      Iartă-mă că m-am întins la amintiri, dar chiar a venit și parcă îți era dedicată. 🙂

      • psi zice:

        cred, renata, că și eu i-am spart nasul lui dobrinescu. deși memoria mea zice că-l chema altfel.
        și mulțumesc că ai împărțit cu mine amintirea asta. ai fost norocoasă, zic.
        tatăl meu, chiar și după toate aventurile cu operații pe cord deschis, sculat medici din somn și alte revoluții pisicești la limita nebuniei, mai crede că-s aia mică și năroadă. e ditamai craterul între noi. 😦

  9. klaus zice:

    Io nu cred că în textul menționat decrețeii ar fi mai cu moț. Sau nu-mi dau seama de unde reiese asta?
    Da’ comentariile sunt o mâncătorie între generații, asta-i clar. Ceea ce nu-i grav, e chiar normal.

  10. zazania zice:

    Ba nu-i normal deloc, klaus. Tinerii frumosi si liberi ar inchide tara cu ziduri groase , i-ar da foc si ar privi din afara, satisfacuti, cum ardem.

    • klaus zice:

      Dacă presupunem că ar face asta, deși eu nu cred, cât timp crezi că ar ține satisfacția?
      Tu nu ai sentimentul că ești vinovată de măcar puțin din imaginea tinerilor zugrăvită de tine? Pentru că eu îl am!
      Dacă vrei, o paralelă… părinții tăi ce or fi simțit atunci când ai ales liniștea și întregul familiei în defavoarea lor. Sau poate ei cu tine, la părinți mă refer, nu erați o familie? E ciudat că bunăstarea unei familii să depindă de suferința alteia. Mai ales când e legată direct de prima și, cel puțin teoretic ar trebui să fie una și aceeași.

      • Marian zice:

        @klaus Nu-i ” ciudat ca bunastarea unei familii sa depinda de suferinta alteia ” ci…doar un paradox existent , de cand exista oameni pe Pamant !

  11. klaus zice:

    „Am atâtea de reparat, inclusiv că eu aș putea nuri în timp ce-ți scriu că, zău, copiii din siria nu valorează pentru mine nici cât gupii dintr-un acvariu modest.”
    Io zic că ar trebui să te înregistrezi spunând aceste vorbe. Apoi să asculți înregistrarea. Pe mine m-ai dărâmat cu citatul de mai sus. Mai apoi m-a îngropat lipsa de reacției a celor ce au citit. Ce dracu să mai zic? Sunt îngropat, mort într-un acvariu modest.

    • DoarF zice:

      klaus, ce reactie asteptai de la cei din jur? Ca maieul este mai aproape decat camasa? Ca este o tragedie cand moare un om, dar este statistica cand mor mililoane? Sau ca in creierul uman nu este loc pentru mai multe dureri simultan, cea mai mare luand fata celorlalte?

      • klaus zice:

        Rațional, ai dreptate! Astă nu mă împiedică să simt mai mult! 🙂

      • DoarF zice:

        E foarte bine ca simti mai mult. Dar nu e la fel de bine ca-ti proiectezi sentimentele si in altii. Tu vezi banalizare. Nu-i gresit, dar este chestiune de accent: fiecare il pune unde-l doare.

    • De ce te-am dărâmat, klaus?
      Două săptămâni, zi de zi, în terapie intensivă, printre comatoși liniștiți sau spectaculoși, când sângele țîșnește pe pereți din ochii unei femei, când maică-mea horcăie, cu toată respirația asistată, când stau pe patul care mi se pare liber, dar în el e un mort pe care nu l-am băgat de seamă…
      Copiii din Siria mă interesează tot atât de puțin ca încălzirea globală.
      Iartă-mă și uită-mă, dacă nu mă poți ierta, dar n-am învățat lecția ipocriziei care dă bine în peisaj: să-mi pese de copiii sirieni, când maică-mea era un stârv asistat de aparate? Ce să fi vorbit eu cu copiii sirieni, în compensație cu ce vorbeam cu ea?
      Și în timp ce-o vedeam dându-și duhul, conștientă că asta se întâmplă, îmi îndesam sub limbă pastile de tensiune, de anxietate, ca să fiu vie și lucidă și funcțională când voi intra sub tăvălugul formalităților legale.
      Da, puțin îmi pasă de copiii dinSiria, că n-am generat eu războiul.
      Mă revolt și-mi pasă că doctorița ei de familie a luat niște fibrilații în glumă, cardioloaga le-a considerat banale, a tratat-o cum îi tratez eu pe copiii sirieni, cu puțin îmi pasă.

      • Marian zice:

        Draga Renata , nici pe mine nu ma dau grijile afara din casa , de dragul copiilor ce mor bombardati in Siria , iar ceea ce-am scris era strict , referindu-ma la cele pe care dumneata le spuneai despre ” discutiile in care batranii contemporani cu al doile a razboi mondial … etc etc ” .De-a lungul vremii am vazut atatea poze ce aratau copii suferinzi sau morti din Korea , Vietnam , Cambogia , Laos , Liban , Somalia mai nou din Irak , Afganistan … Siria sau oricare alta tara incat , pe cinsteam mea ca , m-am saturat sa-mi reamintesc acele imagini . Chiar n-am avut acele imagini in minte atunci cand eu insumi , o vegheam pe mama mea , la Spitalui Sf. Luca printre acei batrani ce stateau legati d e paturi , plini de dejectii inecandu-s e in propriile vome si…asteptau sa moara . Ca si dumneata am stat pe un scauna , langa patul mamei mele , vecina c-o moarta pe care nimeni nu se deranja s-o ia dracului de-acolo . Daca m-a revoltat asta sau nu…sincer nu stiu caci , eram mult prea preocupat de soarta mamei mele ce era inca vie pe-atunci . DA , AI DREPTATE : RAZBOIUL DIN SIRIA N-A FOST PROVOCAT DE MINE !

      • DoarF zice:

        „si functionala”.
        Cat de urat e acest cuvant cand il raportezi la o persoana si totusi cat de adevarat este, din pacate, in anumite momente…

      • klaus zice:

        Să te uit dacă nu te pot ierta?? Ce naiba vorbești tu acolo? Eu te citesc doar pe tine și pe cei care hălăduiesc p’aici. Doar atâta lux îmi permit, referire făcând la dependența de net.
        Nu ți-am reproșat indiferența față de cineva, ceva. Însă ai sărit gardul rău băgând la interval copiii ăia. Nici măcar suferința ta de acum nu poate scuza banalizarea suferinței unor boți de oameni. Ei nu au instrumentele experienței, ca tine, ei doar suferă și cred (eu) că învață să urască. Iar ipocrizia, cel puțin în cazul ăsta, era mai bine mascată, vorba lui Dragoș, printr-un „ignore”.
        Ai cuvintele la tine, folosește-le!

      • Marian zice:

        @klaus daca- i vorba doar de acel i….atata paguba sa ai dumneata !!! Cu Dragos { am aflat si eu in sfarsit care-i numele domniei sale } , cu necazurile sale , empatizez la fel d e mult ca si cu stimata noastra gazda Renata si necazurile ei . Parerea mea { nu stiu cat conteaza } este ca , simpla empatie nu-i suficienta intotdeauna , cateodata mai si trebuie s a te implici…macar c-un sfat , c-un gand venit din inima insa , ceva care s a conteze pentru ala caruia ai porti acele sentimente empatice . Dumneata ce-ai facut in acest sens …in afara de-mi corecta mie ortografia ? Iti urez stimate domn sa ai un week-end cat mai placut !

      • klaus zice:

        Empatizezi pe dracu’! Tot n-ai explicat ce e marele salt în necunoscut, te tragi pe cur ca un câine cu limbrici, pe o parte, și exces de politețuri pe cealaltă.
        Iar cu i-u’, fie, pagubă-n porodici!

      • klaus zice:

        A, pentru conformitate, uitasem!
        Ce am făcut….. l-am beștelit odată pe Dragoș pentru atitudinea lui negativistă! Mi s-a părut maximul ce mi-l puteam permite în condițiile date.
        Și, dacă tot ai consultat dex-ul, habotnicie e sinonim și cu fanatism, economisesc eu timp pentru bigot, primul sinonim servit.

    • Marian zice:

      @klaus Renata a dorit sa spuna ca necazurile pe care le are ea , supararile ei personale , o impiedica sa mai fie atenta la necazurile celor din jurul sau asa incat , chiar n-ai pentru ce sa fi daramat si nici macar ” mort intr-un acvariu modest ” ! Esti revoltat , este dreptul dumitale dar…cam atat , fara suparare .

      • klaus zice:

        Revolta mea e doar un grăunte de nisip, niciodată nu m-am gândit că ar putea fi altceva. În sensul de mai mult.
        Probabil că o să supăr iubitorii de animale dar să spui că…..gupii…copiii… Nici n-am avut pretenția ca ea să fie atentă la necazurile celor din jur, ar fi fost chiar culmea! Am taxat doar comparația!
        În altă ordine de idei, mi-ar fi plăcut să empatizezi cu Dragoș cu aceeași „intensitate” cu care o faci cu ren. Poate era altfel! Eram doi revoltați, dărâmați….

        În loc de post scriptum: să mă ia naiba, scriu ca dracu’ uneori dar, te rog, pune încă un i la „fi”. Vreau să fiu, măcar până sunt viu, la intensitate maximă!

  12. Mi Argo zice:

    vad la Fata Verde ceva interesant, o zgarietura mai adânca in coaja adevarului iluzoriu, anume „si eu m-as purta ca ei daca…”. ceea ce da raspunsul necesar la constatarea ta, Renata, care se dovedeste a fi o generalitate oarecum banala in peisajul social al eternei „familiii”. mhî, copchilul are nevoie de mai multa dragoste parinteasca. din fericire si-o poate suplini prin diverse stratageme si asta-l face inventiv. ii idezvolta imaginatia creativa. il poate face meditativ, poate chiar poet, pentru ca un poet nu este nici el decat cineva lipsit de o dragoste pe masura lui, nu-i asa. dar nu sunt eu atat de indreptatit sa glossez pe seama asta, eu care poate ca n-am fost iubit indeajuns si, la randul meu, poate ca nu mi-am iubit suficient de mult copiii. si-acum intrebarea mea: Renata, tu cum ti-ai iubit copiii? (am uitat daca ai sau nu, te rog sa ma scuzi de nu, dar intrebarea mea ar fi cam cea mai naturala pe care am putut-o gasi, in rezonanta cu Fata Verde).

    • Mi Argo, întrebarea corectă era: tu cum ți-ai fi iubit copiii?
      Pentru că n-am. Și n-am, fiindcă mi-a fost frică să nu cumva să-i iubesc condiționat și criptat, așa cum m-au iubit ai mei. Firește, ăsta e motivul grosier pentru care n-am făcut copii. Celălalt motiv…
      Chiar vrei povestea?
      Uite-o!
      Aveam 32 de ani și un iubit de sâmbătă și duminică. Petreceam de suficient de mulți ani sâmbetele și duminicile împreună ca să-mi fi dat seama că sunt iubita de protocol și de sâmbătă și duminică. 🙂
      Aveam și-un cățeluș. Un Zdreanță, salvat la revoluție (să-i zicem așa, că așa i se zice). S-a întâmplat. Era prima oară în viață când mi se părea că pot duce, cu salariul foarte bun pe care-l aveam atunci, un copil în cărucior și-un cățel pe lângă. Mă simțeam adult. S-au pus în genunchi, fiecare pe partea lui, mama și iubitul: nuuuu, nuuuu și nuuuu! Cățelul era vesel, habar n-avea ce prieten pierde. Iubitul avea un NU imbecil, fără argumente. Mama îl avea argumentat: de la tu nu vezi cât îți e de rău, trecând prin nu ești pregătită și sfârșind cu DAR NU EȘTI MĂRITATĂ! Aproape că se împrieteniseră – mama și iubitul. Se luptau amândoi, fiecare în felul lui, să mă (se) salveze. Până la urmă am renunțat, în timp util, la ce bun să superi doi oameni care se simțeau bine în realitatea acceptată de ei?
      Deci, n-am copii.
      Iubesc copiii altora foarte selectiv, dacă sunt deștepți peste medie. Mă implic. Le cumpăr cărți, cadouri, vorbesc cu ei ca de la om la om.
      De fapt, e vorba despre un singur copil.În concluzie, nu eram potrivită în funcția de mamă.

      p.s.: probabil că voi regreta, imediat după send, că ți-am spus povestea asta.

      • klaus zice:

        Răspunsurile tale la postări au devenit selective. Expresia ” pe șleau” îți spune ceva? Dacă da, spune-o!

      • Da, klaus, mea culpa. E mai nepoliticos să răspunzi pe sărite, decât să nu răspunzi deloc.
        Dar am avut impresia că ai avut un schimb de păreri cu Marian, mai degrabă.
        Și mai e și un fel de neatenție de care trebuie să scap. 🙂

      • klaus zice:

        Ai făcut un avort? Am înțeles bine?

      • Ai înțeles perfect, klaus.

      • Mi Argo zice:

        imi pare rau, Renata. ai trecut printr-o suferinta inexprimabila. vad bine acum de ce ai adus vorba despre dragostea parinteasca insuficienta si dupa povesta asta atat de delicata iti dau dreptate sa fi scris textul initial. cei care au avut copii ei insisi au avut sansa de a nu fi fost dascaliti prea insistent de cei din preajma. sau sansa de a fi avut parinti discreti si cu spiritul deschis. a aduce pe lume o alta viata nu este ceva logic, nu se supune legilor superficiale din societate. e o nebunie cu consecinte imposibil de prevazut. e instinctul perpetuarii si al supravietuirii. de neexplicat. parintele isi implineste menirea doar atunci cand stie sa-si acompanieze odrasla adulta in aceasta nebunie.

  13. argo zice:

    Renato draga, viata e mai ingrata decat povestea vietii. In primul rand am regretat eu indata ce am trimis pentru ca ar fi trebuit sa-mi fie clar ca nu ai copii. Pe de alta parte nu pot sa te intreb „cum ai fi facut daca…” pentru ca asta nu are nici pe departe aceeasi valoare. Si in fine, a avea copii nu e ceva neaparat pozitiv pentru societate, la urma urmei si Hitler si Stalin au avut si ei parinti, sa nu mai zic de Ponta, alde Voiculescu, Tariceanu si compania… vai de capul parintilor lor. Or fi fost copii iubiti, n-or fi fost… Zic si eu din experienta proprie: a fi parinte e grrreul pamantului. E greu nu neaparat la inceput, nu neaparat la cei 5 anisori, nu neaparat la cei 12 sau la cei 17. E greu tot timpul, fie si doar pentru ca un copil se schimba neasteptat de repede. La inceput parintii vor sa grabeasca metamorfoza, mai tarziu regreta si un pic si mai tarziu se roaga sa opreasca timpul in loc. Copilul evolueaza, devine ceva tot mai independent, ingrat, uneori potrivnic parintilor si ascultator numai al modelor exterioare oricat de teribile ar fi ele (nu vreau sa enumar capcanele…).
    Daca insa parintii sunt suficient de lucizi atunci au poate in simt ceea ce Dumnezeu ar fi lasat omenirii undeva in cutia cu minuni: copiii sunt (ar trebui sa fie) o iubire neconditionata.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s