Cred că… nu cred

Da. Azi, după comentariul dăștept pe care i l-am făcut Zâzaniei ieri și după întrebarea-bisturiu pe care mi-a pus-o klaus – „Te cerți cu cineva în care nu crezi?”, am ajuns să cred că nu cred.
Firește că m-am rugat în felul meu, plângând și fumând, m-am rugat dintr-un automatism laș și ipocrit, m-am rugat fiindcă un tip care se scormonea de filosofie prin buzunare a zis că dacă nu există și crezi, n-ai nimic de pierdut. Dar dacă există și nu crezi…

Acum cred că, dacă ar exista acel zeu funcțional, hiper-iertător de păcate și capabil de minuni, azi, când i-am pus mâna pe frunte, că obrazul îi era ocupat de mici clepsidre transparente, legate de tuburi transparente care respiră pentru ea, s-ar fi modificat măcar un parametru pe monitor. Încă eram permeabilă să accept că ar fi fost „un semn”. Dar nu s-a schimbat nimic.

Mama continuă să simuleze că doarme liniștit. E și nu e acolo. E mai departe de ce s-ar putea numi viață decât un embrion.
M-am aplecat și-am mirosit-o. Miroase normal, a mama. Mama nu mirosea niciodată decât a săpun și-a lapte de corp. Și-a deodorant aproape bărbătesc, că nu-i plăceau aromele dulci. Acum miroase a lapte și-atât.
Am fugit din spital cât am putut!

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în jurnal, părerea mea, strict autentic, Uncategorized, ştiri de neştiut și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

15 răspunsuri la Cred că… nu cred

  1. Drugwash zice:

    Am tot căutat cuvintele potrivite dar nu le-am găsit. Nu sînt bun în situaţii de criză. Cred c-am să mă limitez la gînduri bune. Ai grijă de tine!

  2. zazania zice:

    Dumnezeu n-o sa-ti dea niciodata dovezi palpabile si imediate, ce naivitate sa crezi asta
    ! Dar o sa-ti arate o portita deschisa pe cand tu astepti la usa.

  3. Gânduri bune transmit şi eu… Sănătate.

  4. Cârcotaşu zice:

    Vezi tu, să crezi în ce vezi, în ceea ce-ţi dă dovezi etc, nu-i nicio şmecherie, aia nici nu se cheamă credinţă. Sigur, voia la tine ca la Banu Manta.

  5. klaus zice:

    Zuzu, risc să vorbesc în loc să tac. Recomandările tale făcute renatei sunt, cel puțin din punctul meu de vedere, de un ateism luciu. Mă refer la cele în care o îndemnai să-și interneze mama ca să nu-i distrugă viața, etc..Am povestit pe scurt ce am trăit eu. Am divorțat din cauza asta. O să și explic de ce. Să presupunem că aș fi renunțat atunci la o îngriji pe bunica mea la „rugămințile” fostei soții. Dacă fosta soție ar fi pățit niște „întâmplări” și ar fi ajuns neajutorată, corect ar fi fost să nu-mi distrug viața cu ea, nu? Asta a fost dilema mea de atunci. Am ales scurt, ca un chirurg care taie făra a fi influențat de lacrimile subiective ale asistenței. Dacă a fost ușor? Ohh, nu! Și n-am regretat nimic în afară de flash-back-ul memoriei care-mi amintea de momentul din ritualul cununiei religioase în care jurasem lui Dumnezeu că nu voi da înapoi nici la bine nici la rău. Și mi-am adus atunci aminte de vorbele unui preot cu care spintecam filosofie și dogmatică până la ore târzii din noapte: „dragul meu, nu pot să cred într-un Dumnezeu care poate pedepsi oameni”.
    Am ajuns să înțeleg atunci în ce cred eu și, dragul meu ren, în ceea ce tu încă tăgăduiești că crezi. Într-un dumnezeu care nu se împiedică rigid de natura umană.

    P.S. Mi-am adus aminte de un exercițiu, promovat de tine, al prietenei tale, Andreotti parcă. Era un exercițiu de sinceritate, o despuiere a propriului eu. În fața tuturor Iosifilor, ca să rămânem în actualitate. Am fost dezamăgit de feedback, oamenii se tem. Imaginea și manipularea ei are mare preț. Poate că-i normal să fie așa. Dar să fie așa puțini cei care vor să dărâme ziduri?

  6. klaus zice:

    A, uitasem! Și bunica mi se părea că miroase a lapte. Nu de corp, evident. Ca un miros ce te îndeamnă calm, la copilărie.

  7. Draga mea… îți trimit gândul meu…

  8. zazania zice:

    Acuma, pe bune, Klaus nu toata lumea are vocatie de Maica Tereza, cum iti spuneam. Eu pur si simplu n-am mai putut , am clacat dupa aproape patru luni de hranit, schimbat scutecele, spalat fecale si urina. Nu mirosea deloc a lapte, nu cand trebuia schimbata. Imparatul a taiat nodul gordian , a decis s-o ducem indarat la casa ei si platim o persoana care o ingrijeste. Sora-mea locuieste cu ea. E peste un an de cand s-au intamplat acestea iar mama e intr-aceeasi stare, inerta, cu rare momente de constienta, O vizitez cat de des pot . Nu sunt mandra de solutia gasita, am pacienti care ingrijesc de bolnavi cate 7-8 ani de zile , ii admir pentru asta dar eu n-am putut si i-am spus renatei si voua adevarul.

    • klaus zice:

      Uneori îmi pare rău pentru polemicile pe care le provoc. Deși, vorba lui Cârco’, polemicile sunt productive. La fel cred și eu, dar…. n-am fost și nu sunt maica Tereza. Și o să mă opresc aici. Nu mă pricep prea bine să pun în vorbe ceea ce simt. Dacă ar fi să discutăm față-n față ar fi altceva. Da’ tu fugi de așa ceva ca de dracu, cred că te citez.
      O să menționez doar că atunci când te simți împovărat e greu să sesizezi izul de lapte. O să-mi înțelegi oarecum nedumerirea atunci când renul a vorbit despre asta. Sincer, n-o credeam capabilă de așa ceva!

  9. DoarF zice:

    klaus, risc si eu sa vorbesc in loc sa tac. Era o vorba „mortii cu mortii, viii cu viii”. Si mai era si un cantec „Doamne tot raul din lume/ Dami-l mie nu il da lor/ Pentru ei am tras in viata/ Si am sa trag pana am sa mor”. Daca le combini cand stai stramb si judeci drept o sa vezi ca sensul timpului e unidirectional. Unii si-au trait viata, alti o au inainte. Nu as vrea sa intru in discutii filozofice despre „corect ar fi fost să nu-mi distrug viața cu ea”, dar vreau sa te intreb doar atat: daca [completeaza tu o data din intervalul maine-x ani], Doamne fereste, ajungi tu intr-o situatie de genul, ce ai alege: sa te duca undeva unde sa primeste ingrijire decenta sau sa-si „distruga” viata?

    • klaus zice:

      „Morții cu morții și viii cu viii” mi-a sunat mereu a distilat de egoism. Un mort îți oferă ușurare (mai mare decât durerea de a-l fi pierdut?), liniștea că poți să-ți vezi mai departe de capitalismul în care trăiești, că poți să crapi la propriu muncind pentru lucruri pe care, la un moment dat, nici nu mai poți argumenta dacă-ți folosesc. Unii care și-au trăit viața se întâmplă să nu fie morți iar cei care o au înainte se întâmplă să nu știe că vor ajunge morți fără vrerea lor.
      X ani nu înseamnă nimic raportat la om ca individ. Dacă legumă aș ajunge, mi-aș încredința destinul oricărui suflet sau instituție care ar catadicsi să creadă că merit să trăiesc.

      • DoarF zice:

        Observ acum ca din intrebarea mea lipseste partea esentiala: „Ce ai alege: sa fii dus undeva unde o sa primesti o ingrijire decenta sau COPIII tai sa-ti fie alaturi si sa-si „distruga” viata?”

    • klaus zice:

      „Dacă legumă aș ajunge, mi-aș încredința destinul oricărui suflet sau instituție care ar catadicsi să creadă că merit să trăiesc.”
      Am înțeles întrebarea.

  10. Fata Verde zice:

    Credința o ai sau nu. Nu e o alegere. Cred că aplecarea asta spre credință e o componentă psihică, o reminiscență pe scara evolutivă. Unora, puțini, pur și simplu le lipsește. Cei mai mulți doar mimează că o au, din conformism, teamă sau comoditate. Puțini cred așa, la modul mistic. Îndrăznesc să spun că e o afecțiune psihică înca nerecunoscută. Am „crezut” în copilărie. A fost doar un comportament imitat. Interior nu am crezut niciodată. Deși am citit literatură religioasă, istoria religiilor, am trecut prin destul de multe momente dificile, despre care se spune că te apropie de Dumnezeu. Prietenă mea cea mai bună, din copilărie până la maturitate, e foarte credincioasă și a încercat în fel și chip să-mi transmită și mie sentimentul. Uneori aș vrea să pot crede, mi-ar fi mai simplu. M-am rugat și eu mecanic, am încercat. Nu pot. Nu mă pot raporta la lume din această perspectivă, pur și simplu. Nu am aptitudini religioase :).

    • Ana Demeny zice:

      Asa cred si eu. Am crezut in copilarie, dar o fi fost din cauza unui comportament insuflat de apropiati. Am incetat sa cred la 12 ani, atunci cand a murit verisoara mea. Era o persoana foarte draga cu care ma duceam, de altfel la biserica, spuneam rugaciuni si ‘credeam’ impreuna. Inca nu a reusit cineva sa ma convinga de un Dumnezeu puternic si milostiv, care ia copiii de 14 ani pentru ca ii iubeste foarte mult.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s