Între canadianul Gigli și atacul de panică autohton

Casă. Casă, casă, dulce casă…
Gigli e omul ăsta, care a plecat de-acasă, din Canada, ca să-și viziteze acasă-le din România. Am fost foarte impresionată că și-a făcut drum până la Prăvălie, să mă vadă.
Impresionarea a apărut mult mai târziu, după ce el plecase.
În primul moment m-a speriat.
Imaginați-vă un tip blond, rubicond, cu ochi albaștri, grăbit să te pupe și să-ți plaseze o orhidee violet. ”Dar nu vă cunosc!” Am tot repetat asta, și înainte, și după ce m-a pupat. În fine, a zis că-i Gigli că n-are decât un minut, i-am zis că să mă aștepte un minut… M-a așteptat vreo cinci. Eu credeam că „doar un minut” e o figură de stil balcanică, adică bem o cafea, sporovăim juma de ceas…
Timp suficient s-o rezolv pe cuconița aia care-și trântise capota peste nas – imagine foarte nasoală, să vezi șaua nasului cuiva fără piele, numai os – și s-o cocoloșești, în atacul ei clasic de panică, pe care ea, adepta unor vechi teorii medicale, îl numea criză de spasmofilie.
Nu pot decât să-i cer scuze public lui Gigli că am ratat minutul canadian, care, se vede treaba, durează fix un minut, pe ceas. Atacata de panică tot suspina, mai lăsați-mă un minut, îmi revin imediat, numai că minutul ei a durat vreun sfert de ceas.
Gigli era acum departe.
Femeia a făcut pipi de două ori, cel mai bun semn că atacul de panică ia sfârșit. Pentru admiratorii sistemului nervos neuro-vegetativ am scris precizarea cu poliuria de final. Cel mai sigur semn că atacul de panică se retrage, speriat, în peștera lui din mințile noastre, dar numai după ce-și marchează teritoriul cu foarte mult pipi, diureză spectaculoasă.
Mintea mea ciudată se întrabă, acum ce s-ar fi întâmplat dacă Gigli nu era un canadian perfect, care să aștepte afară. Dacă Gigli ar fi fost un curios de român care vrea să pipăie realitatea celuilat, să adaste pe lângă ea.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în actualitate mioritică, aminriri, d'ale Prăvăliei, Uncategorized și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

18 răspunsuri la Între canadianul Gigli și atacul de panică autohton

  1. zazania zice:

    Asta e cu prietenii virtuali, nu te simti vinovata; cucoana cu atacul de panica a fost doar un pretext ca doar o puteai expedia la baie sa se pise singura. Prietenii virtuali cand se implementeaza in real te pot scoate din echilibrul tau fragil. Eu ii evit pe cat pot, mai exact fug ca dracul de tamaie. De aia iti zic, fa renato, ne stim de mai bine de 8 ani , si dac-o fi sa trec la un centimetru de tine si tot nu te-as trage de maneca sa-si zic: „Hello, it’s me”:))

    • Nu la baie avea aia nevoie de prezența mea, ci ca s-o țin de mână, s-o tot asigur că nu moare. Dar, dacă nu faci atacuri de paniă, nu știi cum e.
      Nu, nu era niciun pericol să mă de-simpatizez de Gigli. N-auzi că venise pentru 1 minut?!
      În rest, poate că ai dreptate: realul fiecăruia e cu totul altfel decât proiecția lui în mintea ta.
      Tu, de pildă, m-ai dezamăgi că nu umbli călare pe mătură. )

  2. Fata Verde zice:

    Exact. Sunt convinsă că multe prietenii virtuale ar muri în momentul în care n-ar mai fi virtuale. Cam asta e soarta relațiilor virtuale, de orice natură. Am cunoscut și eu la un moment dat o persoană care îmi era foarte dragă în virtual. În realitate, față în față, a fost atât de penibil, încât nu mai știam cum să ies din situație și să scap 🙂 . Pur și simplu era complet altcineva.

  3. klaus zice:

    Ce să zic? Virtualul călărit de realitate miroase altfel. Sincer, io nu mă prea așteptam să fie altfel. Am întâlnit oameni în real după ce-i cunoscusem în virtual. Ăia de erau mai tari în clanță s-au dovedit a fi ăi cu mai cu multe minusuri la capitolul comunicare. Strict din punctul meu de vedere, foarte important de precizat. Ceea ce m-a zăpăcit nițel erau funcțiile pe care le ocupau. Pe podium, locul întâi îl ocupă un asistent universitar la catedra de filosofie a unei universități din Moldova.
    Zuzu, să nu sari la mine că nu știu ce-ți fac!! 🙂
    Soția mea e moldoveancă și, ce să vezi, am cunoscut-o în virtual.
    Îți dai seama cum ar închide renul farmacia pentru inventar dacă ar realiza că-s eu acolo cu un buchet de flori de câmp în mână?

  4. krantz zice:

    Și eu care mă gîndeam să trec într-o zi, așa, ca din întîmplare, pe la Prăvălie să întreb de-un piramidon…

  5. psi zice:

    papi e un mare domn în real. eu regret că n-am reușit să ajung să ne revedem în patru așa cum plănuisem.

    • klaus zice:

      psi, dacă nu vrei să stârnești confuzii, musai să definești expresia „mare domn”. Dă de băut, e un gentleman desăvârșit….?
      O să mă ierte domnia voastră pentru exprimarea neaoșă. Io mă pricep mai mult la etologie animală. 🙂

  6. psi zice:

    la anul și la mulți ani, klaus! trăiască renata și colebilu’ den dotare! 😀
    dacă memoria mea zice bine, eu l-am văst pe papi prin vara lui 2012 (când doi dintre prietenii comuni ne mai trăiau).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s