D’ale Prăvăliei. Matusalemicul

 – Bu-nă ziua, doam-na Rena-ta!
Mă-ntorc spre el, deși l-am recunoscut după vocea firavă care mai mult silabisește cuvintele, din pricina Parkinsonului. Sare de înălțimea tejghelei cu un cap mic și tremurător, acoperit cu o pălărioară de pichet cenușie. Un cap de maimuțică bătrână, cu ochi rotunzi, în alertă.
Se foiește nițel, privind în jur:
 – A-aș vrea să s… ssstau jos!
Îl salut ca întotdeauna, cu entuziasm neprefăcut:
– Bine-ați venit, domnule Hara! Mă bucur să vă văd.
Răspunde cu o onomatopee:
– M… mm-hm!
Nu înseamnă nimic. Dar ochii de maimuțică sclipesc pentru o secundă – un adevărat discurs de mulțumire.
I se aduce un scaun. Odată așezat, firește că dispar din raza lui vizuală, nu mai are altceva în față decât un zid de pal furniruit în gri deschis. Îl aud, impacientat:
Do-do…doamna Renata?!
Imediat vin, îi zic, și mă grăbesc să ajung de cealaltă parte a baricadei. Altcineva o să-l servească de-acum. Eu o să stau lângă el, să-l ajut să despăturească lista de cumpărături, să tragă fermoarele zecilor de mici buzunare ale vestei, unde-și ține banii împăturiți pe căprării numai de el știute. Un vas de sânge noduros îi pulsează pe gâtul fragil și se pierde în adâncitura claviculei în care ar încăpea o ceșcuță de cafea turcească. Tricoul alb e zdrențuit și subțiat de atâtea purtări și spălări. Pare un Hagi-Tudose de Haifa, devenit brusc generos la București, fiindcă își cumpără de sume astronomice, cât să-i ajungă un an,  vitamine, antioxidanți, fito-suplimente, creme, geluri  – toate românești.
– Numai î-în românești amm…m încre-dere! – zice domnul Hara.
Când ultimul flaconaș a fost înghesuit în trollerul albastru cu pisicuțe roz cât unghia degetului mic, îl ajut să se ridice și-l conduc până la ieșire. Întotdeauna refuză să-i chem un taxi.
Cât-t e până la  Ar-menească? O-o… stați-e e!
Urmează ritualul despărțirii:
– Să ne vedem sănătoși la anul! – zic.
D-da, daa!… Mmai ales că îm-plinesc op…opzeș… și oopt.
Și iese în arșița zilei, târând sănătatea indusă în bagajul  pe rotile, care zuruie cursiv pe asfalt.
Și mi-e greu să mi-l închipui urcând scările avionului și coborându-le, peste fix un an.
Dar nu chiar atât de greu cum mi-a fost cu trei-patru ani în urmă, când arăta la fel.

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în aminriri, d'ale Prăvăliei, strict autentic, Uncategorized și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la D’ale Prăvăliei. Matusalemicul

  1. papagigli zice:

    Da! Nici eu nu-mi prea explic zborul cu avionul la 88 de ani, cit are si socru-meu. Da’ uite ca inca zboara, de-ai zice ca-i cocor. Si nu oriunde, ci aici, ca sa-l suflu-n cur o luna intreaga. Macar tu-i umpli aluia sacosa, da’ eu ma umplu de nervi, asa ca dintre noi doi, eu as fi ala de compatimit. Stiu ca nu-i frumos, dar daca nu mi-oi plinge eu de mila, atunci cine? 😆

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s