Mâna-ntinsă care nu spune o poveste…

Prietenul Krantz mi-a amintit, cu această întâmplare frumos povestită, că lumea escrocilor e mai vastă decât mi-aș fi închipuit. Găinarii care dau cu vastul la buzunar, la raft, la contract cu Statul sunt, în fond, niște copilași, pe lângă țeparii combinatori inteligenți sau, măcar, aspiranți întru combinaristică țepariană. (Sintagmă care nu există, deși ar trebui să.)

Meciul se joacă în doi, între escrocul povestitor și escrocatul ascultător.
De regulă, scenariul e banal. Atacantul vine cu oferta: o dramă personală. I-au murit toți părinții, mai are doi frați, unul orb și unul în spital, la reanimare sau în scaun cu rotile sau diabetic. Și are nevoie de bani, să-i cumpere orbului ochelari de soare și caiete lu’ fratele mai mic. Păi, nu era diabetic? Ba da, a vrut să zică  insulină, nu caiete.  Al treilea frate e minor, la școala primară. Și o cutie de augumentin, de un gram, că tot veni vorba, pentru nevastă. Care are tumoare pe creier care nu se poate opera. Uite hârtiile. Și scoate un dosar cu fotocopii după niște documente medicale care sunt pe numele unei femei de 47 de ani. Și te întrebi, într-un foarte îndepărtat sertar al minții tale, cum poate un om de peste patruzeci, cu soție de 47, să aibă un frate în clasele primare? Și niște tricouri. Cuum?! Ce tricouri? Pentru ăsta mic. Și comprese sterile. Pentru cine? Pentru soție.

Bun. Ăsta e doar exemplul meu de hrănit un escroc, timp de câteva luni.

Voi ați fost escrocați?
Cum?

p.s.: Dacă acest pârdalnic de cuvânt, escroc , apare, supărător de des în  text, e doar ca să-l vadă toți activiștii din Midia (nu Capul, nu scoica), și reporterașii, și vedetele micului ecran, și restul – șefi de partide și dom-profesori invitați să-și dea cu presupusul
Să-l vadă și să vadă că nu conține nicio umbră de „X”. La dracu’!…

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în actualitate mioritică, actualitatea politică, apucături proaste la români și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

18 răspunsuri la Mâna-ntinsă care nu spune o poveste…

  1. Ai venit cu postarea asta la marele fix. Adica fix cind incepusem sa uit zilele negre pe care mi le-au facut astia cu mina intinsa si povestea rostita repede repede, cacoboara (!) clientul din metrou si, desi induiosat fleasca, nu mai apuca sa marce banul!
    Rostita repede, cu un puternic accent romanesc (si uneori chiar mai mult!!!)
    Am avut parte de o saptamina superba, in buricul Parisului, cu bucurii oculare (??) indescriptibile, tulburate doar de compatrihoti pusi pe produs plus-valoare fara niciun fel de mijloace de productie.
    Si, o sa te rizi, am inteles, socat, ca daca as fi in stare sa ma apuc de asa ceva, as stringe, aproape instantaneu, o mica avere!
    In chiar ultimele ore de alergatura prin Paris, am avut monstra (!) aproape perfecta, rupta parca din postarea ta:
    La una din statii, s-a urcat in metrou (singurul mijloc de transport pe care l-am folosit, in afara de adidasii mei Puma (!) si Air France) o persoana de sex aparent feminin, care a inceput, instantaneu, sa-si turuie, intr-o frangleza aproape acceptabila, povestea:
    Mama, pe moarte, sora, cu tumoare la caput si fiica de 9 ani cu leucemie! S-a oprit o clipa, ceea ce m-a facut sa sper ca am scapat, dar a urmat, imediat, NUCLEARA! A inceput sa cinte (normal, cind situatia e atit de dezastruoasa) atit de fals, cum n-am auzit IN VIATA MEA pe cineva (dar cu o voce nu foarte rea!):
    Trec tiganii, trec
    Se duc si petrec
    Trec tiganii, nu se mai opresc
    Dar ei se iubesc!
    Asa ceva???

    • Of, Augustine! Nu mi-aș fi imaginat că tumorile astea la cap au așa o răspândire geografică. Avea dreptate Dinică, în Filantropica – mâna-ntinsă… Dar el era maestru la povești. Cerșetorii ăștia care lucrează pă PFA sunt vai de mămuca lor!
      …și zi așa! Te plimbași la Paris. 🙂

    • klaus zice:

      Domnule Rădescu, mă bucur maxim pentru bucuriile domniei voastre, citez, indescriptibile. Am făcut și eu pui la Paris, l-am bătut la picior și pe străzi lăturalnice și pe rutele turistice. Ba chiar mi-a cântat o manea o țigăncușă ce cerșea la semafor, era mare expertă, pentru alții, în patologia cancerului și în probabilitățile matematice de ai lovi dramatic peste jumătate din numeroasa familie. Da’ avea o voce…..
      Să revenim… vă rog să-mi explicați ce e așa de indescriptibil în Paris. Vă mărturisesc că nu-mi dau seama la ce vă referiți. Unii îmi explicau că de vină ar fi sindromul emigrantului. Oare chiar așa o fi?

      • DOMNULE KLAUSE, cred ca, intre noi, cheferistii mai vechi, am putea sa nu ne domnim egzagerat. E o parere!
        Cucu vintul „indescriptibil”, ce sa zic, probabil trebuia sa-l folosesc cu mai multa precautiune, cum ar veni.
        Ceea ce este, pentru unii, indescriptibil, pentru alti, mai cucu vintele acasa, poate sa para chiar usor descriptibil.
        Am vrut sa zic ca am vazut fo citeva trebi care mi-au taiat oxigenu, ca sa ma esprim asa.
        Cum ar fi, de egzemplu, vitraliile de la Sainte Chapelle.
        Acu, ce vrei, daca taranu n-a mai vazut de-astea, normal ca ramine cu gura cascata si cauta, ca pestele, o gura de aer! Si zice ca, PENTRU EL, e indescriptibil.
        Sigur, vitraliile sint mai mult sau mai putin descriptibile, dar impresia produsa de ele, mai greu!
        Cu emigrantii, ce sa zic, nu stiu cum stau cu sindromul, io nefiind in aceasta postura. Ca o impresie strict personala, imi pare ca, indata ce s-au stabilit dincolo (ba chiar, indata ce S-AU DECIS sa se stabileasca dincolo) li se dubleaza, miraculos, IQ-ul! In asemenea conditii, cuvintul „indescriptibil” devine, pe loc, fara sens…
        Altfel, ma bucur ca te bucuri pentru bucuria mea, care a insemnat, inclusiv, cutreierarea Cartierului Latin la pas, in lung si-n lat, ca o musca beata, ca si a zonei extrem de asemanatoare, la nord de Les Halles si Saint Eustache (rue Montorgueil si cele adiacente) Pomenesc rue Montorgueil fiindca am dat acolo peste un amanunt haios, pe care o sa-l punctez, cumva, intr-un viitor nu foarte indepartat. S-auzim numai de bine!

      • klaus zice:

        Facă-se voia ta, RĂDESCULE! 🙂
        Cred că trebuie să cutreier Parisul ca turist. Sau să mă caut de doagele defecte.

  2. Frate Klaus, nu stiu ce si cum trebuie sa cutreieri tu (io, de egzemplu, copil fiind, paduri cutreieram :)), si nu sint eu in masura sa-ti dau sfaturi.
    Da sa stii ca si io mi-am pus problema asta, si chiar mi-am reprosat ca din foamea nemasurata de imagini, am neglijat aproape complet sa alerg si dupa vibratii, dupa culori (care sint tot vibratii, daca stam sa scormonim), dupa vrabii (stii, acum am senzatia extrem de acuta ca n-am vazut NICIO vrabie!) sau dupa …. flori (de orice fel!)
    Noroc cu metroul (am petrecut ingrozitor de mult timp in metrou!), ca mi-a dat perioade de respiro, in care am putut nu doar sa sedimentez, dar si sa analizez, sa interpretez. Si chiar sa-mi fie …frica!
    Intr-o zi s-au asezat in fata mea doi maslinii (pareau mama si fiu) cu niste figuri de disperati, cu ochii dilatati ca de droguri, fugindu-le in permanenta in toate directiile si, din cind in cind, privindu-se o fractiune de secunda, cu inteles. Colac peste pupaza, aveau cu ei un fel de sacosa absolut IMENSA.
    Mi-e greu sa-ti explic de ce n-am coborit la prima; poate din solidaritate cu sutele de mii de parizieni care calatoresc zilnic cu aceasta … dilema, poate din jena fata de ei, nu stiu nici eu!
    Dar, sincer, cind la a treia statie au coborit masliniii, m-am simtit ingrozitor de bine. Si doar ca nu le-am cerut scuze, in gind…
    Hai, ca m-am luat cu vorba si, in orice gara, omul vine, dar mai si pleaca…

    • klaus zice:

      Citesc „foamea de imagini” și mă faci să zâmbesc. Mă hotărâsem să vizitez turnul ăla, știi tu care :). Când am văzut mulțimea aia ce aștepta la rând sau mișuna cu scop potențial suspect, am decis să rămân la sol. Foamea disperată de imagini din ochii lor cred că e de vină. Dacă mă întrebai ieri, habar n-aveam cum s-o pun în cuvinte. Mulțam, Augustine! 🙂

      • klaus zice:

        Iar frici d’astea cu negri am avut și eu, stai liniștit. Unele absolut absurde, iertată-mi fie exprimarea, altele întemeiate chiar de teama pentru propria viață, la propriu. Și nu doar cu negrii, să fie clar!

      • Cind am citit formularea ta, „turnul ala, stii tu care”, am avut o reactie, asa, in doua trepte:
        1. Superb, a vazut turnul … Saint Jacques!
        2. Mi-am reamintit chestia care m-a tinut, in permanenta, socat: „ma, cum pizda ma-sii, de asta nu scrie nicaieri!” Ma rog, sau aproape…
        Fiindca, da, m-a facinat acest „tour de Saint Jacques” la fel de mult ca si „turnul ala, stii tu care”, Desi de turnul asta nu-mi vorbise nimeni, nu citisem nicaieri (probabil, doar vina mea!!) si l-am descoperit, spre norocul meu, absolut intimplator, fix in buricul tirgului, la o aruncatura de bat de o alta PERLA despre care se vorbeste nedrept de putin, La Sainte-Chapelle. Si cite altele, cite altele…
        Sigur, e vorba de niste perceptii, inevitabil, extrem de subiective, si poate o „perla” vazuta de mine sa te faca pe tine „dacit” sa ridici din umeri. De-aia si discutam, altfel ar fi … matematica pura!

    • Cind am citit formularea ta, „turnul ala, stii tu care”, am avut o reactie, asa, in doua trepte:
      1. Superb, a vazut turnul … Saint Jacques!
      2. Mi-am reamintit chestia care m-a tinut, in permanenta, socat: „ma, cum pizda ma-sii, de asta nu scrie nicaieri!” Ma rog, sau aproape…
      Fiindca, da, m-a facinat acest „tour de Saint Jacques” la fel de mult ca si „turnul ala, stii tu care”, Desi de turnul asta nu-mi vorbise nimeni, nu citisem nicaieri (probabil, doar vina mea!!) si l-am descoperit, spre norocul meu, absolut intimplator, fix in buricul tirgului
      (https://fr.wikipedia.org/wiki/Tour_Saint-Jacques#Acc.C3.A8s), la o aruncatura de bat de o alta PERLA despre care se vorbeste nedrept de putin, La Sainte-Chapelle (https://ro.wikipedia.org/wiki/Sainte-Chapelle). Si cite altele, cite altele…
      Sigur, e vorba de niste perceptii, inevitabil, extrem de subiective, si poate o „perla” vazuta de mine sa te faca pe tine „dacit” sa ridici din umeri. De-aia si discutam, altfel ar fi … matematica pura!

  3. Dar cum, domnilor, Gara e făcută și pentru cei care n-au unde poposi peste noapte. Nu-i nicio grabă.
    Într-un oraș străin contează dacă ajungi turist sau om al muncii. Îl vezi cu alți ochi. Dacă te duci să muncești, practic nu-l vezi. Nici în zilele libere, cred. Fiindcă nu e un timp petrecut de plăcere acolo. Te apasă două gânduri: că ești departe de familie și că trebuie să strângi bani.
    Să-mi spună klaus dacă greșesc.
    Eu n-am fost niciodată la muncă într-un oraș străin, doar la cursuri de vară și zău, oricât puțea orașul ăla de cultură și istorie, stăteam încuiată în sala de studiu până seara târziu ca să nu mă fac de râs a doua zi la curs și, de frământări și emoție, nici nu vedeam pe unde calc.
    Abia a treia oară m-am deșteptat și-am lăsat-o mai moale cu școala, am preferat să hălăduiesc și să văd. Dar atunci chiar m-am simțit turist. Știam că în curând împlinesc 18 ani și nu mai pup afară din România Socialistă.

  4. Renatoooo, muicaaaa, ce facusi, bre? Am un comentariu p’acilea care, cica, „e in asteptare”. Pai ce asteapta el, bre, ca prostu? Sa-l moduleze cineva, sa-l modernizeze? Sau poate asteapta sa-i sterg io bunatate de linkuri?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s