Portocalia

Am mai povestit asta odată, cred…
Când eram mică, jucam Țările. Un joc idiot, în care fiecare participant era o țară și cineva arunca mingea în sus și striga numele unei țări, și ăla care era țara strigată trebuia să prindă mingea. Apoi o arunca din nou, tot în sus, și striga altă țară. Nu mai știu ce se întâmpla dacă nu erai pe fază și-ți scăpa mingea. Poate pedepse?! Poate.
Oricum, un joc tâmpit.
Oricum, mai puțin tâmpit decât să aduci trei bomboane, trei diamante pe verticală sau pe orizontală și să zici că te joci. Pe tabletă.
Măcar te mișcai câțiva pași. Că ăla care arunca mingea în sus și striga numele țării tale, al dracului, o arunca să-ți fie greu s-o prinzi. Adică, oficial, o arunca în sus, dar făcea el o fentă mizeră să ai puține șanse s-o recuperezi. Era un joc tâmpit dar bun, care-ți exersa reflexele motorii, subordonate capacității de-a reacționa la stimul auditiv, rapid. Era un de-a v-ați ascunselea, varianta de-a ivitelea la locul potrivit.
Cumva, toți copiii din fața blocului își alegeau înaintea mea țări mari, importante. Eu alegeam din ce rămânea – alegeam Portugalia.
Îmi plăcea țara asta, la distanță de o consoană  de a fi portocalie, fiindcă iubeam culoarea asta (rondul de crăițe) și o uram nespus (de ziua mea primeam portocale cu ghiotura, doamne-dumnezeule, nimeni nu-mi aducea o păpușă+un ursuleț, toată lumea îmi aducea o păpușă+portocale și mie nu-mi plăceau păpușile, iar de portocale, ce să mai vorbim….), una peste alta, luna era uneori portocalie, sâmbăta seara, unica zi când aveam voie să mă joc…

Doamne! Dă, Doamne, să câștige Portugalia-Portocalia acest campionat!
M-aș simți răzbunată pentru toate serile în care n-am avut voie afară!

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

24 de răspunsuri la Portocalia

  1. Fata Verde zice:

    Îmi amintesc puțin jocul, dat fiind că eu nu prea participam la jocuri de mișcare, neavând rezistență la efort.
    Crăițele îmi plac, păpușile nu. Îmi amintesc că aveam două, cărora le tot puneam supozitoare și pe care le tot injectam. În schimb, jucăria mea preferată era un șoarece cu cheiță și ochișori de mărgele, pe care mi-l alesesem de la raionul de păpuși, în ciuda încercărilor vânzătoarei de a-mi distrage atenția de la el și spre supărarea mamei, dezgustată teribil de șoareci, broaște și târâtoare.
    Microbistă nu sunt, dar portocaliul îmi place. Și portocalele 🙂 .

    • Eu le urăsc! Pe portocale. Au miros de iarnă și de salon de spital. Sunt fructul obligatoriu al copilăriei mele, cum ar fi mărul fructul interzis al omenirii. Accept însă verișoarele mandarine, mai mici și mai dulci.

      Dacă ia Portogalia trofeul, înseamnă că orice e posibil. Un gând tonic pentru perdanții lumii și pentru copiii cu copilării condiționate.

      • klaus zice:

        Ia să dau și eu maxima….. mi-a placut enorm expresia ” copiii cu copilării condiționate „. Pe locul doi bifez ” perdanții lumii „. Știi, uneori nu înțelegeam de ce dracu-mi pierd vremea p’aici. Am reușit să fiu țăran cu acte-n regulă și habar n-am ce înseamnă programul de lucru de opt ore. Minutele în care verific dacă a mai zis careva ceva aș putea să le valorific, pragmatic vorbind, cu cine știe ce activitate care mi-ar reduce puțin din prea mult încărcatul „to do list”. Mă fut în ea de ipocrizie, da’ cred că postarea asta a făcut pragmatismul să piardă la masa verde în fața sentimentalismului. Parc-am fi frați, sau, oricum, aș fi fost mândru să am o soră ca tine. Chiar dacă uneori ne-am smulge părul din cap. Cam atât……

      • Cumva, klaus, suntem frați. De cruce. De cuvinte. De locuri comune. Îți amintești bătăliile de pe forumul Leliei? Poveștile din academia tăcută? Sunt ani. Ani în care am făcut transfuzii reciproce de gânduri. NONO e, cumva, și al tău. Dacă n-ar fi existat cîțiva adulți care să intre-n joc – tu, Lelia, Luminița… – n-aș fi cutezat să scriu o carte pentru adulți în care povestitorul e un plușu(rsu)leț. Și după ce a apărut, Zuzu a devenit, din mașteră, fan Nono. Și nu mi-a mai dat niciodată la gioale, ba chiar m-a iubit. Știi de ce? O să zici fiindcă i-a plăcut cartea. Țî! Fiindcă a descoprit, citind-o, cât de vulnerabilă sunt, de fapt, ce ditai călcâiul lui Achile am, ce nasol am dus-o când ea era fericită, și partea aia a ei de omenie și respect pe care o ascundea atât de bine a zis vorbele pe care n-o să le uit niciodată: „Îl iubesc pe Nono ca pe propriul meu copil”. Și asta e mai mult decât cronica bună a lui Dan C. Mihăilescu. Fiindcă Zâzania, după propriii copii, iubește câinii. Și a pus un urs înaintea lor.
        E ăsta un demo de mă fut în ea de ipocrizie sau nu?
        Deci, suntem frați. Cumva.

      • klaus zice:

        Of, habar n-am ce salată a procesat divinitatea când s-a hotărât să mă plămădească. Sigur n-aș fi pariat că voi contribui la o coastă de-a lui Nono. Aș vrea să-mi trimiți și mie cartea cu un autograf pentru două pitice pe care să-l înțeleagă când vor fi mari. Îți promit că le voi citi cartea ca poveste de seară. Doar eu și ele. De data asta nu-ți mai trimit contravaloarea, nu pot plăti ce nu are preț.
        Zuzu…., zuzu e un never ending story. Pe care e foarte probabil să nu o aflăm niciodată. Eu m-am străduit să trec dincolo de cuvintele nick-urilor și să înțeleg ce fel de om respiră în spatele lor. Și nu știu dacă vreodată viața-mi va dovedi că concluziile mele sunt corecte. Poate câteva pahare dintr-o celebră vișinată ar dezlega limbile. Sau poate vom amuți pe rând ca ElZap și vor rămâne hergheliile apocalipsei 😦 .

  2. Cred că îmi plăceau păpușile, dar le stricam și le înmormântam. Lugubre gusturi aveam. Am fost un copil dificil, dar nu în sensul obișnuit (niciodată nu am fost obișnuită, cumva țiglele nu au fost la locul lor 😀 indiferent de etapa de vârstă ) Nu făceam rele. Eu făceam bune care ieșeau rău. Aveam prea multă imaginație, era greu să prevadă ce mai „coc”.

    Îmi plac portocalele, nu-mi prea place culoarea, dar Fernanda, vecina me a e din Portugalia. Ea e mama noastră pe aici. Ea cu poveștile ei din trecutul și țara ei, cu priceperea la toate, cu rețete și sfaturi…. cum să nu-mi placă Portugalia?

    • Eu le scoteam ochii. Aveau ochi mobili, care se închideau dacă puneai păpușa în poziție culcat. Un mecanism simplu, cu un plumb la contragreutate. L-am analizat pe vremea aia, îndelung. Faptul că puteam să elimin ochii păpușilor printr-o simplă presiune, mă făcea să mă simt bine. Foarte bine. Ca un mic Dumnezeu. Care ”dăruiește” orbirea unui om, doar fiindcă s-a născut cu ochi albaștri. Îți imaginezi cât aș putea să brodez pe interpretarea acestei apucături naziste! 🙂

  3. papagigli zice:

    Ca e portucala sau Portogalia, are mai putina importanta, important e faptul ca o echipa care n-a cistigat decit un singur meci, in timpul regulamentar, a ajuns in finala. D-asta cred ca mi s-a luat si mie de portucale 😆

    • Nu târî discuția pe terenul de fotbal, Gigli, că nu mă pricep. Cineva care a fost nimeni ajunge pretendent la primul loc. Așa e-n sport. Așa e în viață.

      • papagigli zice:

        Nu e vorba de tirit si nici de fotbal. Cineva devine invingator fara sa cistige, asta era paradoxul 😛

      • Exact! Cineva devine învingător fără să câștige. Ăsta e paradoxul. Mă lovesc de paradoxul ăsta zilnic. De câteva ori pe zi. Uneori și noaptea, în vis. Aș zice că în țara pe care ai lăsat-o în urmă, treaba asta e o problemă, dacă aș fi convinsă că, sub altă formă, nu rămâne o problemă în orice țară de pe pământ.

  4. Si mie mi-a placut papusile! Da nu chiar cind eram mic, ci cam de pe la 16 ani in sus…
    Imi plac si acum, dar nu mai retin minte de ce!
    In copilarie, eram atit de saraci incit, daca n-as fi fost baietel, nici nu prea aveam cu ce sa ma joc.
    Dar cel mai mult si mai mult imi placea sa ma joc cu decoratiile cu care tata s-a intors dupa front. Erau multe, vreo 10 sau 11, si faceam cu ele ce vroia muschii mei: un trenulet, o masina care intra in garaj sau, mai ales, un gunoier. Da, pe vremea aia visam sa ma fac gunoier.
    Ala care venea zilnic de ne lua gunoiul din curte avea un clopotel (mai degraba talanga) cu care scula tot cartierul, sa iasa toti cu trentele pe care le mai aveau de aruncat. Sa-i fi vazut cum misuna toti, da frica talangii …Mi se parea un gest atit de viril, incit nici nu indrazneam sa ma inchipui altceva, cind oi fi mare!
    Asa ca, in fiecare zi, joaca mea cu decoratiile se termina mereu cu acelasi gunoier den decoratii.
    Numai ca, intr-o zi, s-a intimplat o tragedie (probabil de atunci am ramas eu asa cum sint acum, umpic plecat): comunistii l-au pus pe tata sa predea toate decoratiile primite de la rege (pe frontul de est) si l-au lasat doar cu alea primite de la rusi, ca dacit alea era bune…
    Tot a mai ramas fo 6-7, da fa tu un gunoier din 6-7 decoratii, sa te vad daca mai esti in stare!
    Am plins 3 zile, si poate nu ma opream nici acu, daca nu punea parintii mei mina da la mina sa-mi ea o broscuta da tabla, VERDE VIU, care o intorceai cu cheita si sarea ca proasta pina venea in bot. Cred ca daca s-ar mai gasi, mi-as mai loa una, ca nici prea multa blogareala nu-i buna!
    Da nu mai gasesti, sa dai cu DNA-ul….

    • Augustine, și dacă aș fi făcut podul, ca Apolodor din Damasc, tot n-ai fi povestit pagina asta autobiografică.
      Neprețuită, pentru mine. Poate că și pentru prietenii Gării.
      Dacă ai avut o broască de tablă, încheiată pe conturul secțiunii paralele cu planul orizontal, adică separând partea dorsală a broaștei de partea ventrală și dacă-i ieșeau picioruțele prin două orificii din burtă și sărea cu un fel de clămpănit, atunci AM AVUT ȘI EU BROASCĂ DIN AIA, cu cheiță!!!…
      Am iubit-o atât de mult, că aproape merită o poveste.
      Mi-ai înseninat ziua, cu amintiri pe care nici sub hipnoză nu mi le-aș fi amintit.

      • Da, Renule, n-am inventat nimic: chiar am avut o asa broscuta, si pun pariu ca era sora (sau frate) cu broscuta ta; de unde concluzia ca sintem un fel de neamuri, ca sa ma esprim asa. Neamuri BUNE, desigur!
        Iar ca sa-ti povestesc, asta sau altele, nu e nevoie sa faci podu, nici ca Apolodor din Damasc, nici macar ca Nadia cu Mineci. Mai ales ca nu ne aude nimenea…

  5. sorin zice:

    portocalii mei favoriti n-au prea castigat finale 🙂

  6. sorin zice:


    m-am incurcat in clicuri…anteriorul link era gresit. habar n-am sa-l sterg
    🙂

    • Păi, cred că tu nu poți să-l ștergi, pot eu, dar următoarea intervenție a ta și-ar pierde sensul. Așa că lasă-l acolo.
      Fiecare cu portocalii lui. Eu, cred că ai înțeles, vreau să bată Portocalia fiindcă am de reparat niște chestii, prin amintiri din copilărie. N-am urmărit niciun meci. Dar o să mă uit la finală. Deși, de cîte ori mi-am dorit ceva din tot sufletul, nu s-a îndeplinit. 🙂

  7. M-aş bucura să ți se îndeplinească această dorință. Fotbalistică. ☺ Merg si eu pe mâna Portugaliei, după ce Franța mi-a facut seara praf invingând Germani(c)a mea. Asta e.
    Şi da, de acord. Un joc mai puțin – mult mai puțin – tâmpit decât celălalt pe care l-ai amintit. Dar acum s-au dus unele vremuri (pentru a-mi crea măcar iluzia falsă că nu s-au dus toate ☺), iar diamantele virtuale sunt la modă – în metrou tot curg, curg, curg… Iar dacă nu curg, atunci pică. ☺

    • Atunci, să Portugalia, Lisandru!
      Sărbătorim, împreună, victoria sau dezastrul?

      • Nu contează ce este, sărbătoare să fie! ☺

      • Atunci, să curgă fluvii de râuri de lapte din Calea Lactee!

        ”De poti visa – si nu-ti faci visul astru;
        De poti gandi – dar nu-ti faci gandul tel;
        De-ntampini si Triumful si Dezastrul
        Tratand pe-acesti doi impostori la fel”…

        Șampanie! Pentru toată Gara! Și s-o aducă Tipul cu Săbiuța de Lumină, că el se pricepe la beuturi fine.

        p.s.: (Vader, ar trebui să te simțești! 🙂 )

      • Tipul cu Săbiuța vine sigur, e pregătit pentru orice bal mascat. ☺ Poate apare şi Master Yoda, asta în cazul în care se trece la şampanie. Extrage dopurile cu puterea Forței şi ne scuteşte de-o grijă. ☺☺☺
        ps – bine zis-a Kipling…

        Să Portugalia, deci! ☺☺☺

  8. Pingback: Amintire | VERONICISME

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s