Delațiunea, un nou gen literar

Ar trebui să fiu Highlander, ca să răsfoiesc, măcar, ceea ce  va deveni, cu siguranță, best-seller-ul anului, cartea de memorii a campioanei sportive Maria Olaru. Și nu că mă dau trebile afară din casă! Dimpotrivă, am timp berechet. Am sărit pârleazul jumătății de secol, aia în care trebuie să… și mă aflu în zona confortabilă a lui dacă am chef…
Deci nu mai citesc decât ceea ce am chef. Și zău dacă nu am chef să citesc orice altceva, mai puțin delațiuni care, odată trecute printr-o editură, devin cărți.
Partea bună a acestei afaceri (să publici memoriile unei gimnaste oarecum în top) e că, până și una ca mine, care știe că gimnastica românească e formată din Nadia Comăneci și Dan Grecu La Inele, află că e și cu Maria Olaru. Partea proastă e că marketingul a exagerat nițel și, în clipa asta, nici chiar împătimiții de bârnă, sol și paralele nu prea mai au nevoie să cumpere cartea pentru că ce era de aflat s-a aflat din presă: gimnastele mâncau bătaie de le suna apa-n cap, până să le sune Imnul României în urechi, urcate pe podium.

Marele Tolontan, printre picăturile de sudoare diluate cu dezinfectanți spitalicești care îmbibă scândurile scenei lui Ridzi, își găsește timp și spațiu să-i facă publicitate autoarei acestui denunț literar, care dă în…
De fapt, în cine dă Olaru? Păi, din fragmentele de text citate de Tolontan, înțeleg că dă în antrenorii echipei naționale de gimnastică și în sistemul medical de acum douăzeci de ani, care era le fel de dezastruos ca în prezent – gimnasta s-a infectat cu hepatită B într-un spital din Deva, Hunedoara, București, cine poate ști…
Mai dă și-n alții, cu siguranță. În tați care-și croiau  fetițele cu cureaua. În testul cântarului – micuțele performere erau obligate să nu ia în greutate și își vârau degetul pe gât după fiecare masă. În… Nu știu, zău, în cine mai dă, că n-am avut răbdare să citesc Tolontan – Opere complete, dar cu siguranță, dă. Pînă la urmă, stau și mă-ntreb: femeia asta, Maria Olaru, măritată acum cu un politician, a ajuns unde-a ajuns datorită sau din cauza ?

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în actualitate mioritică, actualitatea politică, apucături proaste la români, cronici și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la Delațiunea, un nou gen literar

  1. ivanilici zice:

    Renata, „din cauza” sau „datorita” importa mai putin. Mai mult conteaza „cum”. Iar acest „cum”, din punctul meu de vedere, e de neacceptat.

    • Ivan, mie mi-e limpede cum. Cu bătaie. Se putea și altfel? Cu siguranță. De ce nu renunțau fetițele astea la gimnastică? Fiindcă le-ar fi snopit părinții acasă. De ce le-ar fi luat la omor? Fiindcă erau săraci și decizia de-a trimite copilul la sport de performanță n-avea nicio legătură cu talentul, ci cu lista de avantaje economice și sociale, să zicem, pe care ar fi bifat-o în viitor.
      De ce să te revolți atât de târziu? E ca și cum ai da divorț după 20 de ani de căsnicie și i-ai spune judecătorului că te bate ăla de 20 de ani și nu mai suporți.
      Eu, cel puțin, nu înțeleg plata unor polițe cu atâta întîrziere.

      • ivanilici zice:

        Renata, „de ce” are un raspuns personalizat pentru fiecare dintre „beneficiarii” lui „cum”.
        De ce sa te revolti atat de tarziu? In primul rand, eu nu vad confesiunea asta ca pe o revolta. E doar o relatare a ceea ce s-a intamplat. Am avut si eu o invatatoare care si-a permis multe: daca as scrie despre acele chestiuni sau daca as vorbi despre ele ar inseamna ca platesc niste polite? Pe vremea aceea oricum nu puteam face nimic, eram doar un copil, victima indarjirii unei reprezentante fervente a unui regim opresiv.
        Revenind la „cazul” Maria Olaru, eu nu o condamn, ba chiar o apreciez pentru curajul de a spune ce s-a intamplat. De ce acum si nu atunci? Poate complexul Stockholm? Poate ca era doar un copil? Poate ca… Lista e lunga.

  2. Eu cred ca e ” stors de lacrimi ” .inainte subiectele acute se citeau printre randuri cu o subtilitate a humorului debusonat ,se dadea drumul la supapa pana nu se prindeau vatafii,iar noi ne ziceam ce stiam cu totii „ce bine le zice ” Acum cand prapadul e pe fata ,se pierde acel spontan ,Wow .devenind rutina, facut de bani,glorie poleita pentru un nume. Toti sunt scriitori in Ro dupa ’89 -carti de uitat in bus ,nici macar in tren.

  3. papagigli zice:

    Nu prea inteleg care-i problema. Cineva a scris o carte despre o fabrica de medalii. Asa si? Si eu scriu pe blog ce vreau si cind vreau. Iar motivul pentru care-o fac ma priveste si nu-l discut ca nu ala-i subiectul propus. Daca vrei sa ma citesti si sa faci un comentariu, bine, daca nu, schimba canalul. Dar cum ar fi sa m-apuc acum de speculatii referitor la ce te-a motivat pe tine in scrierea acestui post? E absolut treaba ta, tot asa cum e si treaba Mariei sa-si publice memoriile legate de niste dresori care o abuzau in vederea obtinerii mult rivnitelor medalii.
    Ce putin eu asa vad lucrurile si te previn ca-s clarvazator 😆

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s