La capătul liniei

Am intrat în casă, am deschis frigiderul, am descărcat sacoșa, sortând conținutul, direct pe rafturi. Fac asta în fiecare zi. Mi-am scos haina, am aruncat-o pe canapea. Am luat-o iar, am scotocit prin buzunare după țigări și telefon și mi-am dat seama că asta fac în fiecare zi: uit să-mi golesc buzunarele cu haina pe mine; ar fi  mai ușor. Mi-am aprins o țigară, am deschis fereastra și m-am gândit că o să plouă. Fiindcă cerul e de culoarea scrumului de țigară și mă doare umărul când ridic brațul ca să deschid fereastra. Am luat o gură din fosta cafea de azi-dimineață și-am deschis televizorul. Cică nu e bine să bei cafea stătută, că faci pancreatită. În fiecare zi scurg cana de cafea și mă gândesc la cuvântul pancreatită. Nu știu după câte resturi de cafea ți se întâmplă. Eu fac asta de zeci de ani, beau dimineața rămășițele cafelei de ieri, ca să prind puteri să fac una nouă și, ori de câte ori găsesc o înghițitură de cafea în supernatantul zațului, o beau. Un vechi și prost obicei.
Pe ecran era breaking news. Am citit cuvintele breaking news într-o fracțiune de secundă. Știți cum e: oricât ai fi de prost sau sictirit, într-o fracțiune de secundă, creierul emite zeci de supoziții. Creierul vrea, întotdeauna, să parieze cu breaking news-urile și să câștige pariul. Bănuiai. Era de presupus. Cel puțin asta face creierul meu când vede burtiera galbenă de pe micul ecran: câștigă pariul cu probabilitățile. Azi a pierdut.
Nu căzuse niciun avion. Nu explodase burta niciunui terorist. Nu fusese cutremur. DNA-ul nu-i pusese cătușe Sihastrului Daniil.

A murit Mircea Albulescu.

Am deschis calculatorul și m-am uitat pe net: pe net, profilul lui fusese deja actualizat cu data morții. Dar nu data morții, 8 aprilie 2016, mi s-a părut o actualizare macabru de rapidă, ci perfectul compus din primul rând: „a fost un actor român”.

Am plâns și am închis televizorul.
Acum mă uit la filmul ăsta, pe care vă sugerez să-l vedeți.
Nu în amintirea lui Albulescu, ci ca să descoperiți că, atunci când arta e lucru bine făcut, tipul de orânduire socială cu care a fost contemporan devine un detaliu fără importanță.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în actualitate mioritică, aminriri, filme, părerea mea, strict autentic și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

15 răspunsuri la La capătul liniei

  1. Mulțumesc, prietene!
    Nici nu-mi vine a crede că nu va mai vorbi, râde, plânge, șopti niciodată.

  2. Cine o sa ne mai zica de-acum „bunii mei”, chiar daca numai buni n-am fost!?!…

  3. psi zice:

    ”De din cealaltă vale a vieţii mele
    copilăria
    umbră de pădure
    mă fluieră din toate păsările
    să ies din nou
    la joacă.” (Mircea Albulescu)

  4. zazania zice:

    Ma mir ca ai aflat doar acasa. Scria una pe un blog ca zeci de soferi nervosi l-au claxonat pe Mircea Albulescu si l-au injurat pentru ca traversa prea incet zebra ,in drum spre spital. Sigur nu erai printre ei?

    • Nu e un blog. E site-ul pe care s-au mutat CTP-ul și Popândaru. Faza asta s-ar fi întâmplat cu o zi înainte.
      Întrebarea din final e o glumă?
      Dacă da, e foarte proastă. Să-ți explic de ce: nu claxonez niciodată trecători pe zebră. Nici p-ăia de 20 de ani,care butonează telefonul. Dacă m-aș fi aflat în locul ăla, l-aș fi recunoscut pe Albulescu. Încă mă număr printre cei care îi recunosc pe marii actori români pe stradă și mă emoționez când îi văd.

  5. zazania zice:

    Nu era o gluma , erau un rautacism provocat de furie si tu mi-ai picat prima in gheare.

    • Interesant, Zuzu! Nu știu ce te-a înfuriat așa, dar asta cu picatul în gheare pute de la o poștă. Adică fiind furioasă dintr-un motiv, ai intrat din greșeală pe blogul meu și ți-ai vărsat nervii?
      Măcar te-ai simțit mai bine, după?
      Că eu, în rol de sac de box, nu m-am simțit grozav.

  6. Cârcotaşu zice:

    Citesc si eu chestia asta, rămânând cu gustul amar al pierderii Maestrului. Îmi vine ideea să vizionez filmul pe care ni l-ai dat. În fine îl accesez, mai aranjez una, alta și mă pregătesc pentru urmare…
    – Alo! Se aude o voce marca BABA nr. 15 (asta fiind granulația de șmirghel); Zice: Care ești cu telefonu’? La spital vii să te tratezi, nu să vezi filme!
    Ce să mai zic, urmează zile grele!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s